agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-19 | |
- Spune-mi mai multe despre tine...
- De ce as face asta? Băiatul pipăia cu măinile peretele gros din fața sa. Nu îi dădea mai mult de nouăsprezece ani, dar pe de altă parte experiența ei de viață era mult prea mica. Inchisă în palatul tatălui său, tot timpul, Mirelye1, nu avusese prea multe contacte cu exteriorul. Singurele ieșiri erau numai în grădina imensă a palatului, în care de altfel se rătăcise de atîtea ori, sau făcute prin orașul Kenal2, împrejmuită de zeci de soldați, și fiindu-i imposibil sa vorbeasca cu cineva. La cei cincisprezece ani împliniți, Mirelye nu avusese contact cu lumea din afara decât de câteva ori. Abia anul următor ar fi trebuit să înceapă cursurile de politică universală, filosofie urualiană și religiile coran. Anul urmator... Băiatul încă studia cu atenție fiecare piatră a zidului, atent la fiecare detaliu. Pietre masive de nozalt, aduse tocmai de pe a treia planeta din sistemul solar al stelei Moria3. Aproape nimic nu le putea fora, având o concentrație foarte mare de carbon într-un stadiu cristalin apropiat de cel al diamantelor. Imposibil de spart cu unelte obișnuite, pe care de altfel nici nu le avea. Dacă și-ar fi folosit puterile s-ar fi dat de gol, dar oare avea de ales? - Te rog, mai spune-mi despre tine. - Vrei, te rog frumos, să taci un pic? Incerc să îmi dau seama cum ieșim de aici! - E imposibil să ieși de aici,... cred că am început prost... nici nu știu cum te cheamă. Baiatul se întoarse către ființa aceea atît de fragilă din spatele său atât de brusc, încât aceasta tresări și, speriată, se împinse cât de mult putu în peretele din spatele său. O privea cu ochi de morian, însă nimic din trupul său nu denotă că ar fi crescut pe planeta aceea atat de îngrozitoare. Pe cât de reci fusesera ochii acestuia când se întorsese, pe atît de repede se transformaseră, emanând căldura, văzând frica din ochii ființei acesteia. Intinse mâna prințsei, zâmbind, iar aceasta se dezlipi de lângă peretele rece, mai întâi cu sfială, iar apoi cu o siguranță atât de naivă încât Norilen4 rămase uimit. Cât de repede putea fi acea ființă câștigată... oare așa o fi fost? O conduse înapoi pe patul de paie din spatele celulei de nozalt și se așeză lângă aceasta încă ținând-o de mână și privind-o în ochii albaștri precum cerul senin într-o zi pe Medeea5. Părul roșu, îi cădea dezordonat peste chipul mic și subțire, iar rochia îi era ruptă, dezvelindu-i spatele mic și fin. “Gândește, Norilen, gândește... nu puteți rămâne la nesfârșit aici.” - Spune-mi copilă, de ce nu am putea ieși de aici? - Te afli în închisoarea Urual! - Închisoarea Urual? - Da. De ce întrebi? - E numele unui vechi templu debuin. Se spune că a fost construit acum trei sute de mii de ani, pe ruinele unui alt templu sfânt. - Păi, din câte am studiat, despre istoria acestui palat, a fost construit pe ceea ce rămăsese din vechiul templu. - Nu se poate. Templul era vestit pentru un singur lucru. Faptul ca nu putea fi distrus. Piatra de construcție fusese adusă tocmai din lumea Moriei, iar prețul plătit de călugării debuini pentru acea piatra fusese... - Si? Nu e aceasta piatra de nozalt? - Mda... e, dar... - Am să termin eu legenda pentru tine, pentru că se pare că nu o cunoști pe toată. - Templul a dăinuit sute de mii de ani, presupunându-se că în interiorul său era închisă și ascunsă o putere imensă, și datorită acelei puteri nu fusese distrus. - Ei bine, acum zece mii de ani, un demon a reușit să fure acea putere. - Ce vrei să spui cu asta? Cum adică? - Da. A intrat în templu deghizându-se ca unul din călugări, a furat Cartea Debuinilor, iar la plecare a distrus templul. Aproape toți călugării din acest templu au fost uciși. - De aceea călugării de pe Moria nu au vrut să îmi spună prea multe despre Templul Urual. Pierduseră contactul cu locul acesta de mii de ani. Probabil că primiseră vestea, dar încă nu credeau în ea. Băiatul își lasă privirea în podea, iar în urma acestui gest se lasă o tăcere mută. In sfârșit înțelese de ce fusese trimis cu această misiune pe Kalaria, tocmai de către debuini. Speranța lor că ar fi adus vești și despre templu, că templul ar fi fost încă în picioare, era înca mare. Păcat de visele lor; cum ar fi putut să le spună un asemenea lucru bieților oameni? O ramură a religiilor dorianice6, ce se dezvoltase aproape cu un milion de ani în urmă, acaparase cu viteză mai bine de jumătate din Universul cunoscut la vremea aceea. Frenetismul debuin, în ceea ce privea libertatea spirituală era imens, considerând că orice individ era încurajat să creadă în orice dorește el, însă doar să respecte niște reguli spirituale bine puse la punct. Acele reguli impuneau individului să își prețuiasca aproapele precum propriul sine. - Norilen. - Pană de vânt? - Da. Acesta e numele meu. - In sfârșit mi-ai spus ceva. - Da... se pare că vom mai sta un pic aici; deși, pe de altă parte, am de gând ca mâine dimineață să fiu înapoi pe Moria. - Nu înțeleg. Templul Ural e imposibil de spart. Nici un prizonier nu a reușit să spargă zidurile acestea. - Eu nu sunt prizonier, dulce Mirelye. - De unde îmi știi numele. Cum adică nu ești prizonier? Și dacă spuneam om era același lucru. - Un om obișnuit, nu ar putea scăpa din Urual, Mirelye. Am să te rog să mai aștepți, un timp, Dulce ca Dorul, și îți voi explica, însă acum e prea devreme. Băiatul se aseză în mijlocul celulei, în genunchi începând să mediteze, nu înainte să se faca înțeles că avea nevoie de liniște. Mirelye (în traducere din limba medeeana, Dulce ca Dorul), se așeză pe patul de paie, privindu-l pe băiatul ce stătea în fața ei, cu ochii închiși. Cu siguranță trupul nu era de morian. Era mult mai bine dezvoltat, mult mai armonios legat. Oare care era legătura dintre el și planeta aceea atât de îndepărtată și de neîmblânzită? Din Istoriile Universale știa ca și acum acea planetă era stăpânită de un puternic și foarte bătrân tiran, Olahus7, ce domnea peste acea planetă de aproape cinci mii de ani. Multe sisteme solare din acea galaxie căzuseră pradă armatelor infernale ale lui Olahus. Moria numită nu numai steaua sistemului solar, ci și întregul sistem. Milioane de sclavi fuseseră vânduți în întreg universul, oameni nevinovați capturați în raidurile soldaților din Sistemul Moria, iar apoi trimiși chiar și până aici pe Kalaria, la sute de miliarde de ani lumină. Întreg universul închidea ochii în fața acestui malefic tiran, ale cărui puteri deveniseră de mult timp nemăsurabile. O singură planetă reușise să rămână întotdeauna independentă în fața acestor atacuri, sau mai bine zis, chiar și însuși Olahus nu avea curaj să o atace, iar acestă planetă era cea de-a treia stea din Sistemul Morian. Din acel sistem cinci din nouă planete erau populate, excepție făcând primele și ultimile două. Planeta preoților debuini rămăsese timp de mii de ani neatinsă de acest tiran, și nimeni nu știa de ce. Se zvonea ba că preoții erau sursa puterii acestui tiran, ba că aceștia dețineau o putere atât de mare încât Olahus se temea de ei; dar nimeni nu știa cu adevărat care era adevărata sursă a motivului pentru care planeta Moriana rămăsese pentru atâta timp independentă, când în jurul său totul purta însemnul Olahian. Clima Satrariei8 nu mai era prielnică pentru viață de aproape trei sute de mii de ani, după explozia parțială a stelei Moria, însă în mijlocul acestui deșert închis dăinuiau încă șapte mari orașe menținute artifical de către tehnologii cunoscute numai de preoții debuni de pe acea planetă. Într-unul din acele orașe, nu cel mai mare de pe planetă, se afla cel mai vechi templu debuin, Templu celor nouă cuvinte9. Dar să ne întoarcem la povestea celor doi, care nu se mișcaseră de câteva ore bune, deja, din locurile în care îi lăsasem. Întinsă pe patul de paie, Mirleye aproape că adormise, în timp ce Norilan medita în continuare, când, la capătul imensului coirdor al fostului Templu, se auzi o bubuitură puternică, semn că ușa acestuia se deschisese. În clipa următoare Norilan era deja lângă prințesă, lucru ce aproape ca o uimi pe aceasta, însă nu apucă să întrebe nimic, căci ușa celulei fu trântită la rândul ei de perete, iar înăuntru intra un imens gaobot10 de vreo 3 metri înălțime, ceea ce il făcea imens pe lângă statura celor doi prizonieri. În urma gaobotului apăru de nicăieri, aproape, o siluetă aproape ca o umbră. O femeie ce parea foarte firavă trecu de gaobot apropiindu-se de cei doi, în timp ce Mirlee se ridicase, așteptând speriată în spatele băiatului, iar Norilan nu schițase nici un gest, însă ochii îi deveniseră la fel de arzători ca para focului. - Senia11... - Chiar eu, Norilan, dragule. Nu prea pari uimit să mă vezi aici, însă eu, trebuie să recunosc că sunt. Te credeam mai isteț decât atât, iubite drag. - Senia... relația noastră s-a terminat acum cincizeci de ani, și tu încă îmi spui iubit? Femeia râse zgomotos și zâmbind larg. „Iubitule, partea ce o vroiam din tine a rămas de atunci. În rest îmi erai doar o altă carcasă goală...” - Senia, draga mea, oare știai adevaratele gânduri ale Lui, pe vremea acea, și cum de ai ajuns în brațele mele? Chipul femeii înmărmuri într-o clipă, iar zâmbetul i se transforma într-o imensă grimasă. Băiatul îi zâmbea la fel de malefic, precum în ultimile dăți când îl întâlnise, trimis în cine știe ce misiune de către Paznic12. Era clar că nu îi putea face față de una singură, îi era foarte clar de acum; realizase că singurul care încă mai putea controla băiatul din fața sa era însuși creatorul său, Paznicul Cărții, iar acest lucru o făcu să zâmbească din nou, cu gura până la urechi. - Îl simți, nu-i așa? Se apropie! Vine să iși revendice tronul, iar apoi mă voi delecta privind torturile tale. Baiatul zâmbi amar, simțind cum copilul din spatele său se sperie și mai tare: „Mai rămân multe lucruri de aflat până atunci, Senia... Și mai ales, timpul încă se scurge, râul nu a secat.” - Supune-te băiete! Tuna vocea femeii între pereții camerei, făcând-o pe Mirelye să pășească înapoi înfricoșată până se lovi de perete și tresări. Paznicul nu iartă! Nu a iertat niciodată pe nimeni, și nimic nu a rezistat puterilor sale! - Spune-i stăpânului tău, Senia, că sunt nerăbdător să îl văd. Dar crede-mă că nu va fi prea curând! Þi-am mai spus lucrul acesta și acum doi ani, Senia; îți aduci aminte? Apripile întunecate sunt doar aripi înecate în durere! Va exista odată, o durere mai mare ce va trezi adevărata existență. Femeia râse încâ o dată, iar ochii i se ațintiră asupra copilei din spatele băiatului. Ochii aceea înfricoșați, de copil, o amuzară și mai tare. - Știi cine te apără, copilă proastă? Știi? Mirelye o privea speriată. Cel ce acum te apără, a lucrat timp de aproape doua sute de ani pentru cel ce te-a aruncat în temnița asta. Netrebnicul ăsta care acum stă în fața ta, ți-a... Femeia nu mai reuși să spună nimic, surprinsă fiind de căderea peretelui de nozalt din stânga sa întru totul. Prinzând momentul în care gaobotul și femeia erau prinși zdravăn sub pietre, Norilen o înșfacă pe Mirelye de mână, trăgând-o după el prin labrintul templului dărăpănat. Urcară în fugă zeci de scări, iar când fata începu să dea semne de oboseală o luă în brațe și începu să alerge mai departe, fără oprire. Știa că fusese singura șansș de scăpare fără a se da de gol în fatâța ființei atât de fragile pe care acum o purta în propriile sale brațe. După mai bine de două ore de alergat ieseau în sala mare a palatului pe care Mirelye avea să îl vadă pentru ultima oară în următorii zece ani. În câteva clipe era în afara palatului, alergând către imensa rampă de lansare a navetelor intergalactice, când se opri bursc în fața unei imense nave superluminice. Un imens fior rece îi trecu prin fiece vas de sânge, făcându-l să tresară. Ceva îl chema înapoi în palat și nu era o energie negativă. Hotărî să alerge mai departe, cum principalul scop al acelei misiuni debuine era salvarea prințesei Mirelye. Urcă în navă alergând nebunește până în camera pilotului, unde acesta deja se pregătea de lansare, smulse o casca de lângă acesta, dupa ce o lăsă pe prințesă pe scaunul din stânga pilotului, îi spuse acestuia: - La zece mii de kilometri în atmoseferă mă anunți. Destinația, Satraria. Coordonatele locației le ai aici; și întinse o cartela pe care o smulsese de la gât în clipa în care intraseră pe coridorul spre camera pilotului. În clipa următoare dispărea pe ușa cabinei înapoi către carlingă. Gaoboții se apropiau de nava, iar nava trebuia apărată neapărat de aceștia. Era totuși o nava mică, fără prea multe mijloace de apărare, iar pentru ca acestea să fie activate era nevoie ca nava sa fie deja in aer. - Tineți-vă bine, domnișoara. Decolăm! În clipa următoare motoarele pornite ale navei începură să o tremure cu putere, în timp ce aceasta începea să se ridice de la sol. În spatele navei se auziră o groază de bubuituri, în timp ce aceasta incepea să capete viteză . - Domnișoară, am să vă rog să purtați aceste căști... îi spuse pilotul în timp ce, la rândul său, își pusese pe urechi o altă pereche. - Domnule, sunteți bine? - Ca întotdeauna, Rona! Doar câteva impedimente de trei metri înalțime. Încă o bubuitură puternică se auzi, urmată de un urlet puternic de durere și un altul ce dă de înțeles că ceva cădea în gol. - Norilen, ești sigur, bine? Se auzi glasut fetei prin căști. - Nimic, tânără domnișoară, doar un gaobot zburând, acum am să te rog să ne lași pe mine și pe Rona să ne vedem de treabă și să încerci să lași linia liberă. Rona, dragule, virează treizeci de grade coordonate theta... acum. O altă bufnitură și un alt urlet de cădere în gol se auzi prin cască, iar apoi liniștea cuprinse întreaga navă. Singurul zgomot ce încă perturba liniștea celor din cabina pilotului, cel al motoarelor ce acum căpătaseră putere, făcând nava să se miște cu viteză. - Oricând, Rona... - Ne apropiem, domnule... aveți cale liberă... în maxim cinci minute. Atenție la cele două nave de luptă ce ne urmăresc. - Zici de două nave? Atunci nu mai am timp. Ne vedem la locul stabilit. Mirelye, ascultă-l pe omul ăsta în tot ceea ce spune. - Norilen? Norilen! - Domnișoară Mirelye, Norilen nu vă mai poate auzi. - Ce vrei să spui? - A sărit din navă. La câteva clipa după ultimile cuvinte ale pilotului o puternică explozie zgâlțâi nava, iar la câteva secunde o a doua explozie, mai depărtată însă, făcu să dispară de pe radarul navei în care Mirelye aștepta cu sufletul la gură, și cea de-a doua navă. Privind pe „geamul” navei, înapoi, prințesa Mirelye putea vedea încă norii de foc și fum ce acum se prăbușeau, arzând în atmosferă. Oare ce se întâmplase cu Norilen? Și cum de cele doua nave explodaseră amândouă din senin, fără ca nimeni și nimic să nu tragă în ele? - Domnișoara, am să vă rog să vă puneți centura de siguranță. Ne pregătim să facem un salt superluminic, până când nu ne vor ajunge alte nave din urmă, deși e puțin probabil... - Dar asta e o navă comercială, nu poate atinge astfel de viteze! - Corecție, este o navă camuflată în nava comercială, cum altfel credeți că aș fi putut aștepta atât de mult pe rampa de lansare. Sunt totuși douasprezece zile de când staționăm pe Kalaria. - Atât de mult? O multitudine de întrebări, se perindau fugitiv prin mintea Mirelye-ei, nici una negăsindu-și răspuns palpabil. Cine erau ei? De ce o salvaseră? Cine era Norilen și unde era acum? Sărise din navă la o asemenea altitudine? Era o nebunie curată, conform legilor fizicii tradiționale s-ar fi comportat ca un mic meteorit – ar fi ars în atmorsferă până jos. Dacă nu a sărit, cu ce putea pleca de pe acea navă? Se trezi însă din vuietul infernal al întrebărilor când o mare parte din carcasa exterioară a navei se desprinse, fiind atrasă înapoi de gravitatia planetei și dezvelind în același timp o navă militară de transport, de mare viteză. - Cum de...? - A fost ideea domnului Norilen. Data viitoare nu va mai ține însă. - Rona, unde e Norilen? - A sărit din navă. Nu mă impacientați, domnișoară Mirelye, îl veți revedea cu siguranță. De altfel a fost o hotărâre de moment să se întoarcă și tare aș vrea să știu de ce, și mai ales ce am să explic acasă, până când dânsul se va întoarce. - Dar e imposibil! Va muri, va arde în atmosferă, și chiar daca nu ar arde, e imposibil pentru un om să supraviețuiască unei astfel de cazături. - Îmi pare rău să vă dezamăgesc, domnișoară Mirelye, nu este așa cum spuneți dumneavoastră; domnul Norilen... ei bine... are niște calități mai speciale. Nu vă pot spune mai mult. * * * În timp ce în afara atmosferei o imensă gaură vierme înghițea nava în care prințesa și Rona se aflau, pentru ca apoi să se închidă, fiind imposibi de detectat destinația către care plecaseră, deoarece navele de acel gen nu lăsau în urmă nici un fel de urmă de radiație, un trup continua să cadă către solul planetei de pe care se pregăteau de decolare încă alte două nave. În mâna stângă scoase dintr-un buzunar ascuns al hainei un baston extensibil de polialuminu oțelit, pentru ca apoi să se prăbușească cu un imens nor de praf în mijlocul unui grup de douăzeci de gaoboți. - Stăpânul a fost anunțat de evadarea rebelului? - Da, căpitane. A ales să își amâne plecarea de pe Zarath, cu încă douazeci de zile. Nu a dat motiv. - Bun! Avem timp să pregătim sosirea sa în regatul Kalar. Transporturile de gaoboți către ultimile puncte de rezistență? - Sunt pe cale să fie trimise, căpitane. - Pregatește-mi nava personală. Am să plec după... - Mine? De când ai ajuns capitan, Senia? Chipul impunător al băiatului se ivise în ușa imensă palatului, prin care fugiseră cu două ore înainte. Zâmbetul ușor al băiatului, alături de ochii albaștri și părul negru, tuns scurt în față și lung până la brâu în spate și prins în coadă, alături de un trup cât se poate de bine făcut, formaseră întotdeauna o expresie impozantă în fața oricărui alt om. La auzul vocii acestuia, femeia de lângă soldatul ce adusese rapoartele căpătase, pentru o secundă, aceeași expresie pe care o afișase în celulă, în timpul discuției cu Norilen, pentru ca apoi, un nou zâmbet meschin să fie afișat pe chipul ei. - Norilen, dragule, credeam că va trebui să vin după tine, tocmai pe Satraria... - Deci, deja știți unde să mă găsiți! Câți dintre voi știu? - Din fericire pentru tine, dragul meu, sunt singura care știe lucrul ăsta. Încă. - Bun... deci pot rezolva lucrul ascesta. Privindu-i chipul și văzându-i zâmbetul ce se lărgise malefic femeia înțelesese într-o clipă că avea să fie o luptă. De altfel, lupta aceasta o așteptase de atât de mult timp, încât ura pentru băiatul din fața ei devenise o forță imensă în interiorul existenței acestei femei. Norilen scoase iarași bastonul extensibil, luându-și poziție de luptă, în timp ce Senia îi făcea semn soldatului să se îndepărteze. Începu un joc al răbdării pentru cei doi participanți la luptă, un joc în care fiecare încerca să anticipeze prima mișcare a celuilalt. O fire mult mai nerăbdătoare, de altfel așa cum Norilen o cunoștea de când o întâlnise prima dată, Senia se avânta prima într-un atac cât se poate de puternic. În clipele următoare sala mare a palatului regal de pe Kalaria era plină de praf, din cauza coloanelor dărmâte, dând impresia unui adevărat război. Soldatul ce adusese rapoartele pentru Senia, zăcea inert într-un colț, sub o uriașă statuie, după o încercare de atac, în clipa în care Senia parea a fi în dezavantaj, iar lupta continua fără ca vreunul din ei să se lase mai prejos. - Te ții bine, domnișoară. Cumva, în lipsa mea, Zarath, a incercat să faca din tine ce a pierdut? - Ce știi tu ce a pierdut Zarath prin tine! Următoarea lovitură a lui Norilen o aruncă pe Senia în peretele din spatele acesteia pentru ca femeia să se sprijine din zbor cu picioarele de perete și să se arunce înapoi către băiat, însă acesta o trimise din nou către perete, de data aceasta rămânând lipită de perete, ușor amețită. - Zarath a pierdut deja, Senia! Iar tu... tu ai să oprești azi numărul crimelor tale. Ultimul ucigaș sarathian a fost înfrânt! Privind în jos, femeia văzu cum din propriul trup ieșea o imensă bară metalică, iar apoi simți durerea copleșind-o. În același moment, Norilen fu straăbătut de un alt fior, de data aceasta și mai puternic. O prezență neașteptată se afla în aceeași încăpere cu el, ba nu... deși fusese foarte puternică chemarea, acea prezență se afla mult mai jos, mult mai adânc în tenebrele palatului, tocmai din adâncurile ruinelor templului din care fugiseră. Părăsi femeia rănită mult prea puternic pentru a se mișca din loc, pornind din nou spre adâncurile castelului, către ruine. Nivel după nivel chemarea îi părea din ce în ce mai puternică, energiile ce constituiau puterile sale vibrau din ce în ce mai puternic. O lua la fugă către locul în care era chemat, în timp ce o imensa bucurie începea să se nască în sufletul său. Nu se întorsese degeaba, acolo, departe în adâncuri, sub pietrele zidului celulei lor, pe care îl dărmase, avea să descopere al doilea element al vechii profeții. Ajuns la locul unde fusese, până cu câteva ore în urmă, ușa către temnița lor; și începu să dea la o parte piatră după piatră. Reușise! Demonul nu furase decât Cartea Debuinilor, restul nu îl găsise, iar acum, după atâta timp acest element îl chema pe el. Poate că profeția dăruită de călugării debuini se putea adeveri până la urmă. Imensa bucurie care îi inundase sufletul pentru o clipă îngheță. Într-adevăr, găsise acel lucru. O găsise... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate