TIDU

Si atunci Tidu se supuse inevitabilului.

Pe scena timpului se pregatea un efect unic, nestiut de el, imperceptibil altfel.
La aceasta se adauga cadrul si chiar unul cunoscut de el, simtit, mirosit, ...era al lui, dar, cum intuise doar, fusese ales pentru o falsa stare de calm.

Decupata din fondul unei vegetatii prafuite, casa, departe de-a fi izolata intentionat, isi ascundea nelinistile firesc, oarecum departe de impietatile sonore ale strazii.
Tidu stia ca drumul pe jumatate pietruit imparte in mod egal spatiul dintre casa si cei citiva arbusti prafuiti care, de fapt traseaza directia. Dincolo de ea, un fel de padurice, liziera urbana(ce-o fi insemnand?).
Toata chestia asta era o stare doar.
Fusese de nenumarate ori in preajma ei, niciodata nu si-a dorit intimitatea, umbra din interior. Acum simtea chemarea, dar de ce tocmai acolo?
Tidu stia dinainte, fara sa-i spuna nimeni, ca trebuie privit din interiorul acestei anodine case, ce?... Dumnezeu stie!
Acum simturile-i erau prea excitate. Culmea, venise aici de atatea ori, simtise doar ceva straniu, special, cum zicem noi, dar nimic deosebit.

Si atunci intelesese ca trebuie sa se supuna inevitabilului.

Facu pasul. Deschise fara efort usa crapata si simti ca nu este intr-o stare de calm asa cum intuitia-i lasase impresia. Simtea pana si clipele irosite in ani de-asteptare, ...dar, suntem aici, ne pregatim pentru ALTCEVA.
Ceva trebuia sa se intample, sa i se intample, doar nu fusese atras aiurea in cocioaba asta prafuita cu o mare fereastra crapata pe ici colo, atarnand oarecum intr-o rana, necuratita de ani dar, desigur, cu vedere la ...niciunde.
-Ce caut eu aici uitandu-ma ca tampitu' la fereastra asta? - se gandi simplu Tidu.

Inseamna ca TREBIUE sa fiu aici, ...chiar inevitabil?!.

Avea exercitiul controlului disimulat, dar nu intr-atat incat sa exceada simturile deja invadate de incertitudini. Trebui sa se supuna.
Pe undeva, un tren taraie in noapte vagoane si oameni amortiti de-o viata anodina, pulsand in ritmul unui ceas defect. Este exact ceea ce simte la momentul acela, ca o umbra a neputintei, ca o dezordine programata in pofida certitudinilor.

Deodata pe peretele gol, neutru, din spatele sau, se desena cadrul ferestrei de parca ar fi fost luminata din exterior.
Se declara fascinat de luminile nesovaielnice care-si doreau un martor.

Intelesese ca ERA inevitabil.

Acea lumina nefireasca il chema, ii oferea fata trecutului si conturul viitorului. Nici un alt act nu-i era permis, era precum o investitie derizorie a momentului sau o constructie simetrica a fricii. Trebuia sa o cunoasca dinlauntrul ei, trebuia sa stie.
Surprins, fara pasii sai, se indrepta spre acel halou, rasucit de stari contrarii.
-Si daca este o iluzie determinata de starea mea amendata in ultima vreme de senzatii stranii, de nedeterminare? - gandi pozitiv.
Era la un pas de sentimentul care poate anula distantele si strivi timpul, era vinovat de imaginatie. Va atinge lumina?

Inevitabilul se produse fara sa stie.

Cauta sprijin in masa laptoasa, o imbratisa pana la atingerea pleoapelor pana la identificare, ...era dedicata lui, Tidu.
Simti deodata, profund, ca si cand s-ar fi desprins de el insusi, parca-ar pluti deasupra sufletului sau, nerupt de el, dar cu sentimentul abrupt al independentei.
Stiu ca este aproape dincolo.

-Zbor deasupra gandurilor, incertitudinilor stivuite harnic in timp, incrustate in trupul ramast alaturi, desfatandu-mi imbratisarea depersonalizata, lipsita de sens, teama ca visele despre existente atemporale sa fie adevarate.

Piesa nu fusese jucata pana la capat, mai incapeau trairi, ganduri, banalitati, viata?.
Fenomenul nu se produsese in plenitudinea sa, mai era ceva...efectul.

Efectul este unic si inevitabil, concluziona Tidu.

In TIMP amanuntele sunt identice, dar amestecate, inversate, anterioare, ca si cand acesta, timpul, ar curge invers(invers fata de ce?). Tidu afla ca cel chemat, dar neuitat in falia temporala se autodefineste, se revazu chiar deasupra sa in ipostaza de cugetator, el nefiind.
De ce am fost chemat ACOLO?
Avu senzatia ca asista la propria nastere, terifiant simtamant, ca si cand ar fi fost un experiment singular al timpului, introdus printr-un joc al hazardului in desuetitudinea prezentului. Nu putea fi acesta efectul.
"Luati-mi ochii simturilor. In orice zidire a lumilor sa-mi izbavesc durerea dincolo de sinele care ma inlantuie" - nici asta nu parea a fi, atunci...?

Abia atunci intelesese ca inevitabil va muri, sau murise.

-Voi renaste in netimp, speranta odihnei in entropii nule, in simultaneitati temporale, geneza din simetrie, absolut...

Ca sa vezi ce complicat poti muri! -... nu mai zise.