Povestea mea, e de pe vremea paradelor militare. Era o dimineață de toamnă târzie, răcoroasă...poate mult prea răcoroasă pentru mine!
Am plecat, de acasă, devreme, să-mi întâlnesc prietenii... Era o liniște stranie. Am privit spre cer și norii păreau pătrunși de o ciudată nuanță roșiatică. Nu circulau mașini! și nu m-am mirat!.. căci trebuia să treacă Legiunea Străină!
Lumea stătea de-o parte și de alta a Bulevardului care tăia ca o lamă de cuțit, întreg orașul, în două felii uriașe.
Atunci era multă lume , poate prea multă lume!
Mi-am zărit de la mică distanță prietenii și le-am făcut cu mâna zâmbind. Erau de partea cealaltă, strânși laolaltă ca într-un fagure de miere. Îi auzeam cum râdeau! probabil spuneau bancuri.
Ceilalți, cei mulți, stăteau cu sufletul la gură, în tăcere, așteptând să treacă soldații.
-Încet te miști! îmi strigă unul dintre amici, făcându-mi semn cu mâna- semnul adunării plutonului la raport- gestică moștenită de pe vremea cătăniei noastre.
-Încet dar sigur! ca melcul! îi răspund, în timp ce alerg înspre ei.
Și atunci, exact în momentul în care mă găseam în mijlocul străzii, s-a întâmplat ciudățenia!
Norii de deasupra s-au spart! și o ceață densă ,de aceeași nuanță roșiatică, ne-a cuprins pe toți cei care eram acolo;
eu în mijloc, ceilalți de-o parte și de alta a bulevardului; sufocându-ne!
Am început să tușesc! Au început să mă usture ochii și să-mi curgă nasul! Bâjbâind și mergând ca maimuța, pe mâini și pe picioare, căutam trotuarul. Oamenii țipau jur-împrejur,
tușau și plângeau! Era o nebunie totală dar, adevărata nebunie, nu era aceasta!
Ceața s-a risipit după vreo zece minute. Mi-am ridicat capul din pământ, în timp ce mă ștergeam pe pantaloni de praf și am încercat să-mi găsesc din priviri cunoscuții.
Toți, cei pe care-i vedeam dansau, dansau și râdeau isteric!
Pentru câteva minute am muțit. Nu-mi credeam ochilor!
Inclusiv prietenii mei, pe care am început să-i găsesc risipiți în stânga și-n dreapta, valsau!
Ochii tuturor erau dilatați; numai ai mei nu!
Toată lumea din jurul meu, absolut toată lumea, dansa!
Oamenii râdeau ca niște retardați, prostește!
Un drog necunoscut se coborâse din cer. Eram singurul printre ei, neafectat! De ce ? Atunci nu știam, urma să aflu...
Mi-am ridicat ochii, spre locul în care văzusem norii roșiatici. În locul lor erau niște globuri luminoase, ciudate. Erau mari, își schimbau culoarea și clipeau.
Brusc am ieșit din muțenie înțelegând totul și am început să urlu cât mă țineau rărunchii:
Fugiți fraților! Invazie!!! Ne-au invadat extratereștrii!
Treziți-vă! Ieșiți din starea în care sunteți! Opuneți-vă,
nu vă lăsați pătrunși!
Nimeni nu mă băgă în seamă! Ei își continuau dansul lor, cuprinși parcă de o fericire absolută.
Am alergat spre scara unui bloc, peste o mică porțiune de iarbă, încercând să mă ascund. M-am împiedicat într-o sârmă pe care nu o văzusem și am căzut, lovindu-mă cu capul de o creangă uscată de acăț. Am simțit o durere lungă până în călcâi, mi s-au întunecat ochii și au început să-mi țiuie urechile. Cred că am leșinat!
Când mi-am revenit, eram pe bancheta din spate a unei mașini decapotabile, militară și un soldat sanitar mă ștergea pe frunte și pe gât cu o cârpă cu apă rece.
-Ce ne-ai speriat, măi băiatule! Þi-ai revenit?
zise soldatul.
-Puțin! îi răspund , buimac, ca și cum m-ar fi trezit din somnul vieții mele. Îi recunosc însemnele de pe uniformă.
E din Legiunea Străină. E bine! îmi zic.
-Dacă ți-ai revenit, vino! Te așteaptă Comandantul!
Vrea să-ți vorbească! îmi mai spuse soldatul.
-Care Comandant! îl întreb
-Lasă că vezi tu! Cel mai mare! Repede că începe Parada!
Nu apucăm să facem cîțiva pași că se și apropie de noi o întregă cohortă de ofițeri superiori. Între ei un om mai mic de statură, ieșea în evidență prin uniformă și prestanță. El era Comandantul. Ceilalți ofițeri superiori îl încadrau la foarte mică distanță, în timp ce unul dintre ei mai înalt, văzându-mă, îi șoptea ceva la ureche, aplecându-se puțin de spate. Soldatul de lângă mine m-a oprit, trăgându-mă cu o mână de antebraț, în timp ce luă poziție de drepți.
-El e Comandantul! mi-a șoptit cu colțul gurii.
Comandantul a venit, s-a oprit, m-a măsurat din priviri de sus până jos și mi-a întins mâna, salutându-mă.
-De multă vreme nu te-am mai văzut! mi-a spus în timp ce-mi strângea mâna energic, militărește.
-Pe mine? l-am întrebat mirat
-Da! Haide să ne urcăm în mașină, începe Parada! O să-ți povestesc pe drum totul!
Ne-am urcat în mașini și-am pornit. Eu și Comandantul în cea decapotată, ceilalți în celelalte.
Șoferul a accelerat și după câteva sute de metrii am văzut lumea. Era de-o parte și de alta a Bulevardului.
Femei, bărbați, bătrâni, copii, într-un entuziasm total, agitau stegulețe multicolore.
-Ridică-te, în picioare lângă mine! Să te vadă oamenii!
îmi șopti scurt, împărțind zâmbete în stânga și-n dreapta.
-Ce se-ntâmplă, totuși? îl întreb panicat.
-O să-ți spun dar înainte de aceasta atinge cu palma ta palmele oamenilor, de pe marginea drumului! Vor să te simtă! Fă-le voia, cât ești cu mine nu pățești nimic!
Și câtă vreme îi atingi, privește-ți chipul în oglinda retrovizoare, cea mare din dreapta șoferului.
L-am ascultat ca hipnotizat și am început să-mi las palma mâinii drepte deschisă, să-mi alunece peste toate palmele care mi se ofereau. Mașina rula încet, senzația era plăcută. Dar, curios, mă atingeam numai de femei...numai și numai de palmele femeilor!
Brusc mi-am privit chipul în oglindă. Mi-a coborât tot sângele din obraji. Eu care de la vârsta de 8-10 ani,
mă știam brunet, tuns scurt devenisem blond, cu părul lung, pe spate, ondulat.
Comandantul văzându-mi reacția, m-a strâns de braț, începând să-mi vorbească la ureche.
-Nu te speria! Ce ți s-a întâmplat cu o oră înainte n-a fost un vis! Nici acum nu e un vis...Invazia e reală!
Efortul tău de a salva lumea e lăudabil dar degeaba!
Ghinionul tău e că nu te ascultă nimeni, nici măcar pritenii cei mai apropiați. Și știi de ce? Pentru că nu te înțeleg, ei sunt slabi și nu se pot opune. Cei mai mulți în adâncul lor te invidiază. Nu te pot înțelege pentru că tu nu ești ca ei, tu ești din lumea noastră a Invadatorilor.
În Lumea noastră ai fost un Înalt Demnitar și ai fost trimis printre oameni cu o misiune, nici eu nu știu care dar cu siguranță că vei afla într-o zi.
Privește-te în oglindă!...și urmărește-ți atingerile.
Te-ai atins numai de femei! Aceste atingeri ți-au mâncat puterea! O să trebuiască să muncești mult să ți-o recâștigi! Oare o să poți?
În timp ce-mi spunea toate aceste lucruri, mă priveam în oglindă și mă atingeam cu palma mânii drepte ca într-o infinită alunecare... de femei...numai și numai de femei!
Iar cu fiecare atingere, părul lung ,ondulat și blond se scurta și se-nnegrea până am devenit din nou brunet și tuns scurt așa cum mă știe fiecare dintre cei care mă cunosc.
Și când am ajuns ceea ce sunt am leșinat din nou.
Pe cuvânt!