agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-13 | |
Hohenzollerndamm
Din gara Zoo mi-ar fi fost mult mai aproape sa ajung la casele lui nenea Iancu din Wilmersdorf sau Schoeneberg, decât din gara centrala; dar de unde naibii era sa stiu lucrul asta, când plecasem de acasa nestiind nici macar daca programul o sa ne permita sa vizitam Berlinul? Casa din Innsbruckerstrasse Schoeneberg - acolo unde s-a pozat pare-mi-se in costumul de albanez, si unde a si murit, in noua sute doispe intr-o vara ucigasa - nu poarta nici un semn. El care suferea atât de rau la calduri incât nu ni-l puteam imagina in vara bucuresteana decât cu trupul mic-bondoc invelit in stergare ude, murise acolo in casa cu etaj, pe o strada fara nici o urma de vegetatie. Ideea de a-l vizita pe batrân imi venise brusc intre doua trenuri regionale, intr-un birt cu aer ostproletar lânga Gara de est, incercând sa diger un Blutwurst, un fel de tocana foarte inecata in sânge intunecat de vânat. Dupa ce am impins-o pe mat ajutat de presiunea berii (la ora opt nu era prea devreme pentru o halba), m-am ridicat de la masa usurat si am revenit sa-l caut pe Gioca in gara. Sosisem in gara mare a Berlinului la sase dimineata, intr-o dimineata de octombrie cu vreme incerta, cu ploaie marunta tepoasa ricosând din dalele ude. Multimea m-a absorbit imediat ca un tunel - era cu siguranta efectul valurilor negre care acopereau trupurile femeilor albaneze, iranience, kurde etc., pasind sincronizat intr-un grup pe care parca nimic n-ar fi putut sa-l strice. (Gioca are amintirile lui din Berlinul Occidental, din anii optzeci când in Germania abia incepusera sa apara imigrantii turci, si era sa fie arestat pentru urmarirea unei femei din astea cu val. S-a uitat lung dupa femeia inalta cernita, aceea s-a uitat la rândul ei dupa un politist, si a luat primul autobuz spre casa, autobuz in care l-a tras atât de rau un curent incât vreo saptamâna am tinut-o pe nevasta-mea numai in tipete - povesteste.) Ploaia mi-a scos instantaneu din oase oboseala acumulata in cele trei zile de aventura prosteasca, in care m-a târât patronul de la Quatro Staggioni. Eu, care intru greu in conversatie cu necunoscuti, m-am trezit vorbind cu Gig, intr-o sâmbata uda din Bucuresti, la pizzeria de la Romana. Fetiscana care distribuia berile pe terasa tocmai il calcase, ca din greseala, pe botul pantofului usor de vara, exact pantoful cumparat de ocazie despre care el imi vorbea foarte mândru…Scuze, te-am calcat sub talpa, a zis rânjind lubric catre fata care facea pasi grabiti spre tejgheaua de unde ia comenzile, bombându-si inapoi fundul obraznic in pantalonii roz. Gig invatase meseria in Germania, chiar la Berlin unde a lucrat vreun an de zile, mai intâi furnizor de pizza, pe urma independent. Pe mâna lui, impodobita cu o bratara simpla, parca din cositor, se intretaie o retea de semne albicioase de taieturi. M-a invatat in Germania un prieten cum sa scap de puscarie. Acolo aveam in fiecare zi demonstratii din astea pentru drepturile imigrantilor, hau-hau, politia, ne taiam pe mâini, pe burta (G. face si gestul de a-si ridica tricoul, se opreste la jumatate si ridica doar halba de pe masa, din care soarbe mai mult de jumatate), unde curge mai mult sânge, asa am ajuns de m-au eliberat dupa doua saptamâni. Cum a inceput sa mearga treaba cu pizzeria m-a saltat politia, pentru evaziune fiscala, venituri nedeclarate, prostii din astea - adica de ce sa-ti dau eu tie, din ce produc cu inteligenta mea? (aici trebuie sa ma uit spre Gig ridicând din sprâncene, si baiatul incepe s-o caute din ochi pe fata care-l calcase - pardon, care servea). Ce zici, o luam si pe ea? Unde, frate? In Germania, eu plec in fiecare vineri de-aici cu microbuzul! Masina alba cu miros de pâine calda, in care ne-am urcat intr-o dimineata vreo zece insi cam ingramaditi, ar fi trebuit sa ne depuna in trei zile, cu opririle de voie, la gara Zoo din Berlin. Pe bancile lustruite montate pe fiecare latura stateau asezate niste momâi pe care hainele de toamna le faceau neidentificabile. Nici unii dintre pasageri nu pareau sa calatoreasca impreuna, sau macar se cunoasca intre ei. Prin chepengul usor saltat deasupra mea puteam masura destul de aproximativ trecerea timpului, dupa nuanta cerului, dar si uitându-ma tot timpul la cer riscul sa adorm e incalculabil, asa ca din când in când imi mutam privirea pe ceasul de pe mâna, cârmindu-i cadranul spre fanta de lumina. Ceasul arata zece si un sfert, iar cerul era de noapte, atunci când am coborât, intr-un frig crâncen, intr-un fel de parcare luminata agiorno. Gig era de negasit. Calatoria cu microbuzul Quatro Staggioni se intrerupsese brusc la frontiera de Vest, de-aici fiecare pleaca pe cont propriu. Unii pareau sa stie smenul, asa ca in câmp, in postura dezorientata, am ramas tot mai putini. Tot trenurile sunt de baza, trenuri de navetisti cu berea baltind pe culoare. La Berlin in gara mare, am stricat o cartela incercând sa-l gasesc pe domnul Gioca, evreul batrân pe care unchi-meu il stia dinainte de-a se pensiona din Radio (bine ca-mi vânduse macar pontul asta). Dupa pozele de album pe care mi le-a aratat Tony, as fi putut sa trec pe lânga Gioca de oricâte ori fara sa ma opresc, de nu mi s-ar fi pus el in fata, cu haina neagra larga pe care se revarsa o barba de rabin. La iesirea din tunel m-a urcat intr-un Trabant emitând toate sunetele si mirosurile hârburilor din Est (suntem in Dedeer, dragul meu, spunea cu graseiajul afectat al rasei, care facea ca apelativul dragul meu sa sune cât se poate de arogant...) si dupa vreo jumatate de ora de Citytour m-a lasat confuz in mijlocul unei strazi departe de Schoeneberg, intre niste santiere fabuloase, dupa ce am apucat sa-i spun ca as fi vrut sa vizitam casa lui Caragiale. Pai de ce n-ai spus asa, dragul meu, ca de la Zoo mi-era si mie mai usor sa te iau, si eram si mai aproape?... La Berlin s-a deschis restaurantul românesc, Bukarest, in cartierul Moabit. |n est, unde alt undeva? Nu cel care a fiintat pâna in 1989, altul, deschis dupa 2000 de Costi Schwabe, fost responsabil la Athenee Palace, plecat din România pe timpul lui C. Tochitura, fasole cu cârnati, sarmale cu mamaliguta si smântâna, ciorba de burta…Costi serveste singur, toarna vin in ulcele (vin de la Lautarul OHG Rastatt), din care sar stropii multicolori in lumina lampilor din pereti. El nu bea, numai povesteste: aici a fost inainte un restaurant turcesc, noi a trebuit s-o luam de la zero cu organizarea spatiului. Bucatarie nici nu exista. Cei dinainte o desfiintasera si facusera camera de jocuri. Bere nu, deocamdata. Lasa bre, hohoteste Gioca, nu bei bere destula-n Bucurestiu vostru? Va sa zica aveam alta tinta. Pe Hohenzollerndamm in amurg, umbla inca trasurile cu niste cai ciolanosi, strecurându-se cu rasuflarea obosita. Strada pare ca se ingusteaza pâna la unghiul zero, intre casele cu acoperisuri abrupte de tigla rosie, ca la Sinaia sau la Breaza - incep sa inteleg de ce alesese idolul meu ploiestean locatia asta. Din cauza caselor, strazile nu sunt luminate natural mai mult de doua, trei ore pe zi. In piata birjarul imi face semn sa cobor mai iute din trasurica. Cladirea cu inscriptie gotica Sachsenhof, vopsita in rosu-englez, are un aer dezagreabil de proaspat vopsit; acum si eu, doar nu vroiam sa ramâna ca pe timpul lui nenea Iancu! In sala intunecata, vederea mea solara nu distinge, probabil timp de doua trei minute, decât umbre. Surprinzator, simtul care-mi slujeste mai bine a ramas auzul, care prinde din aer un târâit de violina. Un barbat oaches ascutit cu aer de "Ossi", de estic, intr-o camasa colorata strident si cu cinci-sase bratari pe o mâna, se apropie de masa mea schitând pasi de dans in pantofii moi. Mustafa (turc bre, nu tigan!) are pe mâna stânga o colectie intreaga de ceasuri, pe care le prezinta suflecându-si mânecile gecii de piele si rânjind din dintii imbracati. Toate arata alte ore. Din România? Asta-i ora României, uite-o! Sau poate vrei dupa ceasul asta? In burta lui voluminoasa de bautor de bere (record douaspatru de sticle baute de unul-singur intr-o zi!) Musi mai avea un fel de buzunarel ridicol, in care intra un ceas cu capac dinainte de razboi, ceas rusesc potrivit chiar dupa ora Moscovei. Normal ca nu vreau sa stiu cât e ceasul, chiar nu mi-ar folosi la nimic; totusi el vrea sa stie cum e cu casele babei din Sankt Peterburg, chiar nu poate sa accepte ca s-a terminat totul. Ceasurile lui Musi sunt achizitii de la amarâtii care mai veneau sa bea aici pe vremea când era o crâsma mai populara. Oamenii lasau acolo ceasurile pentru o cinzeaca de vodca, si bine inteles ca nu mai veneau sa le recupereze, mai degraba veneau sa mai amaneteze un obiect, pentru alta cinzeaca. Amarâti-amarâti, da ramâi bujbec ce ceasuri puteau sa aibe, spune Musi, si dispare discret printre mesele lemnoase, in directia usilor care mascau WC-urile. Nu era deloc greu sa dispara, in conditiile in care raza mea vizuala, in lumina difuza din salon, nu acoperea mai mult de zece metri. Daca as fi cerut, probabil Musi mi-ar fi adus-o la masa pe oricare dintre animatoarele de la Sachsenhof - turcul avea, orice s-ar spune, un aer de combinator de Bucuresti. "Aerul" a devenit atât de frapant incât, in momentul când el si-a pus bratul armat de ceasuri pe masa de lemn, fiecare cadran a luat pe loc aspectul unei ferestruici de mansarda, in care sta sechestrata câte-o femeie; si modelul bluzei lui pestrite, privit de aproape reproducea in câteva zeci de exemplare o fata lunga de femeie, care plânge intinzându-si rimelul. Batând in tejghea un ritm nervos cu degetele-i scurte, Mustafa o urmarea de câteva minute pe o roscovana inalta-osoasa cu un aer slav, care apleaca urechea la vrajeala unui client chelios si probabil plin de bani, de-ar fi sa ma iau dupa ochelarii de aur stralucind pe fata cu un aer ce pare speriat. S-au ridicat hârjâind barbar scaunele, ea a urcat treptele spre strada cu el la subbrat, Musi care-i urmarea s-a intors pe urma spre mine scuturând din cap si ridicând indexul, ca si când ar fi vrut sa-mi atraga atentia la vreo muzica a sferelor. Am aflat ca in capul lui se ciocneau intradevar trei patru gloante, ramase de la ruleta ruseasca. Jocul acesta cucerise cartierul de vest, dupa 90 când in Berlin au inceput sa roiasca rusii, ucrainenii, moldovenii, georgienii etc., mai intâi femeile, pe urma dupa inca vreun an si barbatii – dar nu asta vrea el sa spuna, ci sa-mi atraga atentia la divele care beau ceai la tejgheaua lustruita. „Ceai rusesc", cu o doza de rom care ar fi dat gata orice barbat nerus, aproape jumatate alcool, ele beau si-si stergeau sudoarea de pe buza superioara cu dosul mâinii impodobite cu inele mari. O femeie cumparata la maniera asta, ca un pepene caruia vânzatorul ii si face un dop adânc cu cutitul, nu putea sa ma vindece de dezamagirile suferite, ci sa mi le aminteasca pe toate deodata: putea sa aiba de exemplu carnatia lui Lili Marlen, lobii urechilor lui Shirley Temple, cârliontii inecaciosi ai lui Cher, oja stacojie pe unghiile degetelor lui Liz Taylor, dintii marunti rari printre care scuipa coji de seminte de floarea soarelui Sharon Stone...Pe Natasa (i-am dat pe loc numele, stiind ca in Germania cele mai bune târfe erau moldovence, rusoaice, ucrainence) mi-a nazarit, abia dupa ce disparuse cu cheliosul, ca as fi putut s-o iau la hotel, ca sa-mi cânte cântece rusesti vechi (Ce faci Murka, ce faci draga? Eu sunt bine, tu du-te-n treaba - am sa-ti explic indata de unde-mi venise balada asta) iar spre dimineata sa rejucam in camera de hotel scena din La tiganci, unde tiganca se dovedeste a fi o roscata, ultima alegere a turistului - dar probabil roscata n-o sa se mai intoarca toata noaptea de la domnul acela bine cu ochelari auriti. Murka era o balada de acum vreo optzeci de ani, despre un tip care-si ucide femeia când afla ca e agent NKVD. Cântec de puscarie, genul care s-a nascut la Odesa in anii douazeci. Olga S., pianista oficiala a Dumei de Stat se apucase sa cânte "Murka" la intrunirile tovarasesti de Anul Nou. Destul ca un deputat ultranationalist sa ceara acum pedepsirea cântaretei. "Komsomolskaya Pravda" bate darabana: "Parlamentarilor nostri nu le-a mai ramas decât sa invite clovni si gladiatori in arena. Dar aplecarea senatorilor Romei pentru distractie a dus la prabusirea Imperiului". -Si care-i problema dac-o sa stai s-o astepti o ora, doua? susura Mustafa. Problema mea e ca ramasesem la aproape patruzeci de ani cu o constitutie de copilandru, si la crapatul zorilor as fi fost mult prea adormit ca sa se mai poata face ceva cu mine. Aici Musi râde fara sonor, mâna lui porneste iute si se lipeste de rochia mulata pe fese a unei fete brune, pe care turcul mi-a ales-o dupa ochiul lui. Barbara statuse pân-atunci cu fata intoarsa pe jumatate spre noi, cu piciorul stâng in ciorap negru de matase cocotat pe fundul unui scaun inalt de bar. In dreptul genunchiului firul parea usor rarit, altfel femeia e supereleganta, cu un aer artificial de asiatica, sa zicem de vietnameza cu oasele fetei de-o forma alungita. Prin bluza neagra ii ies omoplatii captând pe rotunjimea lor lumina albastra de argon. Mâna dreapta, cu tigara intre degetele cu unghii vopsite stacojiu, ii tremura pe tejgheaua lucie. E fardata profesional, cu ochii si buzele mov, parul negru mirosind a iarba culeasa de vrajitoare inainte sa se lumineze de ziua - iti dai seama ca trebuise sa ma apropii mult ca sa simt toate astea. Beau eu, bea si ea, bere Heinekken - Heinekken. Vreau sa dansez, danseaza si ea, foxtrot si ceardas si cazaciok, si bine inteles ca in toate e mai tare ca mine. Mai bine nu te-apucai de scris - zice vorbindu-mi ca unui copil -, ca nu stii când poti s-o sfârsesti ca mine! Ea e fiica unui miner din Silezia, care isi irosise câteva zeci de ani in minele de carbune asteptându-i pe americani, si când a vazut ca nu mai vin a pornit-o el intr-acolo, cu un copil de sapte ani de mâna, botezat cu numele patroanei minerilor Varvara - chiar femeia asta care-mi vorbeste, cu un debit demential. O saptamâna pe ocean a fost visul vietii ei, pe urma in America a trebuit sa se-apuce de toate slujbele, chelnerita la bistrou, telefonista, doica de catei, infirmiera, vânzatoare de ziare...La scoala eram o grasuna cu accent de Europa, o extraterestra. Terminasem liceul si n-aveam cu cine sa vorbesc, decât cu papusile si ursuletii mei de plus - zâmbeste adâncindu-si semnele de laba-gâstei de la coada ochilor. Asa s-a apucat de scris, genul de literatura romantica care i-a adus celebritatea. Nu-ti trebuie decât umor si vreo doua televizoare, spune Barbara. Mie reteta succesului mi se pare destul de cinica. Pozele pe care le-a rasfirat din portvizit pe toata masa nu arata niciodata oameni, numai peisaje exterioare sau interioare. Barbara traia intr-un semidesert de cactusi la vreo suta cincizeci de kilometri de Los Angeles, intr-o vila coloniala cu toate dotarile, coloanele amintind de sudistul Faulkner, piscina, grajdul de ponei, televizorul panoramic si mai ales barul, care e o camera intreaga. In casa asta ea scrie de la cinci dimineata pâna când o termina caldura sudului, scrie unde o loveste inspiratia in timp ce se preumbla prin camere semiimbracata - in fiecare din camere are sub fereastra masa cu topul de hârtie si un pahar cu pixuri, stilouri, rezerve. Numai oamenii ii lipsesc. Ce faci când nu-ti mai vine sa scrii? Ma uit la televizor, la filmele cu Jackie Chan, le stiu pe toate! (Barbara se ridica brusc pe picioarele ei osoase, si incepe sa râda la gestul meu instinctiv de-a ma retrage un pic cu scaunul, un râs sonor, cu capul dat pe spate, cu dintii sanatosi sclipind in lumina albastra) Deci Jackie Chan, si calatoriile. Baby, eu chiar cunosc lumea despre care am scris. Numai in India n-am fost. Se retrage in separeul cu inscriptii care desemnau inconfundabil weceurile. Timp suficient ca sa-i deschid caietul lasat pe masa. Lista de nume fara adrese si numere de telefon pare total inutila, sunt mii de persoane acolo imposibil de gasit. Nu se poate nici macar spune daca Lu Xin, Leibniz Gottfried, Lavric Tudor, Leo von Koenig (am ochit numele de pe o singura pagina) exista sau sunt numai exercitii muzicale pentru ea, care pretinde ca a deschis singurul salon de muzica europeana din Bell Gardens. Oricum la starea ei, clar nu e o târfa. Chestia cu minerii din Silezia e de fapt versiunea Barbarei despre fuga ei din Europa. Mustafa stie altceva. In urma cu treizeci de ani (ti-am spus ca femeia din fata mea era fara vârsta, un fel de Ahasverus) fugise dintr-un sat din Bucovina, urmarita pentru canibalism. Era proaspat maritata, cu un lucrator de la carierele de piatra. Vasile parca ar fi dat din copilarie in boala bauturii, fiindca nimeni nu stia cum era pe vremea când nu bea. Traiul Barbarei cu el devenise in câteva luni de nesuportat: el venea acasa seara dupa zece, atât de beat incât cadea pe cimentul odaii aplecându-se sa se descalte; pe urma leorpaia ca un animal o farfurie de ciorba, si adormea-n scaun. La unu doua dupa miezul-noptii, trezit din primul somn, venea in camera in pat si incepea sa-si intinda coastele pe ea. Femeia ar fi avut nevoie de giugiulelile astea cu câteva ore mai inainte la culcare, sau câteva ore dupa, când se pregatea sa plece la munca. Intr-o noapte când scena s-a repetat ca trasa la indigou, cu animalul peste ea, l-a muscat de ureche si s-a trezit cu o bucata cartilaginoasa in dinti. El, trezit brusc din betie, a fugit in curte plin de sânge si a inceput sa urle ca-l omoara dementa! Asa i-a ramas Barbarei numele de canibala, si dupa câteva luni de la casatorie, la douazeci de ani abia impliniti, a trebuit sa fuga urmarita de faima asta. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate