De ce îmi intră toamna in sânge?
Mă năpădește dimineața în infuzii de frunze brumate, arzând mocnit, în grămezi, la buza trotuarelor.
Plimbările mele au devenit călătorii cu zgomot de zile ciobite.
Mi-am găsit locul, după lungi ezitări, între frunze de viță sălbatică, într-un chenar de fereastră, scobită într-o clădire proaspăt și superficial renovată.
Acum îmi curge prin artere si vene frunza viței.
Cuvintele tale, ultimatum în alb si negru, mângâindu-mi clipa.
Trăirile mele, împrăștiate pe pământ, ca frunza ei, smulsă de vânt, de pe tulpina agățată demult, într-o primăvară cu gust de început, de flirt, de cuceriri si dăruire.
Nimic nu e veșnic? Nici măcar rădăcinile astea suspendate, neudate , lăsate la mila anotimpului?
Prin arterele mele, frunza ei, de viță sălbatică fără nume, se scurge fără rod, în chenarul de fereastră scobită în pereții renovați.
Neîncheiată poveste. Nu-i voi putea scrie finalul, un voiaj infinit, eu circuit hrănit de seva viței sălbatice cu contur de noi.
Îmi caut amintirile cu ea, măsurându-ne, cu teama apropierii iernii, în filele schițate pe trupul rănit de neputință, sub același acoperiș cunoscut, raze, nori, ploi, curcubeu de miresme, ochi albaștri și verzi.
Ea privind, de jos in sus, la femeia prin venele căreia trece, chip încremenit, chenar, scobită, renovat…