Ma uit prin geam lumea de afara si nu pot sa scap de acel sentiment ca ceva lipseste si ca totusi nu pot numi ce anume.Poate ca e o emotie, un lucru, oricum e important fiindca ii simt absenta in fiecare seara. Ma infior uneori la gandul ca neputand sa dau contur acelei umbre, se naste posibilitatea ca ea nici macar sa nu existe; viitorul, sa nu fi avut curajul sa o inventeze, sau ca trecutul sa fi dorit sa o uite mai devreme ca eu sa fi ajuns sa o cunosc. Incat eu raman inarmat doar cu prezentul, ancorat adanc in realitate si mereu in cautare, pana cand buzele mele vor deveni vrednice sa rosteasca acel cuvant, sau sufletul sa simta acea emotie: nici o clipa mai devreme, posibil niciodata. Si astfel ma resemnez pentru inca o zi, ca iarasi sa o iau de la capat seara urmatoare...Daca trupul meu, lutul din care am fost facut, tanjeste dupa acea sufflare ce l-a adus la viata? Timpanul meu doreste sa auda numele ce i-a fost dat inainte ca macar sa fi putut sa auda vreodata, cel caruia ii datoreaza existenta. Incat spre sfarsitul serii sa poata spune: nu am gasit in lume ceea ce cautam, insa cel putin m-am regasit pe mine insumi, stiu de unde vin si incotro ma indrept...