In dreptul meu sta o linie serpuita si nedreapta. Ma indeamna sa o trec. Se numeste granita. Granita dintre mine si tot. Mai bine raman aici. Nu-mi plac liniile decat atunci cand formeaza litere, cuvinte, nu atunci cand formeaza limite. Ma aplec, o adun pe guma de sters, o strang toata intr-un punct si o asez frumos in buzunar. Poate o sa o folosesc mai tarziu. Acum ninge, nu cu fulgii aceia mari si pufosi dansand parca un vals lent intr-un salon la o serata lenesa data intr-o seara de duminica, nici cu fulgii aceia care ti-au ramas in suflet printre amintirile iernilor de cand erai copil, ci ninge cu fulgi marunti si reci, insistenti pana la albirea lumii intregi. Ma imbolnaveste albul asta, ma imbolnaveste de dor de duca departe si de intorcere acasa in acelasi timp, ma imbolnaveste de stat la caldura si ascultat povesti. Liniste. Nimeni nu spune povesti acum. Toti sunt pregatiti sa asculte, toti sunt bolnavi de aceiasi boala, si eu nu fac altceva decat se le ingros randurile cu inca un suflet. Nu sunt decat un bolnav care se joaca de-a medicul din cand in cand si mai spune cate o poveste. Da, spun o poveste, nu o creez. Tu o ceezi, eu doar o modelez in cuvinte dupa cum ma pricep si dupa cum o simt. Si daca ai refuza sa mai imi lasi prada povestea ta intr-o buna zi? Ce m-as mai face atunci? Te-as transforma in personaj principal intr-o ratacire de-a mea pe cararile imaginatiei? Probabil. As putea incerca. M-as juca de-a tine sau cu tine. Acum e un moment bun sa scot guma aceea din buzunar, sa strang pe varful unui stilou linia-punct adunata acolo pe un colt al ei si sa incep. Sa zicem ca te-as lua intr-o zi de iarna ca asta si te-as scoate afara, te-as duce frumos in parc si te-as aseza pe o banca. E frig imprastiat peste tot, dar nu il las sa iti patrunda pana in oase, ci doar in suflet si asta doar pentru o secunda. Atat ar fi de ajuns pentru a-ti ingheta toate gandurile ca apoi acestea sa inceapa sa cada undeva in intuneric in tine fara sa faca vreun zgomot, fara sa lase vreo urma. Inca putin si suntem gata de drum. Iti descid ochii larg si iti astern un zambet pe buze si in inima. E cald acum in tine. Intotdeauna ai stiut cum sa imprastii frumusete de om si caldura. Trebuie sa am grija sa nu topesti zapada. Daca e iarna, vreau sa fie o iarna cu zapada in povestea asta. Ei bine, acum suntem gata de drum. Te ridic frumos de pe banca si iti indrept privirea spre un copac incarcat cu zapada. Are ramurile albe si aplecate sub povara rece. Il privesti. Parca ar vrea sa ridice zapada cazuta si sa o dea inapoi cerului. Te uiti in jur si vezi ca mai sunt o multime asemeni lui, inmarmuriti in pozitia aceea de aducator de ofranda. Cerul insensibil, simtindu-se atotputernic in spatele armatei lui de nori gri, pare de neclintit in hotararea lui de a continua sa cearna fulgii peste lume. Te hotarasti sa te prinzi si tu in acest joc. Iti infigi bratele in zapada si le ridici apoi in sus. Ramanand asa zambind la cer astepti. Iti dai seama ca fularul iti acopera zambetul purtat pe buze si atunci incepi sa zambesti cu ochii, sa razi, strapungand linistea parca impusa de atata ninsoare si din senin, strecurandu-se printre fulgi fara a le deranja dansul, o pala de vant vine si iti ia zapada de pe brate. Ofranda ti-a fost acceptata, e doar un semn de bun venit in lumea povestii. Privesti in spate si vezi un copil. Se uita la tine cu ochii aceia mari si limpezi intrebandu-te fara de cuvinte o mie de intrebari.
- Am fost copac! raspunzi tu privirii lui.
- Trebuie sa fi fost tare frumos, raspunde el cu seninatatea cu care doar un copil stie sa o faca dupa un moment de tacere.
Rade si el si incepe sa stranga zapada pe brate. E timpul sa te iau si sa te duc mai departe, departe pana in inima orasului acolo unde oamenii parca se iau la intrecere cu fulgii de zapada in forfota lor. Te amesteci printre ei si le iei pulsul, le prinzi cuvintele, cate unul de la fiecare si le impachetezi in propozitii haioase. Razi. Le furi parfumul. Uite, doamna asta care a trecut pe langa tine s-a dat cu parfum de zambile. Acum in totiul iernii?! Parca te afli langa o gradina plina de flori intr-o seara calda de primavara. Nu se poate asa ceva! De ce nu? O secunda a fost primavara in tine, o primavara furata prin aerul respirat. A trecut. Din nou miros de iarna si fulgi. Te duc acum pe o straduta neumblata. Zapada sta frumos asezata si neatinsa asemeni unor asternuturi albe si noi pe un pat enorm. Te astepta sa te arunci in ea. De ce sa o lasi sa astepte? Urma ta sta deja acolo asemeni unei umbre fara de trecere. Incepi sa mergi cantand la zapada. Ei cum? Simplu! Danseaza! Daca dansezi in zapada ea va canta sub pasii tai cu note ce nimeni altcineva nu le mai stie. Vezi? Asa! Mai departe acum. Te port pana in fata unei case cu pereti facuti parca din hatrie creponata peste care au trecut secole. Te imping de la spate jucand rolul curiozitatii din tine si te fac sa deschizi usa veche si grea. Inauntru e cald, e bine si miroase a fum de lemne uscate si crapate in curte cu toporul pe o buturuga ce are sa devina si ea lemne de foc la randu-i. O aroma buna, asa cum ii sade bine unei case vechi a carui horn nu a mai fost curatat de mult. Cu pasi marunti parcurgi holul intunecat pana in dreptul unei usi cu geam acoperit de o perdea de dantela veche prin care razbate o lumina slaba. O descizi si intri in camera. Nu este nimeni. Un fotoliu, o biblioteca cu carti ingramadite in dezordine pe rafturi, o masa de scris incearca cumva sa arate ca un suflet locuieste acolo. Te apropii de masa si vezi o foaie langa care se odihneste un stilou. Te apuci sa citesti :"In dreptul meu sta o linie serpuita si nedreapta. Ma indeamna sa o trec. Se numeste granita...".
Si acum? Ce stiu eu despre drumul tau inapoi spre casa sau despre calatoria ta mai departe, inainte, prin anotimpuri? Ce stiu eu despre povesti daca nu mi le-ai oferi tu? Si asta pentru ca doar tu stii, tu, personajul principal...