Când a fost ultima oară când ai simțit că mănânci un măr? Unde ai văzut marea căzând peste lună și pești îghițind stele? Ce te-a întristat atât de mult, și ce te-a făcut să nu mai înțelegi plăcerea de a-ți încrusta simțurile pe o coală de hârtie? De ce nu mai vrei să privești cu ochi artistic de naivi lumea împovărată? Când a fost ultima oară când ți-ai lăsat gândurile să ți se scurgă în cerneală pe hârtie? Cine ți le-a absorbit încat crezi ca revederea lor le înstrainează de tine? Daca sunt tot ale tale, de ce nu le ințelegi de la alții? De ce ni se dau gânduri pe care le-au mai avut alții înaintea noastră? De ce și inspirația noastra sinestetică vrea să devină plată și comună? Comună, identică. De ce nu se mai încrede în puteri? De ce nu mai are nici o ambiție, nici o pretenție de originalitate? De ce ambiția ei îi e inutilă? De ce ambiția ei o aruncă pe noi sub forma impulsului, nevoii de a crea ceva nou?
Căutare. Și la sfârșitul căutarilor ei ne aflăm noi, care îi proiectăm diferite variante ale ei. Dar s-a regăsit sub atâtea forme câte le-a îngăduit sa trăiască mai departe de vise, mai departe de nopți posedate, istovitoare și care luminate de reflecția soarelui în cafeaua matinală se limpezesc și risipesc totodată.
Ea nu se găsește nicăieri. Degeaba o căutăm. La o răscruce, când crezi că totul nu mai are sens când tristețea calmă și umilă, impăcată în amărăciune, profundă încât ți-a umplut tot corpul până la saturație luând locul nevoilor si dorințelor, la o răscruce o poți vedeaLa răscrucea tristă. O păpușă fără mâini și fără urechi, cu ochi căutători si vizionari. Inșelator de convingători. Și știi prea bine că îți poate scrie, îți poate desena și cânta. Și ea se caută, și nu se găsește nicăieri. Dar ea e mai dezorientată decât tine. Nu are mâini s-o caute în întuneric, nu are mâini să-și țină capul în palme sau să-și steargă lacrimile când ar vrea să plângă. Nu aude ocara si râsetele batjocoritoare ce o denigrează în desene abstracte ce nu au nimic de a face cu ea.
Împreună. Ai ajutat-o să-și scrie tristețea. Ai mișcat sute cu sentimentele lor proprii. Cu sentimentele ei. Ea are multe de spus. Are tot de arătat, are tot ce există de arătat. Pentru că tot ce există, ea a dat. A dat cui a ajutat-o să se gasească, cui i-a dat o parte din ce ar fi putut fi, pentru el. Cui i-a dat o formă pe care ea o căuta. Unul i-a dat forma unei culori dintr-un lan de grâu, altul unui rând care încă e pe buzele noastre, un altul i-a dat urechi surde cu care să compună arii și simfonii.
Acuma nimeni nu i-a mai găsit nimic nou. Stau toți la coadă la răscruce. Unii vin pe drumuri ascunse să ajungă să fure locul altuia de lângă ea. Dar ea, nevinovată și totuși indiferentă îi lasă să sufere și să se certe pe idei încă neavute. Îi lasă să se ciondăne în agonia neștiinței, în timp ce singură încearcă să se găsească. Nici acum nu s-a găsit. Nu se mai găsește, și până atunci nu o să mai ajute pe nimeni din ceață. Și coada din fața răscrucii unde se află, căutată și căutătoare, o să se lungească și mulți o s-o apuce pe drumul ce duce spre prăpastie, timpul trece și ea nu poate veni cu nimic nou. Ca cel ce scrisese randurile astea, nu conștientizam că fără noi, nu poate trăi, și singură nu poate muri. Fără cei ce o iau pe drumul eșecului și o cred moartă, o creează moartă în opere plate și comune, fără cei ce-I dau penel sau pensulă , ea nu poate exista.Ea se caută în toți de aici, rămâne doar în cei nehotărâți și visători, la fel ca ea, ca să le dea încredere. Falsa încredere, încredere zburatoare de la cel încrezut la cel umil. Până când cineva îi va da forma sa adevarată. Forma la care a râvnit de mult. Până se va întregi
Și atunci nu o să mai existe artă. Și-i va lăsa pe toți dezorientați să fluctueze drumul eșecului. Răscrucea va dispărea. Din bucurie? Din faptul ca ea însuși nu se mai simte pierdută? Răscrucea și-a pierdut valoarea? Nu tocmai, deși e cert că va fi părăsit răscrucea.
Căci inspirația s-a regăsit. S-a regăsit în gânduri noi, dar nu o mai ascultă nimeni, nu o mai ajută nimeni, nu mai are cine o ajuta, nu mai are de ce să fie ajutată, atunci nu mai are cu ce ne ajuta. Nu mai are cui împărtăși din percepții din sunete noi, din culori nevăzute , din forme neatinse. Tot ce ar fi căutat cineva, ea acum poate oferi. E perfectă. E perfect de inutilă. Și prea departe de pete de gânduri absorbite și reabsorbite printre pseudogenii plagiatori, ea rămâne uitându-se în gol albă și perfectă. Și nu va mai deveni niciodată o pată , s-a regăsit în perfecțiune într-o lume imperfectă, dorindu-și petele celor pierduți la răscruce, pe care nu i-a ascultat, nu i-a ajutat și li s-a refuzat.