agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-01 | |
Lupsa devine înțeleaptă
Seria „ Povești pentru Delia” - Tatăă ! - Da fetiță mică . - Îmi spui ? - Þi-ai pus pijamaua, ai intrat în sac ? Când o să fii cu burtica în jos, încep. Hai gânsac, pae la sac ! Delia își saltă mânuțele, îi leg sacul la umeri și-o învelesc cu două pături Sting lumina, nu înainte de a o mai privi o dată. Zâmbetul îi luminează chipul. - Oare ce poveste să-i spun ? Dinspre pătuț se aude un hârjâit ușor. A scos un degețel și zgârie stinghia. Capul îmi vuiește de somn dar n-am nici-o șansă. Trebuie să-i termin povestea promisă. - Eeei, creștea băiatul moșului într-un an … - Taată, cățelușa noastră … - Care cățelușă ? Apoi mi-aduc aminte și zâmbesc. - Creștea Lupșa într-o zi, cât creșteau alți câini într-o săptămână, că de, tatăl ei, Lupul Cenușiu fusese cel mai viteaz în haiticul lupilor, iar mamă-sa, biata de ea, a luptat până în ultima clipă s-o scape de mâna mea. Dar și mamaia o creștea cu atâta dragoste, de parcă ar fi fost un copil. De la o zi la alta se făcea mai frumoasă. Ghearele îi crescuseră, blana îi lucea, iar când căsca gura, te băga în sperieți. - Mereu te-ai juca, o mângâia mamaia, iar ea îi apuca mâna și nu-i mai da drumul. Altădată sărea după pietricele, începea trânta cu toarta unui coș și când nu găsea nimic, fugărea puii, purceii și chiar vițelul. De frică, bietele lighioane se-nțepeneau prin gard, lemne, așa că n-a fost chip, am pus-o în lanț. Nu se mai putea nimeni apropia de curte chiar și vacile se temeau de ea. - Taci Lupșa, n-auzi, taci, striga mamaia la ea, degeaba , se zbătea în lanț și mai tare. - S-a trezit lupul în tine fătucă, las’ că te dezvăț eu. Din acea zi a primit mâncare doar mămăligă, cartofi fierți și varză acră. Uneori mai primea o ciorbă de fasole, da cărniță sau ouă, doamne ferește ! - Animalul e ca omul, mănâncă legume e bun la suflet. Rabdă, că prea te-ai făcut haină și Lupșa care era deșteaptă, nu se plângea niciodată. Când însă era slobozită se ținea după mamaia, o trăgea de fotă, îi făcea plecăciuni, până se-ndura de ea și-i turna într-un ciob de strachină puțin lapte. Dacă pleca la oraș, putea să flămânzească zile în șir, nu primea de la altcineva mâncare. Cu timpul, Lupșa s-a obișnuit în lanț, mânca ce găsea, iar mamaia se bucura de faptele ei bune. Astfel trăiau ele singure, singurele, că nimeni nu le supăra. Până într-o primăvară! Multe s-au întâmplat atunci! Mamaia a pus o cloșcă, una harnică, a scos doisprezece pui ca niște bulgări de aur, vioi, rotunzi, o frumusețe. Mâncau orice, brânză fărâmițată, mălai cu zer, floare de fân. A fost o primăvară rece, noaptea îngheța apa iar ziua burnița sau fulguia fără încetare. Să nu-i moară puii, mamaia i-a dus în podul casei că aveau ce să ciugulească pe acolo și când le era frig se culcușeau în paie. Cum timpul trecuse și vremea se încălzise s-a hotărât să-i lase prin curte. Să vezi nenorocire ! Într-o zi, mamaia a plecat peste gârlă, în Toboșari, cu treabă. Când s-a întors, foc si prăpăd. Cloșca spânzurată în gard, puii sfârtecați, iar găinile ascunse pe sub coteț, prin lemne, de credeai că un stol de hereți se năpustiseră pe acolo. Biata de ea a intrat ca vijelia în obor, grajd, magazie, a cotrobăit prin pivniță, casă, apoi a început să se tânguie. - Vai și amar pe capul meu, vai și amar. La nimeni n-am dorit răul, dăi Doamne după fapta lui. Deodată și-a adus aminte. - Aici nu e mână de om și glonț a intrat în grădina unde-o ținea pe Lupșa. Deși o striga, n-a ieșit în întâmpinarea ei ca altă dată. Ii era frică, mamaia țipa din ce în ce mai tare. - Ieși de-acolo, n-auzi ? - Hââm, scâncea cățelușa. Când s-a aplecat s-o tragă afară, văzu cotețul plin de fulgi și oase. - Te omor, te omor ! Lupșa îi lingea picioarele, dar mamaia nu mai putea fi potolită. A luat găina din curte, i-a pus-o sub nas, iar c-o nuielușă îi trăgea. Apoi i-a pus lanțul direct pe gât că își rosese cureaua. - Aici să mori, nu-ți mai dau mâncare de azi înainte și-a plecat tânguindu-se după pui și cloșcă. De supărare nu-și găsea locul. A zăcut toată ziua, iar seara când au sosit vacile, abia le-a muls. Deși nu-i ardea de mâncare, a intrat în bucătărie să fiarbă o cană cu lapte. În fața ochilor îi juca găina spânzurată iar în cap îi țiuia piuitul puilor. - Iaca, m-am țicnit la bătrânețe, a murmurat ea, că piuitul nu-i dispărea de fel. Se-nvățase cu ei și curtea îi părea plină când alergau după viermișori sau ciuguleau prin iarbă. Gemea și nu putea înțelege ce s-a întâmplat. Vru s-o bată încă o dată, dar se răzgândi. - Îmi fac păcat, mai bine … Nu-și continuă gândul că durerea din ceafă o ardea din ce în ce. - Fă Sineto, strigă ea peste gard, vino fa până la mine că de supărare mi-a plesnit vâna și-mi piuie în cap. - Păi ce-ai pățit bre ? - Potaia de cățea mi-a mâncat puii și pe cloșcă a jumulit-o de vie. - Mare necaz! - Ascultă și tu, auzi ceva ? o întrebă mamaia cu năduf. - Parcă, da nu sunt sigură, piuie, cotcodăcește, o fi cocoșul meu, n-a sărit gardul la matale ? - Bine fa, bine, am uitat că și tu ești surdă. Mamaia nu putea sta locului, căuta și iar căuta, i se părea că aude un piuit. Cum arunca vreascurile într-o parte și alta, răsună un glăscior : - Mă sufoc, mă sufoc ! Atunci Timoftin m-a chemat la el și-a țipat : - Dacă în trei zile nu găsești răspunsul, te trimet stagiar la Vaslui, ai înțeles, aai înțeles ? - Înțeles tovarășe Prim ! - Taată, zi cu Lupșa! … - M-a luat somnul, tu nu dormeai ? - Nuuu ! Și cum spuneam, mamaia duse mâna la tâmplă și se gândi … „S-o fi dezvelit fetița, ia să văd”. - Tata, cine striga, mă sufoc, mă sufoc !? - Am spus eu asta!? - Daa, mamaia arunca vreascurile și-a auzit un glăscior, mă sufoc, mă sufoc ! - Așa e, uitasem, da vezi tu, glasul nu venea de sub vreascuri, ci de pe cuptor unde se aflau coșurile răsturnate. Mamaia le zvârli cât colo și când l-aruncă pe ultimul, să nu-și creadă ochilor ! Gâtlejata, cea mai pricăjită puică, sta pitulată de ziceai că e moartă. A strâns-o în brațe și-a lipit-o de obraz. - Puica mamii, cum ai ajuns aici ? Cu Gâtlejata la piept, căreia i se zbătea inima de nu mai putea, se duse la cățea. - O vezi, doar ea a scăpat și harș cu nuiaua peste bot. Lupșa nu se ferea, făcuse doar ochii mari, mari . - Na, să te înveți minte, na ! Pe Gâtlejată a culcat-o în cameră. A răsturnat un scaun cu picioarele-n sus și-i făcu din niște zdrențe, un culcuș. A doua zi i s-a făcut milă de Lupșa și merse să-i dea mâncare. Lupoaica nicăieri. Tâmpla începu să i se zbată iar. - Lupșa, Lupșaaa, Lupșaaa … A apărut de pe luncă c-un dihor în gură. Venea încet și se opri la oarecare distanță de parcă ar fi întrebat : - Þi-a trecut supărarea ? Mamaia se îmbună pe loc. - Lupșa mamii, cățelușă dragă și scumpă. Lupoaica dădu drumul dihorului și se lăsă mângâiată. De-atunci n-a mai alergat lighioanele prin curte și-astfel deveni ea înțeleaptă. - Și găinile ciuguleau din pâinica ei ? - Chiar așa, nuu ! Lupul își schimbă părul dar năravul ba, sau năravul din fire n-are lecuire! Să știi însă, nu ea hărtănise puii da s-a făcut noapte și mi-e un somn ! - Tatăă … - De-ajuns Delia, mâine seară mai departe, sunt așa obosit, nu ți-e milă de mine ? - Mai stăm și noi de vorbă mă tată, de când erai tu mic ! - Delioara, abia mai vorbesc, noapte bună. - Tatăă … Nicolae Aurelian Diaconescu |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate