Știam că, dacă voi coborî acolo, viața mea se va schimba iremediabil, că voi fi ca un nou-născut sau, dimpotrivă, ca un mort umblător aiurea și fără țintă, prin și peste tot ceea ce consideram până acum ca fiind real. Stăteam acolo, la marginea găurii acelea hidoase, înclinându-mă, din când în când, spre golul acela negru ce părea fără de sfârșit și, cu toate cu nu voiam să fiu în acel loc, iar fărâma de rațiune îmi spunea s-o ușchesc rapid de acolo, necunoscutul grețos de sub mine mă chema cu impulsuri ce-mi băteau nervos și dureros în minte. Aveam doar o lanternă la mine, totdeauna mi-a fost frică de întuneric sau, nu atât de întuneric, cât de neputința de a vedea dincolo de întuneric. Îmi pregătisem și ceva coardă, cu un harnașament simplu și cu un opritor. De mai multe nu aveam nevoie, pentru că nu aveam de gând să urc înapoi, la suprafață: nu mai aveam nimic nou de văzut sau de descoperit aici. Mi-am pus siguranțele ca în transă, mișcările îmi erau automate, iar capătul coardei am legat-o de trunchiul unui copac. Mi-am verificat, încă o dată, lanterna, funcționa, bateriile erau bune, după care am făcut pasul. Primii zece metri nu mi-au lăsat absolut nici o impresie. Era adîncimea până la care mai răzbătea și lumina lumii de afară, iar pereții înguști mi se dezvăluiau sub forma unei galerii normale, fără viață. Lăsam încet opritorul să mă coboare, tot mai atent la modificările pe care adâncimea și lipsa de lumină mi le dezvăluiau. Pereții au început să arate vâscoși, mucoși, parcă granitul și-ar fi defecat propriile excremente cleioase la suprafață. Era o lume netedă, rece, ce cobora tot mai mult și mai mult, parcă fără fund, chiar infinitul acesta negru și necunoscut fiind cel care te chema tot mai lugubru, strângându-te în brațele sale reci și alunecoase. Undeva, pe la vreo 30 de metri adâncime, au început să apară și ceva forme de viață, niște păianjeni păroși, atârnând în propriile lor chingi grețoase și mișcându-și piciorușele, ca un stup de antenuțe, după fascicolul de lumină, pe care nu l-au perceput niciodată. Încet, un miros ciudat a început să mă legene în chingi, aruncându-și străfulgerările albastre spre ochii mei, care încet, încet, începeau să perceapă tot mai stins și mai cețos pereții care mărgineau necunoscutul. Mâna dreaptă încleștată pe opritor executa, automat, mișcările de deschidere și închidere a coardei, lasându-mă tot mai jos și mai fără cunoștință. Am rămas fără cablu. Iar capătul avenei nici măcar nu se întrezărea. Oricum, nu mai conta. Nici nu-mi mai aduceam bine aminte cum am ajuns până aici. Am rotit un pic de cablu și am încercat să-mi fac o privire de ansamblu a locului: aceiași pereți soioși, vâscoși, reci și neprimitori. Deci, lumea de dincolo este mult mai jos. Am tăiat coarda.

Pluteam încet, parcă cu încetinitorul, tot mai jos, mai jos, vuietul negru urlând tot mai tare în urechile mele. Prin momentele de luciditate, ochii-mi mai erau parcă arși de străfulgerările albastre și, abia acum, am început să percep mirosul puternic de sulf. Mă sufocam căzând în gol. Iar capătul avenei nici măcar nu se întrezărea. Tăcere.

Mișcat din loc parcă de un val ușor, nasul și gura mi-au început să tragă cu nesaț aerul în plămâni. Hârâiam, mârâiam, am început să tușesc, o greață rea prevestitoare mi se urca în creier, iar lumina difuză începea să-mi miște pleoapele. În fața ochilor începea să mi se dezvăluie o coapsă netedă, iar cu mâna dreaptă am reușit să dau și de cealaltă. Mi-am mișcat fața înapoi, în poziția din care fusesem aruncat sufocându-mă, și am dat peste pubisul în care se terminau cele două coapse. Greu, cu mii de săgeți lovindu-mă în creier, mi-am ridicat capul și am găsit și celelalte membre ale femeii între ale cărei coapse și pubis era să mă sufoc. Necunoscută. Necunoscut, la fel, și locul în care m-am trezit.
I-am dezvelit, încet, obrajii de buclele blonde, dând peste un năsuc cârn și o față de fetiță neascultătoare. Am tras ușor cearceaful mototolit de pe pieptul ei și am dat de niște sâni perfect rotunzi, ai căror sfârcuri îmi râdeau în nas. Femeia dormea în continuare. În aer plutea un miros dulceag de „iarbă”, iar pe jos covorul era plin de sticle goale de tequila. Dezordinea din cameră era străfulgerată, din când în când, de flashurile reclamelor de afară. Luminițele roșii de pe un ceas digital, aruncat pe undeva sub masă, clipeau ora 4.37. Era încă noapte. Scrumierele pline de pe covor erau încadrate de alte mucuri, ce nu și-au mai putut găsi sfârșitul printre celelalte țigări, trase pâna la filtru. Am alunecat ușor, fără zgomot, de pe cearceaful mototolit și, ocolind mucurile de țigară și cioburile de pahar, am început să-mi caut hainele. Nici nu știu cu ce am fost îmbrăcat, dar sub un scaun, am văzut niște blugi ce păreau normali dimensiunilor mele și un tricou inscripționat cu roșu „War”. Niște șlapi șleampăți erau aruncați aiurea, pe holul camerei din care ieșind, am aruncat o privire și în oglinda agățată pe ușă. O ultimă privire spre pletele blonde, o singură privire spre imaginea din oglindă, din care se uita spre mine un necunoscut și, scoțând lanțul de la ușă, am închis, încă o dată, noaptea după mine, dând peste un hol neluminat. A mai trecut o zi întunecată din viața mea.

Buletin de evenimente: Cadavrul unui bărbat neidentificat a fost găsit, în dimineața zilei de 11 august, în puțul liftului din blocul A124, strada 22, a anunțat Poliția orașului W… . Bărbatul era îmbrăcat în blugi, purta un tricou inscripționat cu roșu „War”, iar în picioare avea o pereche de șlapi. Vârsta bărbatului a fost estimată la 31 de ani. Victima a căzut de la etajul IX, în puțul liftului, pe ușa care a rămas deschisă, din cauza unei pene de curent. Victima nu avea asupra sa nici un act de identitate, iar din cauza rănilor suferite la nivelul capului, nu a putut fi identificat.