agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1638 .



Fila 568 din dosarul 1495
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicu al Popii ]

2005-11-16  |     | 




Fila 568 din dosarul 1495



Bobiță, vărul meu primar din Brașov, sportiv de performanță, după ce a obținut niște premii internaționale, a fost recrutat în forțele speciale și a venit în București.
Ne mândream cu asta, că nu oricine ajungea , îninte de 89, acolo! După ce s-a însurat c-o artistă, o balerină, a crescut și mai mult în ochii noștri, ai familiei. Era mai în vârstă ca mine cu vreo zece ani, și nu m-am întâlnit cu el timp îndelungat.
Când însă am terminat liceul, dezamăgit că nu luasem Olimpiada pe țară la matematică, am tras concluzia că nu sunt dotat pentru această disciplină și am hotărât să o las mai ușor cu derivatele, integralele și alte asemenea bazaconii.
Colegul meu de clasă, Stavăr, (azi cel mai renumit profesor de fizică din Urziceni), abia trecuse clasa la matematică, doamna Haica vrusese chiar să-l lase corigent. Cum eram prieteni, înainte de susținerea bacalaureatului, m-a invitat la el acasă, în comuna “30 Decembrie”, nu departe de București, cam la 15 Km, să ne pregătim împreună la geometrie, algebră și analiză matematică. Mi-am făcut socoteala, că și dacă nu deschid o carte în această perioadă, voi lua bacalaureatul, (ceea s-a și întâmplat, am fost notat numai cu 10) așa că, acolo, m-am lăsat în voia sentimentelor lirice. Că avea Stavăr o soră, Petruța, cu doi ani mai mică decât mine, dar părea mult mai împlinită! Ca s-o impresionez, făceam dimineața, la ora șapte, gimnastică la bustul gol, mă spălam cu apă rece din puț, iar prietenul meu, abia, abia, se scula pe la nouă. Taică-său tot timpul îl certa, eu eram exemplul pozitiv, iar el, doamne, doamne, leneș, cu gărgăuni în cap și mai ales, foarte lacom la mâncare. Petruța îi reproșa și ea că nu lucrează suficient la matematică. Îi dădeam să rezolve 20 de exerciții, cinci probleme la geometrie și plecam doar eu cu ea la cules de căpșuni, cireșe, zmeură, ba mai intram și în ferma secretă a ștabilor din Comitetul Central al PCR. Am dus-o foarte bine în vara aceea! Ziua hălăduiam după fructe exotice, seara petreceam la ceaiuri dansante, la prietenii lui Stavăr, iar noaptea mă pupam cu Petruța, în curtea casei, până amețeam. Atât, nimic mai mult! Nimeni din familia mea nu știa unde dispărusem! Locuiam pe vremea aceea în gazdă, cu fratele meu, Gabriel, (azi e în California, deh, cetățean american), pe strada Ulmetului nr.11, într-o cameră de 3 metri lungime și 1,75 metri lățime.
Altceva decât patul, n-aveam ce pune acolo, ba da, de pereți atârnau tot felul de poze, pe sub pat înghesuisem sacoșe, valize și rufele murdare.
Văzând fratele meu că nu apar o zi, două, o săptămână, a intrat la idei și de teamă că am pățit ceva, că am fost răpit pentru a-mi fi gătit ficatul la vreun restaurant, i s-a plâns lui Marin, celălalt frate mai mare, locuia pe atunci în orașul Rupea. Acesta, prieten bun cu Bobiță, l-a pus în temă cu dispariția mea, și într-o zi, cam după două săptămâni de hoinăreală, m-am trezit, la Stavăr acasă, cu doi milițieni, care, după ce m-au identificat, mi-au spus că am fost dat “în căutare națională”. Toată lumea era mulțumită (mai puțin eu!) milițienii că mi-au luat urma și efortul lor a fost încununat de succes, Gabriel că nu fusesem tranșat, Bobiță că l-a ajutat pe Marin. Că mă scăpase pe mine din belea, cum crezuseră ei, nu conta.”
Cum Bobiță îmi făcuse acest pustiu de bine, aveam și eu obligații morale față de el, așa că, peste ani, când mi-a cerut: “bă vere, ocupă-te un pic de băiatul meu, ăstuia nu-i place matematica, nici bătut! poate găsești metoda să termine și el școala”, m-am arătat chiar bucuros. “Nici-o grijă vere, îl scot campion!” Atunci l-am cunoscut mai bine pe Bobiță, pe soția acestuia și peVlad, tânărul veșnic visător care voia cu orice preț s-ajungă în străinătate. Mă întreba mereu: “la ce-mi folosește mie matematica?” Cât am lucrat cu el mi-a fost imposibil să-l învăț să rezolve un sistem de două ecuații cu două necunoscute! Până la urmă a fugit în Spania și de acolo, într-un container, în America. Aventura lui putea să-l coste viața, dar, în 1992, când a revenit pentru scurtă vreme în țară, ne-a povestit că s-a însurat cu o mexicancă și e șofer pe tir.
După ceva ani, într-o seară, Bobiță m-a sunat iar, “bă vere, te mai ocupi de prostii d-alea, povești, sau ce naiba scriai tu când veneai pe la mine să lucrezi cu fiu-meu?” că îi citisem și lui câteva tot așteptând să rezolve Vlad o ecuație. “Despre ce e vorba?” l-am întrebat prevenitor. “Plec definitiv din București și printre hârtiile mele am găsit ceva care ar putea să te intereseze. Doar două zile mai rămân pe aici!” “Bine, mâine seară trec pe la tine.” …
Așa am pus mâna pe povestea de la fila 568 din dosarul 1495. Să fiu sincer am fost foarte surprins. Cu mai mulți ani în urmă, trimisesem, la un concurs de proză scurtă, cinci schițe, printre care Dilemă, Matinală și altele al căror nume l-am uitat. În prima povestire mă întrebam retoric dacă 2x2 fac sau face 5? Au avut câștig în instanță cei care au demonstrat că face 5. Au adus ca probe irefutabile documente parafate, ștampilate la nivelul cel mai înalt. În Matinală povesteam cum porneam la asalt pentru a mă urca în autobuz în fiecare dimineață și la toate cele trei uși atârnau ciorchinii de strugure ale căror boabe gemeau odată cu scrâșnetele mașinii. Când ajungeam la destinație îmi făceam semnul crucii și mulțumeam lui Dumnezeu că sunt o boabă nestrivită încă. În altă poveste descriam grădina pe care mi-o făcusem la bloc, și pentru a nu fi vandalizată o înconjurasem cu sârmă ghimpată. Când mă întorceam de la serviciu, acolo îmi treceam veacul! Îmi făcusem și un scăunel dintr-o buturugă, stam pe el și meditam, ce grozav ar fi dacă toate grădinile ar fi împrejmuite cu sârmă ghimpată și chiar toată România! Cum însă granițele țării nu aveau garduri mi-ar fi fost foarte ușor să evadez! Dar eu nu voiam asta, mă simțeam foarte bine în grădina mea împrejmuită cu sârmă ghimpată. După această ispravă au venit doi cetățeni în civil la doamna Romana Georgescu, administrator al blocului unde locuiam și-au întrebat-o ce fel de om sunt. Le-a arătat din balcon frumusețea mea de grădină și le-a povestit că sunt foarte harnic și liniștit, nici nu se știe că locuiesc în bloc. M-a invitat în apartamentul ei și mi-a povestit că mi-a dat numai referințe foarte bune. Apoi m-a întrebat dacă plec în străinătate, în vreo delegație, conduceam pe vremea aceea o instituție culturală din București. Cum doamna Romana, fiică de prefect țărănist, făcuse ceva pușcărie când era studentă, m-am gândit că securitatea o convinsese să devină informatoare, și-acum voia să mă tragă de limbă. Am fost sibilinic, m-am gândit că s-ar putea să am și eu dosar. După 1989 am făcut o cerere la CNSAS pentru a-mi vedea dosarul. Cum devenisem nerăbdător că nu primeam un răspuns, trecuseră aproape șase luni, am revenit cu o cerere prin care i-am informat că intenționez să candidez la Parlament, ca senator! De data asta am primit un răspuns promt: “…am demarat formalitățile procedurale prevăzute de cadrul legal în vigoare. Vă asigurăm că în momentul finalizării acestor demersuri legate de soluționarea cererii depuse, veți fi informat în scris asupra rezultatului.” Cum nici până azi nu am primit un răspuns, mi-am spus: “nu figurez în documentele lor”…Într-un fel m-am bucurat, dar m-am și întristat. S-o fi pierdut dosarul meu la Berevoiești? L-o fi sustras cineva? Sau, pur și simplu, n-a interest pe nimeni persoana mea! Așa de mult am dorit să-mi citesc propriul “roman” scris de securitate! N-a fost să fie, nici pentru ei n-am reprezentat interes, deși trăiam cu spaima că am telefonul ascultat, că am un microfon în perete, că am fost fotografiat când m-am întâlnit cu un director american la Praga, (pe fotograf chiar l-am surprins, s-a ținut după noi cu discreție, dar tot l-am zărit când ne fotografia, ne-a făcut o mulțime de poze) că am dus 12 cursanți la ambasada americană să învețe limba engleză, că am scos capul pe geam și-am început să strig, la miezul nopții, asasini, asasini, asasini, fiindcă lumina era întreruptă, caloriferele reci, iar la aragaz gazele abia pâlpâiau! Poate nici n-am strigat și doar am avut intenția. Sau poate nici asta n-a fost, am visat și m-am trezit în întuneric și frig și nu mai puteam adormi. Și-atunci mi-a trecut prin cap, ce-ar fi să urlu pe geam, la miezul nopții? Ce s-ar întâmpla? Chiar am deschis fereastra, asta mi-aduc bine aminte, în tot cartierul era întuneric beznă și eu, dârdâind de frig, am șoptit, asasini, criminali, oameni fără suflet! Cum vecinii nu auziseră nimic, șoaptele nu se pun la socoteală, gândurile nu sunt un delict… Poate fiindcă m-am întâlnit cu doamna atașat cultural de la ambasada americană la muzeul pe care îl conduceam și îmi plăcea de ea la nebunie, ca femeie. Probabil m-au pus sub urmărire că n-am informat mai sus, că așa era obiceiul, te întâlneai cu un străin trebuia să întocmești un raport! Ce prost am fost, pe nimeni n-a interest persoana mea și am stat cuminte, în carapace, doar din când în când scriam o poveste interpretabilă și o citeam cui nu trebuia. Sau mergeam la fratele meu și îl certam: “protestează și tu ca Dinescu, ca Pleșu, ei de ce au curaj?” Apropos, după 1990 am scris un pamflet, “Tainica mea iubire!” Ãsta de ce o fi fost cenzurat? În sfârșit, vă redau pagina cu numărul 568 din dosarul 1495 pomenită mai sus. Totuși, ca să nu vă plictisesc, vă scriu doar sfârșitul:


x

x x

“S-a lungit lângă ea așteptând. În capul lui totul se învălmășea, scrâșnetul mașinilor care se urmăresc, urletul lupului care își cheamă haita în miez de iarnă, cântecul din ce în ce mai puternic pe care îl asculta ori de câte ori îndeplinea o misiune a Legiunii și-apoi liber și fără nici-o grijă își potolea simțurile la vreun bordel.
Je ne regrete rien
Rien de rien...
Cu mișcări încete și-a fixat gura pistolului între ochi. Peste sunetele învălmășite în capul lui se suprapuse un zgomot mai infernal ca toate.
De undeva de sus, Aisha privea indiferentă la tot ce se întâmpla în cameră. Continua să zboare, își vedea propriul trup, pe cel al bărbatului care se așezase alături, apoi nu mai văzuse nimic, simțise o durere groaznică. Ar fi vrut să țipe și nu avea glas. În ea reverbera în mii de nuanțe muzica glontelui ce străpunsese și capul iubitului!”
x
x x

M-am tot întrebat de atunci, de ce a vrut Bobiță să-mi restitue fragmentul acela de text? Era ceva acolo, o confesiune pe care dorea să mi-o facă? Intuisem, fără să vreau, starea lui de suflet? Devenise securitatea mai atentă la starea de spirit depresiv-explozivă a “boabelor de struguri” care în loc să îngâne, în șoaptă, acuzații, au trecut la fapte și ea, ca instituție, s-a dat la o parte? Nu voi știi niciodată, pentru că, așa cum mi-a spus, de atunci, nu l-am mai văzut niciodată.



Nicolae Aurelian Diaconescu

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!