Te plimbi pe-o stradă largă până la o stație de autobuz, tramvai, troleibuz. Aștepți. Te sui în primul mijloc de transport în comun și te lași dus. Privești pe geam, distant, indiferent, fără vlagă sau interes. Nu te atinge nimic: oamenii de pe trotuare sunt pete șterse cu figuri palide, ceruite, prea asemănătoare; mașinile își scurg caroseriile prin sticla murdară în care lumina se înfundă, clădirile nu te-ajung din urmă, nu poți prinde timpul de ceafă și ridurile de pe obraji nu întârzie să apară; totul e să le aștepți cu răbdare.
Ei, metroul e cu totul altceva. Afară nu-i mai nimic. Te întrebi uneori de ce naiba au vagoanele alea geamuri. Sunt inutile. Și te plictisești și cazi în capcana subteranului: îi privești pe cei din jur. Târâți împreună cu tine de șarpele mecanic, electric, grăbit, își expun tarele, ochii înecați în cearcăne sau peste măsură de machiați, unghiile lungi, lucioase, țepii nerași, sânii lăsați, buricele grotești sau apetisante, egal dezgolite, mâinile jegoase, plasele ce cară chestii indescriptibile, pantofii pătați cu noroi, șosetele adunate în jurul gleznelor ce seamănă a trompe de elefant, detaliile altfel neobservabile. Fără voie te transformi în critic al umanității. Comentezi în gând, analizezi, judeci, te amuzi, te îngrețoșezi, visezi, poftești, urăști, crezi și te sperii.
Iată o pereche de la care nu-ți poți întoarce ochii. El: gras și în același timp foarte musculos, cu ceafă de taur și țeasta răzuită de cicatrici pe care părul milimetric le acoperă imperfect. Îmbrăcat într-un trening larg, albastru închis și cu trei dungulițe verticale și odinioară albe pe mâneci și marginea pantalonilor. Poartă niște adidași pătați cu noroi și mestecă mașinal o gumă sau propriile măsele. Ochii foarte albaștri zac înfundați în orbitele proeminente, accentuând curba nasului porcin dintre fălcile generos dimensionate. Genul de om pe care e periculos să îl privești mai mult de o secundă. Ea: în brațele lui. Păr șaten-închis cu șuvițe negre, lung până aproape de șoldurile destul de fine, buze groase și nesimetric rujate, nas vulgar, ochi negridetot, raiați maro și plini de rosături pe partea interioară, geacă scurtă, subțire și pătată. Șoc: sunt îndrăgostiți. Pur și simplu put a iubire. Se vede în toate: mâna lui, care ar putea sugruma cu ușurință o minge de baschet, o mângâie pe umeri, cealaltă se odihnește cu afecțiune pe piciorul ei drept, ochii ei nu se dezlipesc de pe figura lui, iar el se uită în jur cu o mândrie posesivă și încordată ce promite parcă o moarte rapidă și foarte dureroasă oricărui străin ce-ar îndrăzni să le adreseze fie și doar un cuvințel. Ceea ce simt nu are nevoie de cuvinte. Stau acolo pe un singur scaun și-și zbiară tăcut sentimentul mult simplificat, primitiv, brutal.
Trei scaune goale mai la dreapta, o doamnă între două vârste și din aspectul căreia se revarsă falsul și respingătorul. În ea zace o ură aproape patologică, fierbe antisocialul, înjură subteran distanțarea de umanitate. Genul de om pe care te aștepți să-l vezi având un ochi mai rotund decât celălalt, din cauza abuzului de privit prin vizor și o ureche care s-ar mula perfect pe o suprafață plană, un perete, un geam, o ușă. Un adevărat detector uman al defectelor celorlalți, fie ei rude, vecini, străini, un depozit în care se adună zi de zi toate nimicurile mocirloase ale celor pe care îi cunoaște; dacă dorești să afli ce mici fapte reprobabile ai făcut ieri, luna trecută, acum doi-trei ani, o întrebi. Știe. Își petrece viața hrănindu-se cu defectele altora; îi urăște, dar nu ar putea trăi fără ei.
Chiar pe scaunul din față șade un tip slăbănog, scund, îmbrăcat într-un costum mototolit și ai cărui pantaloni nu se potrivesc cu haina care nu se potrivește cu cămașa care nu se potrivește cu cravata care nu se potrivește cu pantofii, și-oricum ai încerca să găsești un model, ajungi la concluzia că toate aceste atricole, luate două câte două, nu se potrivesc nicicum. Un păr slinos, cu cărare pe stânga, un nas cu nări străvezii și niște ochelari impunători, cu lentile groase și ramă de baga. Privește rătăcit în jur și pare a-și cere scuze că există, este omul față de care ai involuntar impulsuri sadice; îți vine să-l pălmuiești fiindcă e în stare să aștepte la nesfârșit alături de o ușă prin care trec tot timpul oameni, e capabil să se scape pe el mai degrabă decât să bată la ușa închisă a toaletei publice în interiorul căreia nu se află de fapt nimeni. Mereu slugarnic, nu se enervează niciodată și tocmai de aceea îi înfurie pe toți, locuiește într-o garsonieră mizerabilă, plină de cărți, timbre, piese electronice și sticle goale. Și totuși ți-e teamă de el, căci poate ai avut ghinionul să nimerești acea zi din viața lui în care hornul vulcanului stins ce-l poartă în suflet se umflă, gata să pleznească, iar mâna care stă încleștată în buzunarul larg al pardesiului va scoate imediat la iveală un Beretta modern și câteva încărcătoare pe care le va goli liniștit în toți cei din jur.
Și-n tot acest timp nici n-ai simțit cum acel individ plat, pe care l-ai sărit cu vederea și pe care nu l-ai putea recunoaște peste cinci minute ți-a furat telefonul mobil, banii, actele și batista.
Și totuși urăsc mersul pe jos.