Un zambet....trist...la fel de trist ca norii ce nu mai pot plange...ca soarele ce a obosit...si merge sa incalzeasca alte tinuturi....
Ca acel capat al lumii pe care noi nu l-am gasit, nici nu il vom gasi niciodata....la fel de trist cum sunt eu....cum nu intelegi tu...
Nu cuprind cuvintele...poate nici nu ar fi trebuit inventate....e trist..ai e, din nou, tarziu...
la fel de tarziu cum e atunci cand stii ca trebuie sa pleci, dar nu vrei...asa cum stii ca totul are un sfarsit,dar nu intelegi de ce, si nu stii ce s-ar putea ascunde in tine...in mine...
Eu, care sunt o pura reflectie...a ce?...a unei lacrimi demult cazute...care a dusparut acum multe secole,dar , care continua sa apara ...sa doara...sa uite...sa omoare..sa moara...
sa dispara din nou in neantul buzelor tale si sa sfarsasca pe ale mele, fara sa stii...fara sa imi dau seama...
E ca atunci cand simti ca ploua, dar cerul e atat de senin, incat iti raneste retina obosita...de ce?...de tot ce vezi in jurul tau, dar ai uitat sa privesti si nu mai stii care e adevarul...
oare exista?
dar , din nou acele intrebari..triste si ele....si tarzii...
La fel de tarzii, ca trandafirii care ne mangaie privirea, cand toamna apare, si incercam sa ne amagim cu gandul ca, poate, mai exista un rost... pe cat de ascuns.. pe atat de vizibil...
Dureros....dar, superb...
Superb, ca acel capat al lumii...pe care il cautam, dar stim ca nu il gasim...dar...il simt...asa cum simt, din nou,lacrima....