- De ce vrei neapărat să cauți lumea aceea? Larisa, am fost acolo.
- Atunci știi de ce, nu?
- Larisa, eu…
- Te rog! Înțelege-mă. Eu trebuia să lupt în lumea aceea. Eu trebuia să ajung a-l înțelege.
- Larisa, te rog nu…
- Plec Tudor. În seara asta.
- Larisa!

Bărbatul se trezi brusc, plin de sudoare. Respira greu, speriat de ceea ce-i fusese arătat de data aceasta în vis.

“Vino când liniștea-ți va fi tulburată. Atunci am să mă întorc.” Ultimele ei cuvinte înainte să plece în seara aceea.

Coborî din pat, îndreptându-se spre sufrageria Irinei, unde-și adusese aminte că ea lăsase un pachet de țigări. Lua pachetul, ieșind pe verandă, unde-și aprinse o țigară. Undeva, pe parcurs refuzase să-și mai aducă aminte acea parte din el. Refuzase să mai caute răspuns pentru ceea ce Larisa făcuse în noaptea aceea. Refuzase să nu mai caute printre amintiri pe măsură ce anii trecuseră.

- Trebuie să fi fost vreun telefon important, de te-a trezit așa în miez de noapte. Și mai ales să te facă să te apuci din nou de fumat.
- Irina... scuze... eu...
- Nu-i nimic Tudor. Oricum n-aveam somn. Doar suntem bufnițe amândoi, știi asta.
- Anton?
- Doarme dus. Mâine pleacă foarte devreme.
- Mă bucură că vă înțelegeți Irina. Mi-a fost teama rău când v-am făcut cunoștință.
- Ai făcut un lucru nemaipomenit să știi. Pot să-ți spun că ți-a ieșit perfect jocul.
- Jocul Irina? Mi-am dat doar seama că e perfect pentru tine. Trebuia să-ți dai și tu seama. Doar atât.
- Și s-a întâmplat. A fost cum ai...
- Prevăzut.
- Da... prevăzut... dacă tu spui…
- Irina eu...
- Hei! Mă joc și eu cu tine. Adevărul e că nu ți-am mulțumit niciodată pentru ce mi-ai dăruit. Nu cred ca aș fi putut cere mai mult de la viață.
- Ești fericită. Se vede mult mai bine decât ai crede.

Tudor se lăsase pe spate, așezat pe băncuță în fața casei, privind stelele cu atenție și trăgând însetat, în piept, fumul țigării.

- Tudor? Dorule...
- Da?
- Dorule, ce s-a întâmplat atunci, pe deal?
- Irina, din punct de vedere a ceea ce crezi tu, nici eu nu știu mai multe. Din punct de vedere uman ea...
- Dar ce altceva poate fi luat în considerare?
- Multe Irina! Dar despre acele lumi nu îți pot spune. Cum am descoperit lucrurile acelea și cât timp le-am... ținut in mine, numai eu știu; și nu le pot înțelege.
- Stai un pic! Tu știai ce are de gând să facă?

O pauză lungă făcută de Tudor în timp ce privea pierdut imensa pânză de stele de deasupra lui, trăgând încă o data din țigara pe care aproape o terminase. Își întoarse privirea spre cireșul din fata lor, respirând greu și aprinzând o altă țigară.

- Știam.
- Cum adică?
- Știam ce vrea să facă... dar nu mă așteptam la așa ceva.
- Dorule, ce anume vroia să facă în seara aia?
- Sa lupte cu cel mai crunt secret al ei. Secret pe care eu, Irina, nu am putut decât să-l intuiesc. Sau cel puțin cu ideea asta vei rămâne tu.

Se ridică trăgând aer în piept în timp ce încă privea cireșul, mai aruncă încă o privire spre cer de parcă s-ar fi uitat cu atenție după o anumită stea. Apoi, se întoarse către Irina privind-o cu drag și zâmbind.

- Hai să mergem în casă Irina. Hai să lăsăm tribut trecutului acele amintiri până când ele îmi vor arata de ce m-am întors aici.
- Deci nu ai venit aici pentru afaceri.
- Oh, ba da... Am venit aici pentru afaceri, dar asta nu înseamnă că am venit numai pentru asta. Ceva mă cheamă aici Irina. Ceva ce nu înțeleg încă, dar sunt aici să caut și nu am mult timp.

Îi întinse mâna pentru a se ajuta să se ridice de pe bancă apoi o trase după el înapoi în casa.

- Hai copile! Tu trebuie să dormi că mâine te duci la serviciu și sunt oameni care au nevoie de tine, iar eu trebuie să reflectez pe întuneric, ca de obicei, la „pledoaria” mea de mâine în fața clienților mei.

Zâmbind, Irina îl îmbrățișă, făcându-l să se simtă din nou cum se simțea în brațele ei cu 8 ani în urmă, când încă erau împreună. Senzația trecu repede, însă, iar Irina se retrase spre dormitorul ei, unde avea să doarmă până a doua zi în brațele soțului ei.

Tudor se așeză pe canapea în sufragerie, cu lumina stinsă, încercând să se gândească la prezentarea pe care avea să o țină în fața Comitetului Administrativ al Universității Politehnice Iași.

După încă două minute era la el în dormitor, îmbrăcându-se iar apoi ieșea pe ușa casei, plecând hai-hui prin oraș. Fără să-și dea seama picioarele sale îl îndreptau către vechea clădire a SRI-ului pentru ca apoi să urce pe B-dul Copou către Universitate și să se oprească în parc. Se îndreptă fără să vrea către teiul Eminescu așezându-se pe o băncuță în fata statuii lui Veronicăi Micle. Privea cerul căutând constelația măritului fiu al lui Neptun și al nimfei Eurayle. Privirea i se îndreptă apoi spre umărul vânătorului.

- Încă te mai fascinează, umărul vânătorului, iubite?
- Nici nu îți poți imagina câtă mitologie există în Hiperyon-ul tău, iubito.
- În mitologia greacă, constelația la care ne uităm noi acum, era considerată centura unui vânător, fiu al zeului Neptun și al nimfei Euryale. Știi, am văzut un desen din atlasul lui E. Burrit, desenat prin 1883. Desenul e tipic: vânătorul cu o bâtă în mâna stângă și o piele de leu, ca scut, în mâna dreaptă…
- Atacând un taur, reprezentat de constelația Taur.
- Cum de știai?
- Una din pasiunile mele de mic copil a fost cerul, s-a pierdut în timp însă. Orion reprezintă centura vânătorului, iar steaua aceea roșiatică, din centură este Betelgeuse, iubito. Mi-ai vorbit de prea multe ori de ea, încât să nu o caut… și să nu aflu cât mai multe despre ea.
- Dorule, tu…
- Îmi place mai mult, mitologia egipteană, însă. Cea conform căreia aceste stele erau atribuite lui Osiris.
- Dorule, Dorule, te iubesc!

Un puternic parfum de regina nopții îl trezi brusc. Soarele ardea puternic încălzind aerul dimineții și radiind orbitor peste magnificele flori din jur. Regina nopții… cum de încă se simțea parfumul lor atât de târziu în zi? O singură dată…

- Îți mulțumesc mult de tot că ai venit cu mine azi, Tudor. Chiar nu mă așteptam să vii așa de repede, și să poți asista la seminar, cu mine. Și în plus, cred că ai speriat-o zdravăn pe seminaristă când ai corectat-o legat de legile legate de lumea informatică.

Tudor se întoarse spre dreapta sa, privind ușor uimit la persoana ce stătea cu el pe bancă aproape de bătrânul tei eminescian.

- Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru tine, Larisa, însă nu știu cât de bine am făcut, corectând-o pe profesoară. Adică, eu nu aveam nimic de pierdut, însă tu…
- Și de dacă eu îi sunt studentă? În plus îi place să fie corectată, să știi.

Lumina se întunecă, imaginea dispărând din fața ochilor lui Tudor, când acesta îi deschise, pentru a da din nou de noaptea amară sub stelele ce miroseau a râncedă vară.

- Am venit… Mă chemi de atâta vreme… Iată-mă! Am venit! Acum de ce nu te arăți? De ce trebuie să alerg de nebun după ceva în care nu am vrut să cred niciodată? Cui mă duci? Cui mă ceri?
- Îmi cer doar tributul din viața ta!