Iti amintesti?... O data te-am rugat sa ma lasi sa pling in bratele tale. Voiam sa-mi string putinul trup linga inima ta si sa suspin ca o frunza vesteda, de toamna. Fara nici un motiv anume, sau poate doar pentru ca mi-era crucea prea grea. Dar m-ai alungat si ti-am promis ca niciodata de atunci nu ma vei mai vedea plingind.
Si mi-am tinut fagaduinta. Tu poate ai uitat ziua aceea. Eu insa n-o voi uita asa cum s-a sapat in mine incepind sa daltuiasca basoreliefuri de tristete. Plecam de acasa cind tu nu erai si ma duceam pe stinca aceea singura ca mine... sa fiu doar eu si marea si scoicile moarte... Ma intorceam tirziu, cu pleoape plecate in fata privirii tale dusmanos-banuitoare. Dar niciodata nu m-ai intrebat de unde vin. Nu voi sti niciodata daca din mindrie nu intrebai sau pentru ca pur si simplu nu te durea. Dar imi doream dureros sa intrebi. Ca sa-ti ofer tacerea drept raspuns. Sau sa te intrebi. Ca sa gasesti ca raspuns aceeasi tacere care speram ca intr-o zi sa te faca sa vrei sa vezi unde duc urmele de pasi desculti lasate pe nisip.
Imi imaginam ca, daca ai ajunge vreodata pe virful acelei stinci batrine ca pamintul si-n locul tainei abjecte pe care ai veni s-o cauti ai gasi doar puritatea amara a plinsului izgonit, Ingerul Lacrimilor ar putea risipi intr-o clipa lacatul greu cu care ti-ai inchis inima. Si odata ce ai fi ajuns acolo, nici unul din noi nu se va mai fi intors in lumea care ne-ar fi crezut pierduti, rapiti de mare sau furtuna... si povestea noastra ar fi inceput iar si iar, de acolo, scrijelita pe nisip cu schelete de pesti.
Te-am asteptat mereu, intinsa pe stinca, cu fata spre mare si pletele amestecate cu scoici ucise, crezind ca aud in fiece fosnet de iarba infiorata de inserare pasii iubiti apropiindu-se si inchideam ochii dorindu-mi atit de sfisietor incit aproape simteam racoarea palmelor tale tandre acoperindu-mi pleoapele inchise. Nu as fi vrut decit sa-mi pui mina pe frunte, iar eu s-adorm, poate pentru totdeauna, in fosnetul leganator al valurilor, sub indurarea miinii tale... Dar nu ai venit niciodata si uitarea mi-a palmuit mereu obrazul insingerat de cadavrele scoicilor. * **

- Acesta este un fenomen natural neobisnuit, explica ghidul grupului de turisti bronzati si veseli care isi potriveau aparatele de fotografiat pentru a imortaliza fenomenul. Este o piatra care nu se stie nici ce provenienta are, nici cit e de veche, si are si o structura necunoscuta.
- Foarte interesant... spuse un tinar indraznet dindu-i tircoale. Daca va uitati bine, are forma unei femei care sta culcata pe o parte si priveste marea... Parca ar fi asteptat mult pe cineva si ar fi adormit asteptind... si viseaza... Si chiar nu se stie nimic despre aceasta piatra? Nu s-au facut cercetari?...
- Ba da... dar rezultatele sunt foarte vagi... este un material ciudat, necunoscut, pe care vinturile si ploile nu reusesc sa-l innegreasca sau sa-l macine... S-au descoperit in structura ei frinturi de scoici si inca o substanta, necunoscuta, dar foarte, foarte asemanatoare cu lacrima omeneasca.