La gura povernei

În vara asta s-au făcut multe zarzăre. Așa li se spune în Muscel la corcodușe. Prune au fost și mai multe. Toți pomii sunt despuiați de crăci. Cazanele merg zi și noapte fără întrerupere. Noi avem povarnă mare, două cazane de țuică, groapă de boștină. Căruțele vin și pleacă la orice oră. Eu îmi fac de lucru printre oamenii care se îngrămădesc mai ales seara, în povarnă, la un ciocan de țuică.
- Mă Ioane, spune într-o seară tata țiganului potcovar. Mâine să-mi potcovești caii, am de adus lemnele din Mâzgana.
Nenea Ion Fieraru, o matahală de om, burduhănos, negru ca șindrila plină de funingine din povarnă, de câte ori mă vede dă să mă mângâie pe cap. Mă feresc de teamă să nu mă mânjească. Mereu povestește câte ceva.
- Ehe, când eram ca tine copil, pe valea Mâzgănii, spălau zlătarii nisipu’ și scoteau aur ! Ce s-a mai strâns ! Noaptea, cine avea curajul să iasă pe vale să caute, vedea luminile cum joacă. Acolo îl găseau.
- Da de ce ? ... ?! N-aveau toți curaj ?
- Eee, aurul era păzit de draci și ei dănțuiau în jurul focului. Puțini scăpau întregi după ce vedeau luminile. Ori damblageau, ori o luau razna. Deochiul dracului e mai afurisit ca toate, nu scapă nimeni !
Mă apropiam și mai mult de gura cuptoarelor. Pălălaia focului mă perpelea. Mi se făcea frică, dar uitam repede. Erau destui oameni în jurul meu.
- Vii cu mine să vezi cum se potcovesc caii ? Mergem pe vale să-ți arăt locul unei comori ... Pe cai mergem.
- Să ai grijă de el Ioane, să nu-l lovească Suru, i-a strigat tata.
A doua zi, când a dus caii la nenea Ion, am mers și eu. Tata a plecat și m-a lăsat cu fierarul. Și el are o povarnă cam cât bucătăria noastră, poate ceva mai mare.
Nenea Ion a luat niște căngi, a turnat cărbunii într-o vatră și mi-a cerut să apăs pe o ulucă. În sus funinginea e mai groasă ca la noi. Nu e prea greu de apăsat. Mă las cu tot corpul pe scândură și în vatră arde o flacără din ce în ce mai vie. El meșterește ceva la niște fiare. Scoate unul roșu, lovește cu barosul și scânteile sar în toate părțile în timp ce mă ridic și mă las în jos neîncetat.
- Gata potcoavele ! Hai să le punem la cârlani.
Liniștiți, caii mănâncă fân, într-un fel de țarc, în pantă. Fierarul ridică un picior al lui Albu, îl sprijină pe genunchi, răzuie ceva cu o daltă, potrivește potcoava și din două, trei lovituri, a terminat.
Eu, ceva mai departe, mestec un pai.
- Dacă ridică acum piciorul, gândesc, îl răstoarnă pe țigan și se duce de-a dura până la gura povernei.
- Ia ha ha, ia ha ha, ia ha ha, încep să strig și să sar deodată poate sperii calul. Albu e blând. Se uită la mine, cu ochii lui umezi, mirat de ceea ce vede. Nenea Ion a lăsat și ultimul picior jos.Se ridică și mă privește. E într-un maieu murdar. E așa negru, că nu sunt sigur că a fost vreodată alb. Pe frunte îi curg niște șuroaie. Se șterge cu dosul palmei pe obraz, apoi cu fața de pantaloni.
- Nu te-astâmperi, ai ? Se îndreaptă spre Suru, ia piciorul și-l ridică la fel, pe genunchi. Calul fornăie, nu stă locului. Eu mai încolo, joc pământul în picioare.
- P-ăsta nu-l speria că mă omoară!
N-apucă să dea două lovituri. Suru îi dă și el una de-l trimite trei metri mai încolo. Calul joacă în țarc, eu la fel. Nenea Ion abia se scoală.
- A dracului unghie de drac ! Îți vin eu de hac, hârâie el răgușit. La început râd, apoi nu mai zic nimic.
- Mă doare rău pieptu’ ... aici m-a lovit. Pe pieptul lui păros și negru ca maieul, nu se vede nimic.
- A intrat dracu-n el da l- aranjez, n-avea grijă.
Ia o sfoară, leagă piciorul din spate al calului cu un capăt și cu celălalt îl leagă de un par. Cu altă sfoară, leagă și picioarele din față. Suru degeaba fornăie, nenea Ion nu mai pățește nimic. După ce termină un picior, schimbă doar legătura.
Seara, la povarnă, tata întreabă :
- Te-ai descurcat cu Suru, Ioane ?
Fierarul s-a așezat turcește în fața focului, cu picioarele strânse sub el. Scormone în vatra cuptorului și scoate niște cartofi copți. Într-o sticlă de-o jumătate, aburii de la țuică se văd în lumina focului. Mută un cartof dintr-o mână în alta, îl bate puțin cu palmele și apoi mușcă din el. Pune sticla la gură și trage o înghițitură lungă.
- Daah, daah, daah, plescăie el din buzele groase, mușcând încă o dată din cartoful fierbinte.
- L-am aranjat ! Mi-a dat una de-am văzut stele verzi. Unghie de drac, n-am văzut așa ceva ! A dracului de tare.
- Aaah, daaah, soarbe el iar din sticlă.
- Noroc, noroc spun ceilalți. Nenea Ion ia un cartof, îl plimbă tot așa prin palme, mușcă din el și trage încă o dușcă.
- Aaah, daaah !
- Uuță ? ... Uță n-auzi ? strigă maica-mare. N-ai de gând să mai vii la culcare ? Mă ia de mână și urcăm prin curtea oborului până în casă.
- Maică-mare, maică-mare, uită-te pe deal, se vede o lumină jucând ... Ce e, aur sau diavoli ?
- Îți spun mâine, acuma n-am timp !
Nu adorm, toată noaptea m-am perpelit în pat. A doua zi, pe la prânz, merg în povarnă. Nu prea sunt oameni, mai ales după ce se-ncarcă butia și cazanele. Doar nenea Marin Poșircă stă de veghe tot timpul. Mai mestecă în cazane, mai bagă lemne pe foc ! Maica-mare mereu îl ceartă pe tata :
- De când au început cazanele să meargă, numai beat umblă. Îl ține de trei luni, o să dăm de belea cu omu ăsta.
Nenea Marin, când nu veghează, doarme pe un pat de scânduri lipit de peretele povernei, care e tot din scânduri. Afară e frig, înăuntru e cald și bine. E fum, aburi de apă, de țuică. Abia se vede Poșircă dormind. Iau sticla țiganului și-o spăl îndelung în butia cu apă.O ține ascunsă după cuptor. Bag niște cartofi la copt îi acopăr cu jar mult și aștept. După o vreme îi scot. Sunt cam negri. Umplu sticla cu țuică de la botă și mă așez turcește în fața cuptorului. Plimb cartoful dintr-o mână în alta, îl mai bat puțin și mușc. Casc gura și suflu să mi-o răcoresc. Pun sticla la gură și înghit cât pot. Nu mai știu ce-a fost întâi, sorbitura din sticlă sau mușcătura din cartof ... Nu e prea bun ...
- Aaah, ăaah, ăaah. Mușc iar din cartof. Parcă acum e mai dulce, deși mi se pare cam tare și limba mă pișcă.
- Aaah. Trag iar din sticlă. Lichidul cald mă cuprinde și pe-afară și pe dinăuntru.
- Daaah, ăaah, ăaah ! Plescăi buzele și le ling. Sorb din sticlă legănându-mă. Nu las decât un pic. Cuptorul parcă a început să joace. Joacă și Poșircă, joacă și povarna, joacă totul.
- Aaah, îîh. Mă ridic anevoie, gura povernei parcă a ajuns la groapa de boștină, patul lui Poșircă s-a mutat pe butie, luminița de la intrare e pe tavan. Mi-ar plăcea să mă tăvălesc în jar. Mă și văd scoțând flăcări pe nas și pe gură.
- Aaah, îîh. Mă proptesc de butucul de la intrarea în povarnă pus ca treaptă. Mă salt în genunchi pe el și apoi din obor o iau prin spatele casei. Mă lovesc de gard, de zid, de pomi, toate stau în calea mea. Intru în săliță și apoi „dincolo” unde nu doarme nimeni.
- Aăh, mă trântesc în pat îmbrăcat și cu bocancii noroiți.
- Uțăă ! Uțăă ! Se aude de foarte departe vocea maichii. În cameră e întuneric.
- Unde-o fi umblând băiatul la ora asta ? Fă Niculino, nu l-ai văzut ? o întreabă ea pe vecina noastră.
- Nu tanti, azi n-a fost pe la mine.
- Unde-o fi borhanul ? Unde-o fi ? Părinte, să-l căutăm la râu îi spune ea tatii.
Afară, frigul de sfârșit de noiembrie pișcă obrazul. Maica-mare intră „dincolo” și vede o mogâldeață în pat. Un miros de țuică o trăsnește de cum intră. Își face semnul crucii și scapără un chibrit. În lumina slabă a chibritului mă vede chircit în mijlocul patului, peste perne și macaturi de sărbătoare. Mă întoarce pe-o parte, pe alta, mă ciupește, sunt mort. Am numai un ochi deschis și ăla sticlos.
- Aurico, sai fa, moare băiatu’ ! Aurico, Aurico, țipă în disperare maica, adu laptele, moare băiatu’ . Mama aleargă după oala cu lapte. Þața Niculina, cunoscătoare mare, doar nenea Ionel, bărbatu-său se-mbată la fiecare săptămână, zice :
- Tanti, dă-i must de baligă de cal, imediat își revine. Mi-a mai rămas de la Ionel.
Mirosul de baligă, gustul amar, mă fac să strănut, să țip.
- Nu, nuu ... N-am putere. Aș cere ajutor, dar mama nu e în preajmă. Când apare, îi îmbrâncește pe toți :
- Prăpădiți copilu’ cu baliga voastră, ține oala cu lapte, Niculino. Îmi desface gura și-mi toarnă. De-odată icnesc și parcă mi-a venit graiul.
- Vreau să dorm, vreau să dooorm, scâncesc și dau din picioare. Toți se-nveselesc.
- A înviat borhanul. Maica-mare e supărată.
- Numai Poșircă e de vină, a dat copilului să bea.
Oamenii din povarnă, s-au mutat pe săliță. Fumează acolo și se interesează cum îmi merge. Mama nu le dă voie să intre grămadă în casă.
- Mai rău mă-ncurcați, le-a spus ea.
Ion Fieraru n-a plecat. I-a cerut voie mamei să-mi spună noapte bună. Mama nu prea vrea. Până la urmă se-nvoiește.
- A intrat și-n pielea ta un drăcușor. S-a cuibărit aici în ureche și el te-ndeamnă la rele. Fă-te bine, mâine îți spun povestea cu bunică-meu și comoara din Valea Ilalei păzită de draci! Cum l-a păcălit el pe Sarsailă de i-a furat-o.
- Haide, lasă-l să se culce !
Pe brațe, mama mă duce în camera de zi.
Câteva săptămâni, n-am mai trecut prin povarnă.
Degeaba o rog pe mama sau maica-mare. Nu mă lasă. Merg în turla bisericii, la țața Niculina, la fierar, dar oamenii se strâng tot la povarnă. Acolo se spun cele mai frumoase povești. Acolo cartofii au cel mai bun gust.
Într-o seară mă iau după maica și intrăm la cazane.
- Cum e țuica, întreabă ea oamenii care se cinstesc ca de obicei.
- Bună, bună, țațo Marițo. Pruna grasă dă țuica tare.
Maica-mare ia o lingură, o umple la botă, o miroase și-apoi o aruncă în foc.
- Flac-arde țuica imediat. Mai ia o lingură și-o aruncă iarăși. Flac se luminează încă o dată fețele oamenilor.
- Tare, foarte tare. Are treizeci-patruzeci de grade s-arată ea mulțumită. Hai Uță.
- Nu-l mai lași, țațo Marițo ? Mai lasă-l, o roagă fierarul.
- Face iar vreo poznă. Mergem în casă.
- Maică-mare, de ce-ai aruncat țuica în foc ?
- Ca să-i văd tăria !
- Și-ai văzut-o ?
- Ia lasă prostiile.
Afară a nins. Zăpada e de-o juma de metru. Maica-mare în casă țese o cuvertură. Mama împletește ciorapi. Eu printre ele mă plictisesc.
- Ies pe drum să mă dau cu bobu, mă lași ?
- Să nu te duci la povarnă. Mă uit pe geam.
- Bine !
Zăpada e moale, șinele de fier se-nfundă imediat. Am luat-o în jos pe drum, am coborât pe Vâlceaua lui Lae, pe la Băi și urc dinspre iaz spre povarnă. Las bobul în mijlocul luncii să-l iau la întoarcere. Înot prin zăpadă până la cazane. Poșircă iar moțăie. Ușa e închisă. E semiîntuneric. Când mă vede se grăbește să mestece în cazane. Văzând că tac întoarce un ceas și-mi spune :
- Mă culc puțin. Când sună ceasul, dacă nu mă scol să mă zgâlțâi . Nu cumva să mai bei țuică !
Se lungește cu un oftat.
Bucuros, scot lingura din sân și-o umplu la botă.
- Flac, flac, flac, se-aprinde fiecare lingură aruncată în foc. După o vreme am obosit. Bota e prea departe de cuptor. Cu un lemn mai lung, scormonesc în jar. Iau unul aprins și-l duc la botă. Sub țeava care curge, picăturile de țuică devin fâșii de foc, care se sting când întră în botă. Fâșiile de foc devin tot mai dese și mai lungi. De-odată, o pălălaie albăstruie se-nalță din botă. Încerc s-o scot de sub țeavă, degeaba, bota nu se clintește. Mă opintesc, dar n-apuc s-o mai împing. Un urlet prelung, auzit de oamenii de pe drum, de Poșircă, de mama, de vecini, i-a făcut să tresară și să se-n-fioare pe fiecare. Þipetele n-au încetat. Repede și-au făcut apariția oamenii. Cu ochii pârliți, pantalonii arși, urlu fără încetare. Þața Niculina dă iar sfaturi.
- Dezbracă-l și tăvălește-l prin zăpadă, tanti.
- Fă Niculino, lasă-mă și tu cu Dumnezeu. În casă mama mă trântește în pat. Îmi desface totul de pe mine și mă mânjește cu miere. O toarnă ca pe o smântână apoi o răspândește pe picioare, mâini, față, burtă, peste tot. Mă înfășoară într-un cearceaf nou. Doar gura și ochii mi se văd. Cazanele s-au oprit pentru prima dată de astă toamnă.
E frig, frig, apa din fântână a înghețat, doar carnea de pe mine frige. Culcat pe partea stângă, în ureche aud o voce subțire, pițigăiată :
- Fă rău, fă rău, fă rău !


Nicolae Aurelian Diaconescu