Prietenul meu Căciulă
15. 01.2006


Ultima oară ne întâlnisem în Herăstrău. Mergea agale, se oprea, își rotea brațele în jurul corpului și inspira puternic. Fusesem surprins de apariția lui. El n-avea niciodată vreme pentru astfel de "plăceri".
Prefera lectura unei cărți decât o plimbare prin parc, să asculte o casetă înregistrată decât un concert live, să "vizioneze" (îngrozitor cuvânt) un clip publicitar decât o piesă de teatru.
Îl însoțisem o vreme pe aleile mai retrase ... Continua să inspire zgomotos și să-și rotească brațele. Exasperat, l-am oprit cu un gest.
-Spune, ai pățit ceva ?!
-Mi-e frică, foarte frică! La miezul nopții, fix la aceiași oră, mă vizitează, n-o să crezi, Cuțitaru din povestea mea! Poate cineva îmi joacă o farsă! Am câștigat cu ultimul meu volum un miliard ... și ... mă pot aștepta la orice! Mă liniștesc doar când ies la plimbare și inspir puternic, așa ca acum! ... A urmat o demonstrație.
Până la sperietură eram receptiv la orice, ascultam manele, citeam presa, poezia postmodernă și când mă plictiseam, urmăream la televizor hulitele telenovele.
Doar muzica populară n-o suportam, jazzul, muzica lăutărească, simfonică, toate mă relaxau. Cum s-ar spune am fost și sunt un consumator omnivor de cultură!
Era să uit ... criza mi s-a accentuat și pentru faptul că nu m-au nominalizat la premiul "Cel mai citit scriitor ... Unul din zece!" N-a fost să fie. Plec ... mai vorbim.
A luat-o la fugă boxând aerul cu toată nădejdea.
Aș fi dat uitării această întâlnire dacă la câteva săptămâni o știre la Radio nu m-ar fi lăsat perplex. Celebrul scriitor Căciulă fusese internat cu diagnosticul "atac de panică".
După câteva zile i-am făcut o vizită la spital. Fusese instalat într-o rezervă, o cameră austeră la etajul cinci. Ferestrele erau zăbrelite, ușa se încuia pe dinafară cu zăvor și lacăt. Printr-un mic ochi de geam, cred că avea un centimetru grosime, am privit înăuntru. Se plimba prin cameră, făcând genoflexiuni din când în când. Părea trist.
Când m-a văzut a sărit în sus de bucurie. O infirmieră mi-a deschis ușa, încuind-o în urma mea.
Să nu-ți fie teamă, a zis el, nu sunt contagios, am doar o mare frică de personajele mele ... În rest sunt sănătos tun.
M-a îmbrățișat puternic și zgomotos. Ce bine-mi pare! Ce bine-mi... Uite, am o carte, "Recunoștință", tot eu am scris-o. Vreau să-ți citesc doar o pagină, despre un leu și un vânător.
Nu voiam să-l supăr. Era precipitat, dornic să-mi spună cât mai multe. Vorbea sacadat, aproape își înghițea cuvintele.
N-am reținut aproape nimic până când, în poveste, vânătorul fixase țeava puștii în gura leului. O singură secundă îi despărțea de moarte și oricare dintre protagoniști putea să moară. Omul n-a apăsat pe trăgaci. Atunci leul, cel mai temut animal al junglei, a plecat capul în semn de recunoștință ... Þi-a plăcut? a întrebat Căciulă. Nu mi-a lăsat vreme să-i răspund. Omul, oricât de mult bine i-ai face, uită și îți răspunde cu rău. Sunt celebre pildele în biblie. Citești cartea sfântă? Uneori ... A vorbit încă vreo două ore. Abia reușeam să-i pun câte-o întrebare ... Când m-am ridicat să plec s-a întristat.
-Mi-e teamă că nu voi avea starea să scriu romanul și nici altceva...
-Nu e nevoie de un roman, scrie o poveste, oricât de scurtă, dar să fie despre tine, i-am sugerat.
În sfârșit a venit infirmiera și mi-a deschis. Am așteptat câteva minute și am privit pe gemuleț cu fereală.
Căciulă se întinsese în pat și scria. Nu mai era singur și nici personajele lui nu-l mai hăituiau.

P.S.

Peste un an prietenul meu nu numai că a fost nominalizat la premiul " Unul din zece" dar l-a și câștigat!

Nicolae Aurelian Diaconescu