Ionuț Caragea s-a născut pe Google. O spune el, o spun și alții. Dacă ar fi să extrapolăm, prin absurd, judecata de mai sus, am găsi că aproape toți poeții din generațiile mai noi s-au născut cam în aceeași manieră. Matricea însă diferă. În cazul lui Ionuț, ea s-a produs printr-un cutremur, un „Delirium tremens” (ajuns volum), aproape apocaliptic, cu care a cules aplauze și a stârnit controverse.

Având de partea lui avantajul confruntării directe a modului de viață nord-american cu incertitudinea sufletească, cu golul exacerbat de ruperea de rădăcinile ancestrale, poezia lui, scrisă aproape pe nerăsuflate, se edifică. La baza ei, mai bine decât au încercat mulți s-o spună, stă Singurătatea : „o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / și am s-o plâng peste lume” („Omul cu o singură lacrimă”).
Poetul simte nevoia singurătății. O deplânge, dar, în același timp, o caută. Este propriul său „modus vivendi”. Singurătatea este mai rea decât Foamea. Pentru foame, cel puțin, există un leac: „trag cu dinții de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele” („Trag cu dinții de-o coajă uscată de pâine”), dar pentru singurătate...

Urc într-un bloc, până la etajul 22, undeva pe Queen Mary, în centrul Montréalului. Mă întâmpină Ionuț, cu înfățișarea sa atletică, în cel mai pur stil spartan. Apartamentul nu îl dezminte. Simplu și eficient. De sus, de acolo de pe unde vântul își deznoadă cimpoaiele, totul pare „dwarfed”. Este exact de ceea ce are el nevoie. De aici, privind la căsuțele rătăcite printre troienele de afară, el este stăpânul, stăpânul-poet al întregului cartier Snowdon. Și așa ni se și destăinuie: „viața este un muzeu cu oameni de ceară / care fug speriați de umbre / TOPINDU-SE” („Obiecte ascuțite”).

Percepția lumii, atrofiată de distanțe, se estompează. Tragicul, transfigurat și trecut din lumea realului în cea a imaginarului, prinde aripi. De aici până la poezie nu mai este decât un pas. Gravitatea tonului, folosirea cu precădere a versului liber, fără a oblitera complet regulile prozodiei clasice, îl avantajează. L-am ascultat recitându-și versurile. Le recită așa cum le scrie, măsurând parcă spațiile dintre cuvânt și efect… Când am reintrat în lumea reală, aburul poeziei, în pofida viscolului de afară, mai plutea încă peste tot și toate.

Þinuta poemelor, cu toată înfățisarea lor presupus macabră, nu admite destituția : „am și-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă / am și-un înger și un demon îndemnându-mă la joacă” („nu sunt singur”). Printr-o simplă translație, îngerul și demonul (leit-motiv eminescian) pot deveni una și aceeași alcătuire, o mască umană cu două fațete : binele și rău; dragostea și ura. Nimic mai uman decât asta.

Mai acum vreo doi ani, într-un scurt comentariu lăsat la subsolul unui eseu scris cu adresă directă, pe unul din siteurile noastre de poezie, am scris : „…de la un site la altul, de la o poezie la alta, mesajul transmis de el devine tot mai clar, tot mai adânc, tot mai puternic, făcut anume, parcă, să ni se întipărească în minte. Poeziile lui se distanțează de tot ce este simplă maculatură, de acea făcătură zilnică, trasă ca la șapilograf, care inundă astăzi literatura. El nu are profesori, el nu imită pe nimeni, el nu se încadrează în nici un curent literar. Versurile lui sunt puternice pentru că vin din viață. Viața lui, viața noastră. Cu rimă sau fără, contestate sau nu, ele sunt făcute să rămână. Și cine știe?, poate că un nou curent literar este pe cale să se întrevadă la orizont.

Ionuț Caragea s-a născut pe Google, dar nu îi este sortit să moară pe el. Ferestrele pe care le-a deschis pur și simplu din greșeală au să-l poarte, fără nici o tăgadă, spre tipografii”… Nu aveam, pe atunci, de unde să știu că profeția mea o să capete viață atât de repede. Ionuț Caragea se află astăzi la cea de a patra carte publicată.

Vorbeam mai sus despre singurătate, și Ionuț Caragea știe bine ce înseamnă asta, dar probabil ceea ce nu știe el este că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă.