Moto: Tacerea este vinul cu cea mai crunta otrava.

In carlinga navei de transport Mirelye privea uimita culorile gaurii Vierme prin care calatoreau. Ceva nu ii parea deloc in regula cu drumul acesta. Mergeau catre o galaxie de la granita cu imperiul Kronasian, care pana in urma cu aproape doua mii de ani facea parte din imperiul Alurian. Norilen era in camera pilotului, incercand sa evite posibilele coliziuni cu leenele din turma pe care o intalnisera in acea parte a gaurii Vierme. Oare cum ajusesera acele fiinte spatiale sa descopere de unele singure existenta gaurilor vierme si mai ales oare cum ajunsesera sa supravietuiasca mediului acela atat de ostil. Migratiile leenelor erau cunoscute de sute de mii de ani, cu toate ca erau intalnite foarte rar in prin aceste canale de transport.

Plecarea fusese in graba, in miezul noptii, fara a mai intalni pe nimeni. Iesisera in deplina tacere din incinta templului inderptandu-se catre orasul cel mai apropiat prin desertul ce nu se racise complet nici dupa opt ore de la apusul soarelui. Nava de transport kronasiana ii astepta, gata de plecare de cateva ore. Norilen nu scosese nici un cuvant pe tot parcursul drumului prin desert, iar apoi de-a lungul strazilor mute ale orasului. Filtrul analezian era intrerupt pe timpul noptii deoarece radiatiile nu erau la fel de puternice, iar acest tip de filtre consumau in general foarte multa energie. In plus, fiind alimentate cu energie solaro-protoica, depindeau foarte mult de lumina stelei in jurul careiea aceasta planeta desertica gravia. Tot timpul calatorise tinandu-l de mana, insa neindraznind sa puna nici macar cea mai scurta intrebare. Il simtise la fel de obosit si ingandurat ca in ziua ce tocmai trecuse, in clipa in care acesta intrase pestea ea in dormitorul lui, anuntat de catre Rona. Acum insa era foarte ingandurat.

Cand in sfarsit urcasera in nava, Alex spusese tot personalului ca din rugamintea lui Anula, vor pleca singuri de data aceasta. Nimeni nu avea sa ii insoteasca in aceasta calatorie. Si asa se intamplase. Tot echipajul navei coborase, iar nava isi pornise ascensiunea catre orbita planetei. Ramasesera amandoi in camera de comanda pana cand ajunsesera in spatiu. Dupa saltul prin gaura vierme, insa, Mirelye se ricase pronise sa se plimbe prin nava. Curiozitatea o mana sa faca lucrul acesta. Cutreierase intreaga nava, bantuita de singuratate, aducandu-si aminte de ziua trecuta si de cate aflase.

Nu a rezistat nici macar un an in inchisorile lui Olahus.

Fata tresari, privind in zona dinspre care se auzea vocea. Ea ramasese rezemata de peretele navei, privind culorile variate ale campului luminescent din afara navei printr-un panou. Norilen era la cativa pasi de ea, ochii ii pareau mai linistiti ca niciodata, dar parea sa fi doar o liniste dinaintea furtunii.

- Tatal meu. Nu a rezistat nici macar un an in inchisorile lui Olahus. L-au torturat pana a murit, insa nici inainte de a muri, nu a spus ce se intamplase cu documentele pe care le furase din cancelaria regala. De altfel nimeni nu a aflat vreodata unde au fost ascunse acele acte, deoarece tata nu a mai avut timp sa le trimita catre Consiluiul celor Cinci Imperii.

Intre timp, eu am inceput sa invat, cu ajutorul lui Anula. Caile debuine sunt intortocheate rau de tot, Mirelye. Atat de intortocheate, incat nici acum, la mai bine de doua sute de ani de cand am inceput sa studiez aceste invataturi antice. Religia debuina e simpla, aici nimeni, in tot Universul cunoscut nu a inventat o religie mai simpla si mai usor de inteles, dar nu; invataturile debuine nu s-au oprit aici.

Timp de cinci ani am invatat sa cunosc o groaza de lucruri, am invatat sa lupt, sa fac lucruri pe care nici nu le visam ca fiind omeneste posibile. De altfel sunt foarte putini cei care ajung sa cunoasca astfel de arte si invataturi. Intamplarea din temnita...

- Zidul cazut...
- Da... Zidul cazut... E timpul sa incep sa te invat, Mirelye... Asa cum am fost eu invatat, e timpul sa inveti si tu. In cutiile din carlinga exista ceva ce ne va fi foarte util.

O lua de mana, zambindu-i ca si cand ar fi vrut sa ii arate ceva care sa o faca sa zambeasca, si o mersera in carlinga, unde dintre zecile de cutii, Norilen alese una destul de mare. Scoase din doua rame de sticla, dintre care una din ele o aseza pe doi suporti asezati in fata fetei.

- Stii ce e asta?
- Sticla. Spuse fata cu o voce sunand ca si cum ar fi fost evident.
- Nu doar orice sticla, Mirelye. E cea mai fina, dar cea mai simpla sticla din intreg universul cunoscut, dar in acelasi timp si cea mai fragila. Am sa te rog sa o spargi, Mirelye. In orice mod vrei tu.
- Sa o sparg? Dar de ce?
- Lucrul ce te voi invata mai departe, trebuie sa treaca si prin stadiul asta.
- Bine.

Dandu-se jumatate de pas inapoi, fara ridica pasul si, cu o miscare cat se poate de gratioasa, lovi cu mana rama de sticla, umpland podeaua de cioburi, nu inainte de a-si fi retras mana.

- Cine te-a invatat sa faci asta?
- Te-am uimit? Pana acum un an, cred ca ajunsesem sa bat aproape toti soldatii din garda regala. Cu toate acestea, tata a insistat sa imi continuu antrenamentul.
- Cum de-ai ajuns in mainile?
- Tu cum de-ai ajuns?
- Simplu, trebuia sa ajung la tine intr-un fel.
- Pai... pe mine m-au drogat. Spuse fata rusinata.
- N-are nimic de-a face lucrul acesta acum. In anul in care am ajuns pe Moria, Anula mi-a aratat un lucru pe care nu am sa il uit niciodata, si care m-a scapat de multe ori din belele.

Lua cea de-a doua rama de sticla si o puse pe suporti, iar apoi isi puse mainile pe ea. Incepu sa isi plimbe mainile ca si cand ar pipai-o, insa ochii fetei puteau deslusi, desi destul de greu, faptul ca mainile acestuia nu atingeau sticla.

- Prima si cea mai importanta lectie, Mirelye. Orice element in natura are o energie. De la cea mai mica particula pana la cel mai mare element precum un munte, o planeta, o galaxie si de ce nu... intregul univers. Cu cat elementul este mai puternic in sine, cu atat energia sa este mai mare. Cand spun puternic insa, nu iti inchipui mare.

Isi lua mainile de pe rama si facu doi pasi inapoi.

- Iti sugerez sa faci la fel.

Mirelye il asculta si facu doi pasi inapoi, insa nu apuca sa faca bine al doilea pas, ca rama de sticla din fata sa se crapa pur si simplu, pentru ca apoi sa expodeze.

- Peretele de nozalt.

Fu singurul lucru pe care apuca sa il spuna, constienta de ce semnifica lucrul acesta. Orice material devenea vulnerabil in anumite situatii, dar cum? Cum se putea acest lucru? Ca si cand baiatul i-ar fi citit gandurile, ii raspunse.

- Ti-am spus ca fiece lucru are o energie, Mirelye. Daca adaugi o cantitate de energie acelui element, echilibrul sau se va strica, daca extragi energie lucrului respectiv, se intampla acelasi lucru. Acum. Stiu foarte bine ce ai invatat la palat, si de aceea am ales sa trec peste lucrurile de baza pe care, de altfel le stii. Ai aici destula sticla sa exersezi pentru doua saptamani. Eu iti spun altfel. Ai doua zile, adica pana cand ajungem la destinatie, sa imi arati ca poti face lucrul acesta pe o rama de sticla.

Ochii fetei se marira considerabil. Doua zile? Doar doua zile? Cum ar fi putut doar in doua zile sa faca lucrul acesta. Ii era practic imposibil sa fac asta. Nori e apropie de ea, si ducandu-i mana la barbie ii indrepta privirea spre ochii sai.

- Stii cine ti-a fost profesor pe Kalaria, micuta mea?

Ochii fetei se marira si mai mult pentru ca apoi sa se incrunte. „Tu...” Dadu din cap, in semn ca da. Nu isi putuse imagina lucrul acela pana in acea clipa. Ochii lui Norilen straluceau.

- Exista o energie in tine de care nici nu stii, copila. Cand ai sa controlezi acea energie iti vei sti singura scopul pe aceasta lume. Acum, nu uita, micuta mea, concentreaza-te. Nu trebuie sa existe nimic aici (duse mana spre inima fetei) sau aici (muta mana spre cretetul capului ei) care sa sa te impiedice sa iti duci la bun sfarsit scopul. Dorinta...

Se dadu doi pasi inapoi, saluta apoi cu respectul unui sensei1 catre invatacelul sau si pleca facand pasi usori si lini catre cabina pilotului. Abia se abtinuse sa nu... Oare cat de mult trecuse de cand nu o mai vazuse? Dumnezeule si semanau atat de mult intre ele...

Lasata singura, Mirelye privi cutia cu sticla din fata sa. Era oare posibil sa realizeze lucrul acela? Liniste. Trebuia sa regaseasca linistea din ea, si in ultima vreme numai de asa ceva nu avusese parte. Insa trebuia sa isi regaseasca linistea. Neaparat. Se aseza in genungi in fata celor doi suporti incepand sa mediteze.

Se ridica, apoi, si lua din cutia pe care Norilen o desfacuse, inca doua rame de sticla si pe una dintre ele o puse pe cei doi suporti. Orice lucru era controlat de o energie prorpie, lucrul acesta il stia de la bun inceput, de cand sensei-ul ei, caruia abia acum ii aflase intreaga identitate. Isi duse mana aproape de suprafata ramei, incercand sa isi alunge orice gand ce ar putea interveni intre ce materialul rece si mintea sa. Trebuia sa perceapa orice vibratie, orice element, orice mica fluctuatie a energiei acelui material.

Prima zi trecu aproape pe nesimtite, cu Mirelye sand aproape nemiscata in fata ramei de sticla, si cu mana asupra ei. Aproape ca ii amortise tot trupul insa nu vroia sa se dea batuta. Mintea ii era cat se poate de clara, gandurile se oprisera la fel cum timpul paruse ca se oprise in acea incapere a navei. Era imposibil! Statuse aproape o zi intreaga cu mana asupra acelei bucati de sticla si nimic! Nimic! Facu un pas inapoi, si se intoarse infuriata, plecand spre una din portiunile ferestrei navei prin care putea observa coloritul gaurii vireme. Se opri bursc, insa, auzind fara sa vrea, in spatele sau o crapatura fina, urmata de una foarte zgomotoasa iar apoi de o explozie atat de puternica incat fu nevoita sa se fereasca de cioburile ce zburau cu viteza spre trupul ei. Se ridica de la pamant, de unde se aruncase din calea bucatilor de sticla si se apropie de suporti, privind in jur. Rama era imprastiata pe o raza de douazeci de metri, fragmente din ea fiind infipte in toate cutiile din jurul ei, si ajungand chiar pana la usa de iesire din carlinga.

„Imposibil... Nu am simtit absolut nimic...” Lua cea de-a doua rama si o aseza pe suporti, apoi, cauta un loc in care cioburile nu ajunsesera si se aseza pentru a medita. Incerca sa reia pas cu pas firul acelei zile, realizand firul a ceea ce facuse. Realiza cand incepu fluxul de energie dintre mana sa si rama, cand se intrerupsese, de cate ori se intrerupsese si intr-un final, cantitatea de energie pe care fara sa vrea o adaugase ramei, obitinand acel efect neasteptat. Explozia aceea, atat de violenta fusese complet justificata pentru ea.

- Ce naiba...

Vocea uimita a lui Norilen o trezi din meditatie. Baiatul privea in jur uimit de puterea exploziei.

- Nu ai stiut cand sa te opresti, nu-i asa?
- Cam asa ceva. Spuse Mirelye, apropiindu-se de el.
- Crezi ca poti sa o mai faci o data?
- O explozie atat de puternica?
- Nu! Ti-ar lua inca o zi de „chinuri” sa faci lucrul asta. Doar sa mai spargi o rama.
- Da.

Baiatul zambi.

- Bun. Vad ca rama e deja pusa pe suporti. Esti invitata mea.
Mirelye se aseza in fata ramei de sticla, incepand sa isi apropie mana de ea, cand isi aduse aminte de ceva ce Norilen spusese la inceput: „fiece lucru are o energie, Mirelye. Daca adaugi o cantitate de energie acelui element, echilibrul sau se va strica, daca extragi energie lucrului respectiv, se intampla acelasi lucru.” Oare ar fi reusit sa faca lucrul opus? Sa isi obtina energia pe care o pierdu-se toata siua din rama aceasta noua? Oare ar reusi sa provoace echilibrul invers? Continua sa isi apropie mana de rama, pana cand incepu sa simta valurile de energie ale acesteia, insa in loc sa perturbe energia ramei, fata ezita. Ramase cateva clipe, nehotarata, dupa care mana incepu sa i se plimbe usor pe suprafata de sticla. Observa ca nu este nevoie neaparat de a-i absorbi energia, ci doar de a provoca un dezechilibru asupra energiei intr-un punct al suprafetei, cu energia sa dintr-un alt punct.

Dupa un timp destul de lung, Mirelye se dadu inapoi, privindu-l pe Norilen direct in ochi. In cateva clipe, in spatele sau, rama de sticla incepuse deja sa se crape insa efectul fusese infers. In loc sa se imprastie pe prin carlinga, bucatile de sticla se stransesera unele in altele, formand un mare ghem de cioburi...

- Ai...
- creat o implozie? Nu...
- ai facut mai mult de atat! Zeii-mi sunt martori, caci i-ai dat forma! Tu ai facut lucrul asta.

Norilen alerga pana in dreptul sferei de cioburi, insa simtii de departe dezechilibrul produs prin lucrul acesta, si se departa imediat. In mai putin de jumatate de minut, sfera de sticla exploda, imprastiindu-se chiar mai departe decat prima rama. Norilen ramasese insa in picioare, fara a fi atins de nici un fragment de sticla, spre deosebire de Mirelye, care se ascunsese dupa o cutie la fel de inalta ca si ea. Baiatul se apropie de trupul fetei, privind-o in ochi.

- Ai invatat lucrul asta acum?
- Da.

Ii lua capul intre maini si o saruta cu zgomot pe frunte, apoi, bucuros, ii facu semn cu ochiul, de foarte bine.

- Bravo. De zeci de ori bravo. Se pare ca trebuie sa trecem la un nivel mai inalt, cu tine, domnisoara, dar mai intai...
- Mai intai?
- Pai ai stat aici douazeci si opt de ore.
- Cat?
- E timpul sa dormi.
- In zece ore ajungem pe Padoria, si te vreau odihnita.

Obisnuita deja sa fie luata de mana de catre acest tanar, Mirelye il urma prin coridoarele navei pana la dormitor.

- E timpul de somn.

Se intinsesera amandoi pe paturile de matase atalanica, insa Mirelye nu putea dormi. Dupa un timp foarte lunga, in care ramasese tacuta si incercase sa nu deranjeze somnul celui de langa ea, fatei ii fu imposibil sa nu isi doreasca sa ceara ceva.

- Spune, copila. Nu te sfii.
- Nu dormi?
- Omul are multe somnuri, in timpul vietii.
- Nori... imi e dor de ploile de pe Kalaria.
- Cat de mult?
- Imi e dor de cantecul ploii, Norilen.
- Ploaie sa fie atunci...

Fata isi ridica capul de pe saltea, privind spre trupul baiatului, ce statea acum rezemat de perete, privind pe geam, spre radiatiile luminoase ale gaurii vierme.

- Ce spui tu acolo?
- Sssssssssss... Asculta.

Fata tacu, complet uimita... Intreaga camera incepu sa vibreze, sub sunetul plin de armonie al unei ploi de vara exact ca cele de pe Kalaria. Isi lasa capul inapoi pe patul moale, si inchise ochii zambind, incapabila de a mai multumi pentru darul facut. Curand adormi sub melodia usoara a ploii, amintindu-si de zilele in care se ascundea de soldatii tatalui sau pentru ca apoi sa fuga in imensa gradina a palatului pentru a se plimba sau chiar a alerga cu inima plina de bucurie si razand cat o tinea suflarea.

Norilen continua sa privesca catre nicaieri in tot acest timp. Privirea ii trecea prin peretele din fata sa, de parca acesta nici macar nu s-ar fi aflat acolo. „Tacerea este vinul cu cea mai crunta otrava.” Acest gand ii trecu prin minte pentru a doua oara de cand Mirelye ajunsese pe Moria, insa nu putea inca sa dezvaluie acel crunt secret, cu toate ca simtea ca momentul pentru acest lucru se apropia din ce in ce mai mult. Nu alesese sa faca lucrul acela, nu alesese sa fie mesagerul acelei crunte morti, dar moartea aceea fusese lucrul ce il schimbase. Si nu atat moartea, cat acea copila alergand spre trupul neinsufletit al tatalui, intins pe pietrele podelei din holul salii tronului. Acea imagine avea sa il bantuie in continuu pana cand iertarea celei de-a doua copile a lui Telas2 ii va darui iertarea sa. Insa timpul iertarii, in momente atat de tulburi prin care universul cunoscut trecea, erau practic de neasteptat. Nu putea astepta. Drumurile trebuiau parcuse mai departe mai departe.

*

- Cine indrazneste sa imi tulbure somnul? Ah... tu... Inca te crezi, savarsitorul acestei profetii, Norilen de Yolias?

Tanarul ingenunchease imediat ce fiinta ce vorbise isi facuse aparitia. Insa vocea deveni calda imediat ce ochii celor doi se intalnira.

- Norilen, ridica-te dragule, esti binevenit oricand pe planeta aceasta. Goylágk2 ne va insoti intr-o
clipita. Dar vai, cine este aceasta superba domnisoara, de langa tine. Ridica-te copila, si rosteste-ti numele in fata zeitiei acestei planete.

Obisnuita cu oamenii din inalta societate, Mirelye se ridica, facand o reverenta si rosti, tinandu-si, insa, privirea in pamant.

- Printesa Mirelye, fiica a lui Telas VIII, ultimul imparat al Kalariei.
- Vai de mine, dar nu credeam sa fii asa de tanara. Scumpa de tine, inseamna ca atunci cand tatal tau a murit, aveai, cat? Noua sau zece ani...
- Intr-adevar, doamna.

In timp ce femeia se apropie de e, pentru a o studia mai bine, ducandu-i mana la barbie si privind-o in ochi, Norilen, ingenunche inca o data brusc.

- Naine! Naine na Goylágk, ankdor sios Padoria!3
- Ridca-te maret, conducator de lumi! Ce te aduce pe taramul meu din nou, raspunse Goylágk, in limba comuna a oamenilor cu toate, ca ochii lui Mirelye se marisera, dand semn ca era cat pe ce sa exclame ceva ce probabil ar fi jignit fiinta din fata lor.

Simtind acest lucru, Norilen o apuca de mana si o stranse atat de tare incat fata isi reveni aproape instantaneu din cauza durerii, insa nu indeajuns de repede pentru ca Goylágk sa nu observe. Fiinta cu trup de libelula, care obserbase toata aceasta scena cu coada ochiului, se intoarse catre ea si ii spuse cu calm si mai ales pe o voce foarte calda:

- Termenul in lumea voastra, a umanoizilor ar fi, insecta, nu-i asa domnisoara?

Singurul lucru care iesi pe gura fetei, fu o gangureala inabusita asemeni unei afirmatii, fetei fiindu-i imposibil sa poata spune mai mult. Lasa capul in pamant, extrem de rusinata, dar inca si mai mult uimita. In fata lor statea un trup de libelula, sustinut pe patru picioare si avand inca doua membre in care din cand in cand se sustinea pentru a reusi sa se miste mai usor. In spate ii erau prinse doua randuri de aripi imense, ce aproape ca atingeau solul in clipa in care se ridica doar pe cele patru membre anterioare.

- Neinitiata copila aceasta, spuse privind cu repros spre Norilen. Pot sa stiu si eu cine esti, draguto?

Incapabila sa spuna vreun cuvant, fiind aproape gata de a se balbai din nou, femeia de langa ea, ii fura cuvintele din gura:

- Printesa Mirelye, fiica lui Telas VIII, imparatul Kalariei, sire.
- Multumesc, Magñolyi4. Deci dumneata domnisoara esti singura supravietuitoare a tronului Kalariei, atat de ravnit de dusmanul nostru comun.
- Da...

Cuvantul nu fu foarte clar, ci prezenta lui fu foarte slaba pe buzele fetei, care inca era uimita de prezenta acelei fiinte.

- Copila, draga. Nu te speria. Rasa noastra nu e nici mai rea nici mai buna decat cea a voastra, a umanoizilor. Ba chiar sa stii ca am luptat foarte mult prin consiliile umanolizilor pana cand ne-am castigat respect si recunoastere. Acum haide, Magñolyi te va conduce afara si iti va povesti multe, in timp ce eu voi vorbi treburi importante cu protectorul tau.

La semnul tacit al lui Goylágk, femeia cu parul brunet si ochi de smarald, o lua de mana pe Mirelye, facandu-i la randul sau semn sa se indeparteze de cei doi, pentru a se plimba si vorbi in liniste. Urmara cea mai scurta cale catre iesirea din sala tronului, pentru ca apoi sa dispara pe coridoarele palatului regal. Regele insecta, isi indrepta privirea, din nou, catre Norilen atintindu-si antenele catre ochii acestuia.

- Ce te readuce, pe planeta aceasta, prietene?
- Spioni, marite Goylágk, am nevoie de spioni, si am stiut dintotdeauna ca cei mai buni spioni vor fi ai tai.
- Cum asa, prietene al insectelor?

Goylágk, isi duse unul din brate in spatele lui Norilen, cuprinzandu-l prieteneste, si facandu-l pe acesta sa il urmeze catre fotoliile regale. Insecta parea sa se miste greu, batranetea incepuse sa isi spuna cuvantul, fii acestuia incepusera deja sa il conteste. Se vedeau deja urmele luptelor dintre el si acestia, caci in lumea aceea, a insectelor, provocarile pentru conducerea nu erau niciodata ceva nou. Norilen isi duse bratul pentru a-l sustine pe rege, in timp ce acestia inaintau catre fotolii.

- Imi cer scuze, prietene drag. Noiģulé5 m-a provocat iar. Dar sa ne intoarcem la disctutia inceputa de tine. Cum adica cei mai buni spioni sunt ai mei?
- Gandeste-te, Goylágk. (Se asezasera amandoi pe cate unul din fotoliile regale.) Pe orice planeta aproape exista insecte. E aproape imposibil sa nu fie asa. Au migrat odata cu oamenii, de pe planeta pe planeta, si au pus stapanire pe ele.
- Corect. Suntem o rasa care se adapteaza foarte usor la orice mediu.
- Oamenii tai pot comunica, dragul meu prieten, cu orice insecta, oriunde ar fi aceasta. Si de aceea am nevoie de voi! Am nevoie de voi pe fiecare planeta pe care s-ar putea intampla ceva. In cativa ani, Goylágk, Universul cunoscut nu va mai arata la fel. Se va da o lupta, iar tu stii asta la fel de bine ca si mine. Zarath declansat lucrul acesta acum cinci ani cand, pentru ultima oara, eu am ucis un om, sub comanda lui.

Goylágk se ridica din fotoliul regal, facand cativa pasi greoi in fata. Parea mai ganditor decat inainte, iar pe chipul sau, Norilen putea citi o ingrijorare mai adanca decat pana atunci. Se ridica si se apropie de el, fara sa il priveasca insa.

- Iné io6! Razboiul a inceput deja. In doi ani armatele imperiilor se vor pregati de lupta... Eena léi... kano io nooila7.
- Asa e... Cu fiecare luna plina care trece, Olidos devinde tot mai rosu, parca spunandu-mi ca e adevarat ce imi spui tu. Poate ca asa e. Poate ca, intr-adevar, Steaua Neagra va reusi sa readuca pacea in lumea asta pe care atatea lucruri au deranjat-o in ultimul mileniu. Nu pot spune ca increderea in ceea ce ai dobandit in ultimi cinci ani a ajuns a fi foarte mare, bun prieten. Iarta-mi sinceritatea, dar noi prietenii asa trebuie sa fim. Si totusi, mi-ai salvat viata, Norilen. Nu a sa uit niciodata incercarea lui Croncanodus de a distruge cu totul rasa noastra, de acum cincizeci de ani. Tu erai cel ce trebuia sa ne distruga, nu-i asa? Pacat... pacat ca am reusit sa te cunosc abia dupa alti patruzeci si ceva de ani...
- Asa e, Goylágk. Poate ca...
- Continuu sa cred ca atunci s-a nascut pentru prima data, Steaua Neagra. De atunci, neamul meu ti-a ramas indatorat Norilen, iar pentru aceasta vom urma Steaua Neagra chiar de va fi ca acest lucru sa duca la disparitia noastra.

Norilen isi intoarse privirea spre el.

- Te simti indatorat? Nu! Daca o faci numai pentru acest lucru, nu am sa iti accept ajutorul, oricat de mult as avea nevoie, Goylágk. Razboiul acesta trebuie dus prin aliante si nu prin datorii!

Se intoarse dand sa plece, insa inainte sa faca primul pas, Goylágk vorbi din nou.

- Norilen! Steaua Neagra isi va primi spionii. Si aceasta nu pentru ca neamul meu iti ramane indatorat, ci pentru ca un prietenii trebuie sa se ajute oricand intre ei! Fie ca alianta intre Steaua Neagra si insecte sa dainuie si sa duca acest razboi la bun sfarsit. Vino prietene, sunt multe de discutat si multe de aflat intre noi. Si mai ales multe de planuit.



Magñolyi o conduse pe Mirely in afara salii tronului, apoi pe niste coridoare lungi si puternic luminate, pentru a iesi, intr-un bun sfarsit intr-un balcon al palatului regal, ce dadea spre partea cealalta a muntelui, opus trenului de aterizare si hangarelor pentru navele ce aveau permisiunea de a ateriza langa palat. Iestind pe balcon, fata ramase inmarmurita de privelistea ce ii aparuse in fata ochilor. La poalele palatului, asezat pe creasta cea mai intalta a unui munte, se deschidea un oras imens, populat atat de umanoizi cat si de insecte. Muta de uimire, Mirelye incepuse se lasase captivata total de zumzetul orasului de sub ea.

- Uimitor, nu-i asa?
- Cum de...
- Exista un asemnea loc?
- Da... E uimitor. Nu credeam, nu imaginam sa existe un loc in care insectele si oamenii sa convietuiasca. Toate povestile despre insecte pe care le auzisem de mic copil, iar apoi in toata istoria umanitatii...
- Insectele ne-au fost dusmani. Stiu.
- De-asta i-a fost si atat de greu lui Goylágk sa creeze aceasta lume pentru el si poporul sau.
- E aproape imposibil de crezut...
- Acum nu mai e. Sotul meu si cu mine am luptat vreme de o suta de ani pentru locul acesta de rai, si iata ca a fost posibila aparitia sa.
- Sotul tau? Cum asa?
- Ei, draga mea copila, sunt aproape 900 de ani de atunci. Nu cred ca ai vrea sa stii idilele de dragoste ale unei femei atat de batrane.
- Ba da! Stii... adica... stiti... eu...
- Am vazut modul in care il priveai, copila, insa el nu e pentru tine.
- Cum adica?
- Nu stii?
- Ce sa stiu?

Femeia o privi dragastos, punandu-si mainile pe umerii ei. Intelesese in clipa aceea ca aproape facuse o foarte mare prostie, insa

- Draga de tine. Ai sa afli totul la timpul potrivit. Pana atunci, pana si buzele unei regine sunt pecetuite.

Nedumerirea fetei se putea citi pe fata sa fara nici cel mai mic semn ca aceasta ar fi incercat sa o ascunda. Apoi, in clipa urmatoare, chipul i se lumina, cand pe deasupra ei, trecu in zbor o insecta de o forma foarte ciudata, insa ducand in brate o femeie cam de aceeasi varsta cu ea, al carui ras il auzi simtind bucuria in vibratiile acestuia.

- E superb. E atat de frumos sa poata fi pace intre aceste doua neamuri.
- Da...
- Mirelye, vino draga mea, am sa iti arat inca un lucru.

Copila se lasa condusa de Magñolyi, prin coridoarele lungi, apoi prin sali imense, pentru ca in final, sa o urmeze pe regina intr-o sala ce semana leit cu sala de arme a tatalui sau. Magñolyi se apropie de unul din peretii imensi, acoperiti cu tot felul de arme de la cele mai sofisticate pana la cele mai rudimentare, privind cu interes intr-un colt, in care nu erau altceva decat lame metalice avand un cap infasurat intr-un material negru si usor moale. Femeia smulse doua dintre aceste lame din stativul lor, apoi intrdoucandu-le pe fiecare intr-o teaca din acelasi material din carea erau facute manerele. Se intoarse spre fata, intinzandu-le in semn de mare onoare.

- Printesa, Mirelye.
- Pe vremuri stravechi, intr-o istorie a oamenilor pe care insasi omenirea a uitat-o, aceste cutite se numeau tanto. Primeste in dar aceste doua taisuri, cadou din partea reginei si regelui Padoriei, alaturi de onoarea de a te considera intr-adevar a doua dintre Surorile Vantului.

Nedumerirea se ivise din nou in ochii fetei, insa, nevrand sa para, nici macar o clipa, lipsita de respect intinse mainile si facand o plecaciune in stil razboinic primi darurile din partea femeii.


- Spune-mi, prietene, Mirelye e cu adevarat ce-a de-a doua? E cea care va aduce pacea in Universul cunoscut?

Norilen privea pe una din ferestrele palatului spre trenul de aterizare, iar gandurile ii erau imprastiate precum o mana de frunze suflate de vant.

- Ea e, Goylágk. Imi e frica, insa.
- De ce, prietene?

Regele tocmai se intorsese cu spatele la fereastra, rezemandu-se de una din coloanele salii neavand insa timp sa isi opreasca prietenul din a vorbi.

- Nu stiu cand si cum voi reusi sa ii spun ca sunt ucigasul tatalui ei, Goylágk.

Tacerea de mormant, il facu sa se intoarca, vazand mai intai imensa insecta privind inlemnita catre intrarea in sala tronului, iar apoi, zarind la o distanta indeajuns de apropiata de ei pentru a se putea auzi, pe cele doua femei. Mirelye arata de parca intreg cerul s-ar fi prabusit asupra ei, stergandu-i suavul zambet de pe chip in cateva clipe. Mii de ganduri ii treceau baiatului prin minte, insa niciunul pus in aplicare nu ar fi avut nici un efect. Ceea ce fusese spus, nu mai putea fi retras. Timpul avea sa isi urmeze cursul obisnuit, iar el trebuia sa duc la bun sfarsit ceea ce trebuia facut cu mult timp inainte de aceasta calatorie. O privi in ochi, cu o hotarare de otel, desi pentru prima data in propria viata, nu putea suporta privirea victimei sale.

- Nu am sa retrag ceea ce am spus. Nu exista mod prin a mai spune opusul, si nu exista cale decat sa iti spun intreg adevarul. Tatal tau, Telas VIII, a fost ultima fiinta ucisa de mine din ordinul lui Zarath.

Intr-un exces de furie, ca si cand ar fi stiut dintotdeana sa foloseasca cele doua cutite daruite de Magñolyi, cu momente in urma, copila se arunca asupra baiatului cu o viteza uimitoare. Acesta se feri insa, reusind sa ii zmulga unul din cutite, insa ranindu-i mana. Fata aproape ca urla de durere, insa cazu in pozitie de lupta, privind cu ura inapoi catre victima ce reusise sa se apere. Un fir de sange se scurgea identic cu cel de pe mana sa, insa de pe mana celui pe care il atacase, si aceasta fara ca ea sa fi reusit sa il atinga macar.

- Asculta pana la sfarsit, ce am de spus, copila! Si asta inainte sa faci inca o data prostia pe care ai facut-o acum o clipa.

Fata se ridica in picioare, pastrand cutitul in mana stanga, in timp ce din mana dreapta firul de sange continua sa curga.

- Vorbeste!
- Asa e! Eu l-am ucis! I acelasi timp nu exista clipa in care sa nu regret ceea ce am facut atunci. Inainte sa moara m-a facut sa promit. Am promis ca voi avea grija de fiicele sale cu pretul vietii, si lucrul acesta il voi face.
- Lichea!

In culmea furiei fata se arunca din nou asupra lui Norilen, insa acesta se feri si prinzand-o de mana in care avea cutitul i-l smulse, iar apoi o tranti de unul din stalpii salii tronului. Fata se ridica si ataca iar, de data aceasta cu mainile goale, insa Norilen o prinse din nou, trantind-o in acelasi loc din care ea pornise atacul, de data aceasta insa fiind langa ea si imobilizand-o. Ii ridica mana stanga cu mana sa stanga, iar apoi i-o cresta adanc cu cel de-al doilea tanto pe care i-l luase. Sangele navali afara in clocote, insa din doua rani in acelasi timp. Pe mana stanga a baiatului, in aceeasi pozitie ca pe mana fetei aparuse o a doua rana, identica. Pentru a doua oara in cele cateva clipe, Mirelye ramasese complet paralizata, insa de data aceasta de uimire. Ceea ce vazuse si simtise in momentul in care lama ii crestase mana, parea imposibil.

- In clipa aceea... in clipa in care am vazut copilul acela alergand spre trupul tatalui mort, am murit pentru a doua oara. Am jurat atunci ca nu va exista nimic in lumea aceasta care sa te poata rani. Care sa te poata atinge... Dar stiam ca ziua aceasta va sa vina, si timpul cand aveai sa afli din gura mea se apropia din ce in ce mai mult. In ziua aceea s-a mai intamplat ceva, Mirelye. Ceva ce ne-a unit pe vecie, dar tu nu ai sa stii vreodata lucrul acesta.

Profitand inca de uimirea fetei, se departa de ea cativa pasi, iar apoi arunca tantoul la picioarele ei. Cutitul cazu cu viteza, infingandu-se intre dalele de piatra, in timp ce copila privea inca uimita taieturile de pe mainile sale. Zgomotul metalic o trezi, determinand-o sa priveasca spre lama lucioasa ce se reflecta catre privirile sale.

- Pentru tine nu va conta! Asa ca ai dreptul sa faci ce iti doreste inima. Eu... Nimeni nu se va mai impotrivi!

-----------------------------------------------------------------------
1. Sensei – Jap. Profesor
2. Goylágk – imparatul zeu al Padoriei
3. Naine! [...] Padoria! - Traiasca! Traiasca Goylágk, rege al padoriei!
4.Magñolyi – sotia imparatului Goylágk, o umanoida superba, cu parul brunet si ochi verzi. Povestea de dragoste a celor doi este foarte complicata si duce cu cateva sute de ani in urma, pe vreme cand rasa yeilla, a insectelor inca mai ducea decursuri diplomatice pentru recunoasterea lor ca nucleu al universului cunoscut. Magñolyi fusese una din putinele sustinatoare ale rasei yeilla, si in timp, se indragostise de conducatorul acestora.
5. Noiģulé – cel mai mare din fii lui Goylágk
6. Iné io! - A inceput!
7. Eena léi... kano io nooila. – Nu... ne mai putem intoarce.