Iubite domnule Ciornei,
După o catastrofă financiară suferită într-o duminică, astă-vară, pe hipodromul de la Băneasa, m-am trezit a doua zi instalat pe un fotoliu de piele în cabinetul d-tale editorial.
Mă mir și-acum: ce căutam acolo? Venisem poate să te întreb, numai așa, când pleacă trenul spre Iași.
Din vorbă-n vorbă, am iscălit atunci, se vede, un contract prin care mă obligam să dau gata editurii, până-n toamnă, manuscrisul unei cărți cu amintiri de război, din captivitatea mea în Bulgaria. Am impresia că mi-ai dat și o suma de bani, ca acont asupra dreptului meu de viitor autor al cărții… D-ta îți mai aduci aminte? Dacă ai uitat, nu-i nimic. Ne vedem fiecare de ale noastre și – să nu mai fie vorbă.
După ce am luat acontul și am venit la Iași, am stat și m-am socotit:
“Să scriu?... Să nu scriu?...”
S-a publicat în vremea din urmă atâta literatură de război! Toată lumea, de pe toată suprafața globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca și înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o rușine pentru civilizația noastră, etc. Totuși omenirea nu-l desființează. Este ca și cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii – parcă l-ar face niște ființe de pe altă planetă, împotriva voinței noastre unanime.
Atunci, la ce bun să mai scriu, să mai arăt și eu omenirii cum e războiul?
S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie niște oameni răi, împietriți la suflet…
Nu cred.
Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principalul autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui și pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut așa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M.-Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a șters la Nas.
“Ce cumplită nenorocire este războiul !” a exclamat însuși Napoleon, pe câmpul de luptă de la Eylau, într-o seară când îi era frig și mâncase numai cartofi copți, din cauza înârzierii cantinelor – dovedind prin aceasta o mare sensibilitate la suferința aproapelui. Probă că nu el a provocat războaiele napoleoniene, în care un milion de oameni și-au semănat oasele pe atâtea câmpuri de bătălie. (Mă întreb numai: dacă nu s-ar fi născut Napoleon, ar mai fi murit acei oameni, așa cum au murit ?)
Nu, nici un om, oricât ar fi de mare, nu poate fi capabil să provoace un război – ori să-l împiedice. Nici chiar Dumnezeu. În adevăr, cum ar putea el să fie atât de rău (măcar că e mai mare decât toți), încât să trimeate semenii lui la moarte și la suferință, fără să-i întrebe? Are el destule alte mijloace, prin care ajunge la același rezultat. Și destulă diplomație, la nevoie, ca să dea vina pe Negusul Abisiniei.
Întreaga experiență a istoriei – zice marchizul de Vogüé – ne învață că osânda războiului nu poate fi desființată, atâta vreme cât vor mai trăi pe pământ doi bărbați, iar între ei se va afla o pâine și o femeie; bărbații se vor bate pentru ele până la moarte – în loc să le împartă pe amândouă, frățește. Nici că se putea mai bun certificat de paupertate mintală, pentru cei trei ultimi reprezentanți ai nefericitei specii umane. Mai cu seamă femeia apare neașteptat de stupidă în această fabulă al lui Vogüé. Se vede că marchizul, cât era el de marchiz, nu prea cunoștea femeile.
Războiul e o fatalitate: se provoacă singur. Aceasta este teza pe care cei ce poartă grijă de fericirea omenirii și-i conduc destinele au ținut să ne-o vâre-n cap ca pe o axiomă indiscutabilă – și au izbutit.
Atunci pentru ce să mai scriu, să am aerul că lupt împotriva unei fatalități care face parte, ca erupțiile vulcanice sau cutremurul de pamânt, din armonia universului și din tainele nepătrunse ale creatorului? Numai pentru că mi-ai dat d-ta acont?
Căci, în adevăr, un scriitor care zugrăvește scene adevărate din război, oricum ar întoarce-o el, are aerul că e contra războiului. Și se știe bine acum că cine are acest aer, lasă că nu crede în Dumnezeu, dar este lipsit și de patriotism.
Dragostea de țară – patriotismul – e însă un sentiment atât de firesc și de universal, încât se poate spune că omul care nu-și iubește țara, pământul pe care s-a născut și a crescut mare, este un om fără suflet, un adevărat monstru… Am eu vreun interes să fiu contra războiului – și să trec astfel în ochii lumii drept un monstru fără suflet?
Dacă, dimpotrivă, mă voi declara pentru război, făcând patriotism pe față – Imi ziceam eu – e și mai rău. O să se creadă că mă laud cu patriotismul meu, că-mi fac din el un merit.
A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de țară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. Ce-am zice noi despre un om care s-ar lăuda peste tot, în gura mare, că-și iubește nevasta? Am avea motive să nu-l credem, să ne gândim că poate în intimitate o iubește mai puțin decât cu glas tare. Sentimentele își au pudoarea lor.
Să fii om cinstit, să-ți iubești țara, părinții, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat. Numai cine n-a fost înzestrat de natură cu nici o calitate mai deosebită poate fi capabil să-și descopere merite de acestea, care nu costă nimic. Am cunoscut eu un cetățean care, în ziua în care i-a venit partidul la putere, a cerut o catedră universitară de chimie organică, subt cuvânt că e patriot. Altul, mai demult, a pretins să fie numit director de Teatru național, pe motiv că e un soț model. Și a fost numit.
Apoi, spune d-ta: n-am eu alte însușiri, mai urâte, cu care să mă laud? La atâta am ajuns? Dacă veneam la d-ta să-ți cer acont numai pentru că sunt creștin ortodox și-mi iubesc țara - mi-ai fi dat?
…Se vede că la Iași nu se poate scrie – m-am gândit eu – dacă-mi vin în minte atâtea îndoieli și argumente împotriva scrisului; e un oraș prea zgomotos, prea plin de viață și de trecut istoric. Unde te-ntorci, încotro te uiți, la caldarâm, prin instituții publice, prin magazinele de modă – numai trecut istoric. Aici fiecare piatră îți vorbește de trecut și nici una de prezent. Ia să ma duc mai bine undeva, la liniște și la răcoare, într-un loc cu mai puține distracții istorice, că poate acolo mi se schimbă gândurile.
Am nimerit la mânăstirea Văratic – la maici. Acolo se duc vara să se odihnească moldovenii noștri, când au de lucrat ceva cu capul, și moldovencele noastre, când n-au nimica de făcut. Și nicăieri nu-i atâta animație ca-n aceste sfinte lăcașuri de liniște și de reculegere. Mai întâi au maicile obiceiul să tragă clopotele, toată ziua și toată noaptea. Moldovenii – la fel. Și mai au măicuțele un obicei: toacă. Dimineața toacă, după-prânz toacă, la miezul nopții toacă. Moldovencele – la fel. Aveam și gazdă o măicuță care făcea toată ziua același lucru, nu numai pe-afară – că mă și miram, de unde atâta misticism într-o mână dee femeie?
Dar mai cu seamă toaca cea mare, din clopotniță, cu ritmul ei sacadat, producea asupra mea un efect cu totul contrar intereselor d-tale. Îmi aducea aminte de mitralieră. Parcă eram la Turtucaia. Evocările de război s-amestecau astfel în mintea mea cu cele sfinte, și nu mai înțelegeam nimic…
Așa, a trecut vara și m-am întors la Iași, unde nici nu se făcuse toamnă bine, abia un pic de septembrie, c-am și primit de la editură invitația să trimit manuscrisul. Care manuscris? Ce manuscris? Nădejdea mea era în două-trei fragmente de amintiri din captivitate, pe care le publicasem mai demult: le voi complecta cu câteva capitole inedite – îmi ziceam – și volumul e gata. Dar când le-am recitit, mi s-au părut așa de proaste, că parcă nu erau de mine. Parcă erau scrise, anume ca să mă compromită, de neuitatul meu detractor literar, criticul Eugen Lovinescu.
Altul, în locul meu, ar fi mâzgălit repede, acolo, câteva zeci de pagini, cum dă Dumnezeu, și-ar fi scăpat din încurcătură.
Dar eu nu sunt de la București.
În privința aceasta, bucureștenii sunt mai expeditivi; ei fac totul în goană – treburi, masă, distracție, dragoste (tot pe fugă, ca pițigoiul) și, după socoteala lor, asta se cheamă a trăi “intens”.
Noi, cei de la Iași, suntem de altă părere. Nouă nu ne place să ne grăbim, să dăm lucrurile peste cap, cum fac ei. Când e vorba de treabă serioasă, noi avem alt obicei: nu facem nimic.
Este foarte adevărat ca eu nu sunt ieșan (n-am această pretenție), dar m-am aclimatizat. Am găsit aici o ambianță cum nu se putea mai potrivita cu natura unui scriitor de rasă, căruia nu-i place deloc să scrie. Și vrei d-ta acum să-mi schimbi însăși concepția despre viață, fiindcă am iscălit un contract ?... Nu ți-ai găsit omul. O carte nu se scrie așa, cât ai bate din palme sau ai înființa o societate anonimă pe acțiuni; căci ea trebuie să dureze mai mult decât o întreprindere comercială din zilele noastre (care poate oricând să dea și faliment, în aceste vremuri tulburi). O carte bună sfidează moartea cu veșnicia ei. Poliță, cambie, contract – ce sunt toate acestea, în cumpănă cu veșnicia? D-voastră, oamenii de afaceri, sunteți niște visători, domnule Ciornei. Vă pierdeți vremea și vă agitați pentru niște lucruri ca umbra și pieritoare ca iarba câmpului. D-voastră nu băgați de seamă că în viața asta de pe pământ, ocupăm fiecare, în generația noastră, câte un loc efemer, ca-n tramvai. Numai în veșnicie suntem la noi acasă… Și dacă s-ar gândi mai bine, cine-ar mai fi nebun să-și sacrifice confortul lui de-acasă, unde stă o viață, consacrându-și toată grija și energia pentru locul lui din tramvai, unde stă numai zece minute?
Peste o sută de ani, d-ta vei fi mort, definitiv mort și cufundat în uitare. Morți vor fi și toți domnii miniștri, și domnul primar al capitalei, și toți marii capitaliști din zilele noastre, fără excepție.
Numai o carte bună, de care ți-ai legat numele, te-ar putea ridica deasupra acestei hecatombe de măriri; și numai un scriitor, ca mine sau ca altul, îți poate oferi această supremă șansă. Nu vezi ce afacere minunată îți propun eu?... Renunță la termenul prevăzut în contract – și-ai să vezi d-ta cum o să te bucuri de tare, după moarte. Să vezi ce fericire pe capul nostru, la doi metri sub pamânt, când vom ști că cei de deasupra tot mai citesc și se delectează cu opera noastră.
Căci după atâta corespondență, emoții și bătaie de cap din parte d-tale cu ea, se cheamă că la această carte am colaborat amândoi: d-ta cu munca, eu cu capitalul – pe care mi l-ai avansat atunci.
D-ta i-ai provocat zămislirea.
Dacă critica din zilele noastre o va găsi proastă, iau toată răspunderea asupra mea: voi fi sigur că e o carte bună. Dacă dimpotrivă o va lăuda, d-ta singur vei fi răspunzător și vinovat c-ai îmbogățit literatura română cu asemenea podoabă.

G.T.


Din G. Topârceanu – “Pagini de proză”, Editura Junimea, 1985