- Dan, dansezi ?
Mă aflam într-o siditecă. O însoțeam pe nepoata mea Cristiana, care intrase în discoteca alăturată. Acum probabil sălta pe o melodie re-pop, cel mai probabil Ciuleandra remixată, ultimul hit la modă. Cristiana era la curent cu toate noutățile dar, ca toți cei de vârsta ei, nu făcea nici o diferență între Beatles și Queen. Pentru asta apăruseră siditecile, săli relativ noi în peisajul urban. Erau frecventate mai ales de persoane de vârsta a doua, care doreau să danseze pe o muzică ceva mai veche. DJ-ii erau de obicei istorici de artă, înaintea fiecărei melodii spuneau câteva vorbe despre autor, momentul și locul lansării, interpreți celebri de-a lungul timpului. Siditecile erau specializate - rock, twist, blues, tango… Cea în care mă găseam răsuna de acordurile valsului din Serenada lui Ceaikovski. Intrasem numai să ascult, trebuia să pierd cumva timpul.

- Dan, dansezi ?
Mă întorc încet către vocea ușor cântată din spatele meu. Posesoarea ei, aproape la fel de înaltă ca mine, îmbrăcată într-o rochie lungă, neagră, mulată pe corp, părea să aibă dimensiunile ideale: 88-58-88. Nici celelalte amănunte nu păreau să se abată de la standardele de frumusețe. Părul lung, mătăsos, era împletit în șuvițe roșii și aurii. Ochii mari, verzi se uitau întrebător la mine.
- Cu plăcere.
La dans constat că avea o ușurință deosebită, răspundea perfect și la schimbările de amplitudine și la cele de ritm. Puțină lume știe să danseze bine vals. Pe mine mă învățase mama încă din copilărie. Considera că face parte din cultura generală.
- Ne cunoaștem de undeva ? îmi amintesc eu că îmi spusese pe nume. Mie figura mi se părea perfect străină, dar nu era prima oară când memoria îmi juca feste.
- Nnu, nu-nu cred.
Amuzat, îmi dau seama de confuzia creată. Numele meu era rezultatul unei mici bâlbâieli.
Altceva nu mai vorbim, ne lăsăm cuprinși de vârtejul valsului.
Mai târziu am constatat că ușoara bâlbâială apărea numai în momentele de intensă emoție. Probabil ezitase mult înainte de a mă invita la dans. De altfel, era un defect care îi dădea un farmec în plus, fără el ar fi fost perfecțiunea întruchipată.

Câteva săptămâni am fost nedespărțiți. Numai cine a iubit cu adevărat poate recunoaște starea de beatitudine care mă cuprindea imediat ce o lăsam în fața casei. Descopeream în fiecare moment un lucru nou, care îmi plăcea mai mult decât cele de până atunci. Nici unul dintre noi nu își exprimase încă dragostea. Eu aveam o teamă nelămurită: “Dacă mă consideră doar un prieten, un bun partener de plimbări și de conversație ?”. Până când, într-o seară senină de mai, stând pe o bancă în parc, și-a rezemat capul de umărul meu. Sărutul a venit de la sine.

Într-o zi i-am cunoscut părinții. Tatăl era inginer, lucra la Uzina de Roboți Pozitronici. Mama era neurochirurg la Institutul din afara orașului. M-au privit cu un ușor interes, dar fără o amabilitate excesivă. Asta m-a descumpănit puțin, dar așa cum îmi propusesem, am adus conversația la punctul dorit de mine:
- Știți că sunt prieten cu fiica dumneavoastră …
- …
- … de fapt o iubesc și am motive să cred că și ea mă iubește…
- …
- … și m-aș bucura dacă ar accepta să se mărite cu mine.
Urmă o tăcere jenantă. Cei doi se uitară unul la altul, el ușor încruntat, ea întrebătoare. În sfârșit tatăl se hotărî:
- Știi cu cine ești prieten ? Mai exact, cum o cheamă ?
- Da, Leni. Probabil că în buletin e Elena.
- Nu are buletin. Iar Leni vine de la LN-1953, numărul de serie din Uzina de Roboți Pozitronici.
- Nnu înțeleg…
- Ca să înțelegi, vino cu mine.
Străbăturăm împreună un culoar pe care nu mai fusesem niciodată, până în fața unei camere cu un geam imens. În spatele geamului se vedea o fată, imobilizată în pat, cu un mănunchi de fire ce păreau că îi ies direct din tâmple.
- Ea este Corina, singura noastră fiică. Acum doi ani a avut un accident și a paralizat fără nici o șansă de refacere. Eu și soția mea ne-am unit eforturile și am creat-o pe Leni, un robot pozitronic cu o oarecare autonomie, dar conectată în permanență la creierul fiicei noastre. Gândurile, sentimentele, deciziile sunt în întregime ale Corinei. Toate senzațiile, mai exact toate cele cinci simțuri, sunt transmise instantaneu. Mișcările sunt autonome, pașii sunt făcuți de Leni dar direcția este comandată de Corina.
- Bine, dar… noi am făcut dragoste…
- Posibil, Leni a fost dotată și în sensul ăsta. Poate mânca, pentru a savura o prăjitură gustoasă. Poate bea, ba chiar poate simți o ușoară senzație de amețeală după un pahar de coniac. Poate avea relații sexuale, poate avea chiar orgasm. Totul pentru ca fiica noastră să aibă o viață cât mai aproape de cea reală.

Confuz, am plecat clătinându-mă. Două săptămâni am stat în pat cu ochii în tavan. După care m-am dat jos, am făcut un duș, m-am ras și am mers acasă la Leni. De fapt la Corina. Am sunat protocolar. Iese în ușă tatăl Corinei, gârbovit și șovăielnic:
- Vrei să intri ?
- Da, dacă nu vă deranjează.
- Poți să intri, dar nu mai e nimeni acasă. Corina a murit, iar Leni a dispărut.
- Îmi… îmi pare rău… Cum s-a întâmplat ?
- Corina a avut un șoc. Era de așteptat, oricum a trăit mai mult decât speram la început.
- Și Leni cum de a dispărut ? Doar e un robot, ba chiar un robot pozitronic, ar trebui să asculte de cele trei legi.
- Păi nu cred că prin plecarea ei a provocat un rău cuiva. Deși … ne obișnuisem cu ea. Pe de altă parte, avea o capacitate de a învăța fantastică. Iar de la Corina chiar avea ce învăța. Autonomia ei creștea neîncetat. O dată cu moartea Corinei, vrând nevrând, a devenit independentă. Sunt chiar îngrijorat, acum e singură, va trebui să ia decizii.

Peste câteva luni eram în aceeași siditecă unde începuse totul. Ascultam “Dunărea albastră” și o așteptam pe Cristiana. Deodată aud în spatele meu un glas ușor cântat:
- Dan, dansezi ?