Alergam! Fugind de oameni, de răsărit și de lumesc. Alergam! Ca să pot uita. Alergam! Bezmetic, nebunesc. Alergam! Mai departe, undeva în adâncurile mării roșii de aș fi putut să mă ascund, să pier…să ascult tot ce e liniște, tot ce e uitare. Alergam! Din nou, alert, ca să pot uita.
Tot timpul gândurile se jucau cu mine și vocile-mi vorbeau despre ceea ce a mai rămas de făcut…despre căi, despre ceea ce nu voiam să îmi amintesc. și în spatele gândurilor, nu mai era decât gustul amar al beției și durerea…dorul!
Alergam! Singura acțiune conștientă…dependentă de razele soarelui și de dorința ce mă ardea… Alerg fiindcă îmi doresc, doresc fiindcă vreau sa mă pedepsesc, și undeva departe râmăne dorul…de El, de absolut și de lumină.
Alerg! Ajung la marea roșie…mai roșie decat lacrimile mele…și îmi caut scăparea în umbra valurilor și în razele soarelui…alergând. Alergând durere și dor prin transpirație, prin zvâcnire, prin nervul ce mă face sa urlu și să răscolesc nisipul.
și tot ce îmi doresc sunt petale, multe petale de flori, pe mine și-n prejurul meu, înăuntrul meu, să alerg cu ele, să țip…să pot uita cumva…
și tot ce îmi rămâne în privire, în simțuri și-n trăiri…e roșia mare..deși niciodată nu o va colora vreun răsărit…și totuși sper…că in perenitatea peisajului lacustru insă tot timpul aici, mai roșu, voi putea găsi, o parte din tine sau din liniștea pe care o doresc atât de-acut.
Să pot alerga! Fără vise, fără dorul de tine și de ideal..fără nimic…spre-un nou răsărit..care să coloreze în roșu tot ceea ce în reflexia gândurilor mele apare mai roșu decat marea…

și dacă…
Cândva nu ar fi fost acel gest și aceea speranță…poate nu aș fi alergat spre nicăieri și poate roșia mare nu mi-ar fi fost tovarăș…și poate nu aș fi imbrățișat bărbatul de acum, pierdută fiind în lumea de culori și simplitate a fiecărui răsărit, pe care acum am uitat cum sa îl văd.