Teorie

Dacă soția i-a plecat în călătorie, soțul ar trebui să se arate imun față de toate ispitele și să respingă ferm orice propunere din care ar putea să rezulte posibilitatea de a călca pe de lături.



Practică

Era prima zi când rămăsesem singur și mă plimbam fără răgaz prin casă, neștiind de ce să mă apuc. Firește, puteam să mă duc la teatrul de revistă și să mă distrez în lege, dar asta o pot face și când mă însoțește Marianne, presupunând că programul e realmente bun. În definitive, puteam să telefonez câtorva prieteni și să-i invite la o partidă de pocher. Dar, privită mai îndeaproape și aceasta posibilitate s-a spulberat, fiindcă n-am jucat încă niciodată pocher.
În cele din urmă am luat loc lângă telefon, cu speranța tacită că are să mă sune Sophia Loren, Elizabeth Taylor sau vreuna din colegele lor.
După ce am așteptat cu răbdare un ceas, s-a produs într-adevăr o minune. Și încă înainte de a dezmeticii cum trebuie, m-am pomenit în vâltoarea unei aventuri captivante, așa cum și-o dorește, în visele sale cele mai tainice, orice văduv provizoriu – fie el cat de cinstit.
A sunat telefonul. Am smuls receptorul din furcă.
- Bună, dragul meu. Eu sunt, Thomasen. Nu ești în present un fel de văduv?
- Ba da, am confirmat grăbit, așteptând cu încordare să văd ce-o să urmeze.
- Strașnic! Atunci cască urechile: și eu sunt văduv ocazional, iar astă seară am o întâlnire cu un vechi … ei … coleg de facultate. Imposibil să nu mă duc. Și se întâmplă din păcate că tocmai acum apare Rosemarie, așa că m-am gândit … Crede-mă, zău, e grozav de dulce … și are o vitalitate! Ei și mă gândeam că tu … că tu te-ai putea ocupa nițel de ea!
- Eu? Dar firește …
Primele cuvinte le-am rostit bâlbâindu-mă, cu atâta zel am acceptat.
- Acuma ai loc mult în casă. Și doar simți și tu cu siguranță nevoia de societate, în marea ta singurătate, scumpule. Iar ea se întoarce cu trenul abia luni. Ei, și când am văzut-o, m-am gândit: am s-o trimit numaidecât la bietul meu prieten rămas singurel! Stă amărât acasă și are să se bucure de tovărășia veselă a unei domnișoare. Nu-i așa?
- Ei, da, da, firește, dar …
- Nu mai vreau să aud nici un “dar”. Am să-i explic că ai să te ocupi nițel de ea … și, cum o cunosc perfect, Rosemarie va fi la tine cât ai clipi. Petrecere frumoasa dragul meu!
Receptorul a fost pus în furcă.
M-am apucat într-o grabă nebună să mă bărbieresc și să-mi schimb hainele. Am comandat billet la un teatru de revistă, am făcut rost de o sticlă de coniac și de ceva lichior franțuzesc, am cumpărat cafea, am spălat și-am dereticat locuința. Abia deșertasem ultima scrumieră, când s-a auzit soneria de la ușa. Am aruncat încă o privire rapida în oglindă, mi-am controlat poziția cravatei și am deschis.
Afară, în fața ușii, stătea o școlăriță de șapte ani, cu codițe lungi, blonde ca paiul, drăgălașă și pistruiata, cu un cornet de înghețată în mână.
- Bună ziua – mi-a spus cu o reverență – mă numesc Rosemarie. Unchiul mi-a spus că o să-ți facă plăcere să-mi arăți orașul. Din păcate, el n-are timp, a uitat cu totul că urma să vin azi în vizită.