Sunet de vioară – Lacrima

O lacrimă a mai căzut. Atât. Lumea mea se sfârșise. Pentru Anton eram ca moartă. Și mă durea.
Atunci am hotărât să plec. Să las în urmă copilăria, ferma, iubirea. Nimic nu-și mai avea rostul. Nici măcar Tino. Pe el puteai să-l mulțumești cu câteva bucățele de zahăr. Pe mine nu. Aveam nevoie de spațiu. Aveam nevoie de o pânză care să-mi acopere amintirile, care să-mi acopere durerea.
Îmi lipsea Valentin. El întotdeauna știa ce trebuie făcut. Credea în mine. Nu puteam să-l dezamăgesc. Deși el m-a dezamăgit. A plecat fără să vrea, eu simțind nevoia. Puteam să mi-o iert.
Pe Anastacia am lăsat-o confuză. Nu știa dacă plecarea mea e definitivă. Nici eu nu știam. Știam doar că trebuie să plec. Cât mai departe. Să uit iubirea sau cel puțin să mă prefac.
Pe Damian l-am transformat în complicele meu. Singura persoană care știa unde vreau să plec. Și așa trebuia să rămână. Nu era de acord cu decizia mea, însă știa că am nevoie de sprijin. De sprijinul unei perosane care acceptă deciziile pe care le iau, fără a zăbovi asupra lor, fără a pune întrebări, fără a comenta. Încrederea începea să-mi fie răsplătită prin încredere. Nu știam dacă acționează din impuls sau datorită evenimentelor recente. De fapt, nu conta. Importantă era prezența lui. Aveam un punct de sprijin. Nu m-a lăsat să cad prima dată și eram sigură că nici acum nu o va face. Și când mă gândesc cu câtă antipatie îl priveam când l-a adus Valentin la fermă. Era imaginea perfectă a defectelor omenești. Nu avea valori. Nu avea un mod de viață. Nu avea nimic. Nu aprecia și nu era apreciat. Era umbra lui Valentin, iar Valentin conștiința lui. Câte lucruri s-au schimbat. Și cât de mult s-a schimbat Damian. Dacă stau să mă gândesc, l-a schimbat iubirea. Își prețuia fiica, acea fiică pe care mult timp nu o recunoscuse și, mult mai mult timp, nu-i acordase atenția cuvenită. Pe urmă, sentimentele față de Anastacia, care abia ieșiseră la suprafață, erau de bun augur.
Mi-am luat rămas bun de la Damian și m-am urcat în tren. În trenul care ducea spre o nouă viață. Știam că las totul în urmă, însă, de asemenea, știam că las totul pe mâini bune. Preocuparea mea nu era ce se va întâmpla, ci cât de repede voi trece peste ultimii ani. Nu vroiam să mă mai hrănesc cu amintiri. Și nici cu lacrimi. Nu știam ce să mai cred. Merita osteneală ?
Răspunsul urma să-l aflu. Ajunsă în mijlocul sălbăticiei, la cabana cumpărată de Valentin cu puțin timp înainte de a muri, am avut senzația că el e cu mine și că absența mea de la fermă nu va afecta cursul normal al evenimentelor. Mai mult, simțeam că sunt liberă. Liberă după mult timp. După prea mult timp.
Ciudat e că într-o dimineață, în timp ce developam imaginile imortalizate cu o zi înainte, gândurile mi s-au abătut asupra lui Tino. Atunci am început să-mi fac planuri. Găsisem tema următoarei expoziții. Și împreună cu tema și rostul existenței mele.
Anton începea să facă parte din trecut. Un trecut care trebuia îngropat. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Natura mă făcea să simt omul din mine, să simt că trăiesc. Nu pentru Valentin. Nu pentru Anton. Pur și simplu, că trăiesc. Privindu-mă în oglindă vedeam un zâmbet, o privire adâncă, un gest pierdut de mult timp și regăsit de curând. Creșteam în ochii mei, iar pădurea îmi oferea posibilitatea de a mă regăsi. Plecarea mea de la fermă începea să capete sens.
Habar nu aveam însă, că în viața mea va reveni iubirea, în mijlocul sălbăticiei, sub cea mai pură și devotată formă. O formă nouă, care cerea o șansă, numai una. Și pe care eram dispusă să o ofer în ciuda trecutului meu.
Ultima lacrimă nu aveam să o iert niciodată. A fost primul în viața mea. Însă ultimul avea să fie infinit mai mult decât primul. Avea să fie ultimul cel pe care tocmai îl cunoscusem?