E seară. De câte ori nu mă opresc la marginea pădurii să-ți admir simfonia - roșu deschis, sărutat pe alocuri de câte o pată de albastru. Nu a plouat de zece zile, dar azi, timp de aproape o oră, Dumnezeu, El însuși, S-a făcut ploaie. A fost caldă așa cum pasului îi place, născătoare de curcubee. Cât pot să te iubesc, natură! După ploaie, cerul e senin, dealurile sunt acoperite cu o mantie verde de iarbă punctată de roșul, albastrul, galbenul și albul florilor – mici pistrui aruncați la întâmplare.

Mă urc până în vârful dealului să privesc cum la stâna din vale, oile se întorc de la păscut. Cât de vesele sunt… familia s-a reîntors acasă. Mă gândesc de multe ori: oare voi fi și eu vreodată familistă? Și cât îmi doresc să am un băiat, iubesc foarte mult copiii. De ce-i iubesc cu patimă, nici eu nu știu. Dar uită-te la mine… sunt atât de vitregită! Trăiesc într-un colț de rai, dar mă simt atât de singură. Oare are rost această viață retrasă, retrasă de tot ceea ce iubesc?

Totul părea mult prea frumos ca să fie adevărat. Alergam prin poieni de-a lungul pădurii confundându-ne cu zborul păsărilor. E o fericire fără de margini când tot hoinărind te pomenești deodată la marginea râului. Pajistea verde cobora de jur împrejur spre oglinda liniștită a apei, sub care se zăreau ca niște șerpi, rădăcinile de salcie. Îmi amintesc, cineva mai spre vale își făcuse un stavilar, iar noi, trăgându-ne sufletul, priveam cu nesat suprafața-i tulburată de jocul peștilor în bătaia soarelui.

De multe ori, în dorința de a evada, urmăresc câmpurile până departe. E ca o vrajă ce mă poartă în lumea mult visată, hrănindu-mi sufletul cu viață. Și cât e de frumos cerul mai ales seara când soarele apune. Totul e de o frumusete aparte. Iar dacă știi să privești și în același timp să furi din ceea ce vezi, ca mai târziu degetele să aibă ce lucra, te poți considera un norocos. Imaginile tale, respirând cuvinte sau culoare, pot îmbrățișa mii de suflete. Să tot stai afară în bătaia lunii. Vezi? Ce ți-am spus… la sat totul e mai intens, iar noi, una și aceeași suflare, ne asemănăm atât de mult cu-această pată - amantă îndoliată.

Mă gândesc la singura mea prietenă care mă vizitează mereu. Era spre amurg și noi jucam ascunsa la marginea pădurii - unde te-ai dus copilărie? La un moment dat Elena a dispărut. Fără să stăm prea mult pe gânduri am intrat în desișul pădurii cercetând cu îngrijorare toate părțile. În întuneric pădurea nu mai era așa cum o știam. Copacii deveniseră niște uriași evadați din cărțile de basm, care din când în când ne speriau cu șoaptele lor. Pierdusem socoteala timpului. Ne oprisem în loc descurajați și obosiți. În căutarea noastră porniseră și părinții. La un moment dat s-au auzit niște zgomote – veneau dintr-o prăpastie. Acolo căzuse Elena. Era plină de vânătăi, dar la vederea noastră chipul i s-a luminat. Domnul nu o părăsise.

Uneori mă gândesc: ce rost are viața mea? În afară de a mă folosi de cuvinte și desene eu nu pot face nimic. Oare glasul meu se va face auzit? Poate că da, poate că nu. Se va vedea în urma mea.
Am fost anunțată că s-au făcut toate demersurile pentru plecarea în Germania. Urma să fiu consultată de un specialist și in funcție de rezultatele analizelor aveam, cu ajutorul Domnului, să primesc o ,,inimă nouă’’. M-am urcat în avion, a început să decoleze și încet, încet am pășit dincolo de nori. Niciodată nu mi s-au părut atât de frumoase razele soarelui. Pluteam pe o întindere de zăpadă și liniștea își facuse culcuș printre gândurile mele. Îmi spuneam: ,,câte minuni ascunde natura!” Am aterizat. Totul era nou pentru mine, chiar și oamenii. Am fost preluată de o ambulanță și dusă direct la spital. Acolo, aceeași poveste: doctori, săli de operații, coridoare interminabile. M-au conectat la diverse aparate, după care au urmat o serie de injecții, unele foarte dureroase. Se vorbea în șoaptă, dar eu percepeam totul ca pe o melodie. Brusc s-a făcut întuneric. Când m-am trezit mă aflam într-o încăpere uriașă depinzând de aparate. La un computer, cineva mă ,,vizualiza’’.

Zi de vară. Scăldându-mi ochii în albastrul cerului încerc să-mi adun gândurile. Am simțit un fior în tot corpul, iar membrele mi s-au răcit. Am crezut că mor. Cu o ultimă putere am strigat, iar doctorii s-au adunat în jurul meu în cel mai scurt timp. Într-un târziu mi-am revenit. Nu înțelegeam decât frânturi din discuțiile lor dar se pare că era o stare la care se așteptau. Îmi spuneam: ,,de ce omul, deși aflat în pragul morții, se mai luptă pentru viața sa aducătoare de nori și tăceri?” De ce? Pentru că a acceptat să-și ducă crucea așa cum e, pentru că iubește lumina zilei la fel de mult cum pruncul iubește sânul mamei.

Timpul trece și zilele mele stau sub semnul întrebării. Ce știu eu să fac? Privește-mă cum mă zbat și mă chinui în lumea mea. Încotro s-o apuc? Hai spune-mi: încotro sa-mi ghidez pașii? Oare undeva, cineva mă așteaptă? Am și eu o jumătate? De-ai ști cât îmi tânjește sufletul… Când noaptea se lasă peste sat, obosită, se retrage în singurătatea sa și lasă bătaia inimii să scrie povestea, povestea mea, a ta, a noastră. O poveste din care, uneori, jumătatea nu lipsește.

Ce e viața? O amintire, un vis? Iartă-mă Doamne, dar m-am săturat de viața asta până peste cap! Oare nu vezi?! Mă simt ca o marionetă! De câte ori nu am murit în versul meu. De fapt, moartea este un pretext pentru a-ți sonda sufletul, pentru a-ți cerceta rădăcinile, esența și chiar originea sau poate mă cufund în această obsesie doar într-un scop pur poetic. Mereu gândesc că tot ce-mi doresc e mort de mine și pentru mine. Zilele mor parcă înainte de a se naște. Trăiesc într-un trecut perpetuu, viitorul mereu, dar în prezent niciodată. Fiecare clipă se năruie, timpul te macină, ceea ce este pur dispare ca și cum nici n-ar fi existat, iar răul îți otrăvește mintea neîncetat. Spunea cineva: ,,îmi trăiesc viața ca o moarte, iar moartea în care mă înfășor are gustul vieții’’. Mereu îmi repet - învinge moartea, trăiește viața - dar azi, pur și simplu nu pot.

Ce seară minunată! Aer curat, luna ca de fiecare ne zâmbește copilărește, iar greierii s-au ținut de cuvânt – azi vor da concert. Ador să stau și să ascult în liniștea nopții glasul naturii. Și cât de frumos ar fi să hoinărim în doi. Oare se va întâmpla vreodată? Am scris un poem pe care în final l-am intitulat ,,Disperarea’’. Mă crezi sau nu dar și din disperare pot lua naștere adevărate opere.

Tata este foarte slăbit și de la un timp încoace memoria l-a cam lăsat. Uită enorm de repede și repetă unele vorbe de mai multe ori. Se ceartă mereu cu mine. Azi am muncit foarte mult. Îmi curg lacrimile… unde ești mamă? Câtă nevoie am de tine. Dacă s-ar găsi cineva a-mi da și mie puțină speranță totul mi-ar părea mult mai ușor. Unde ești tu, fericire? Oare pentru mine nu ești și nu vei fi niciodată?

Mi-e dor de o călătorie lungă. Aș pleca departe de aceste locuri, să schimb climatul, să mă schimb pe mine. Nu mai sunt ca înainte atât de încrezătoare pentru că viața nu mi-a dat nimic din tot ce-am sperat. Ce e omul pe-acest pămînt? O floare... mult prea firavă ca să trecă cu bine de furtună.

Seară de august…