….simțeau. Casele merg încet pe mijlocul șoselei, înspre o nouă dezmembrare autohtonă a noțiunilor exhaustive, neformulabile, exacerbate, peremptorii, ale libertății. Pe stradă, Pamfil, poștașul înalt și spătos, stă cu fruntea lipită de ciment, mîinile îi sunt atîrnate de frînghii și picioarele nu mai există. O strigă pe Pamfila, credința lui în Dumnezeu. Pamfilo, fă Pamfilo, unde mi-ai pus geanta? Cu gura strîmbă de subiect își încearcă toate lemnele în cap, dimineața era răcoroasă, acoperișurile caselor fumegă încet cu un aer bastard, soarele s-a mijit de vreo două ore, își odihnește ciolanele pe prispă. A vrut să se bărbierească, dar nu mai curgea apa, așa că a amînat acest proces destul de simplu de altfel, pe mai tîrziu, cînd avea să-și dea seama că l-au părăsit toți, și nevasta și copiii și rudele, toți și-au luat tălpășița, au vîndut ce era de vîndut și-au plecat din localitate, lăsîndu-l singur pe Pamfil, poștașul înalt și spătos. Acum măcar se putea bărbieri în liniște, nu-l mai deranjau nici Pamfila, credința lui în Dumnezeu, nici Pamfila și Pamfil, copiii lui bastarzi și inadaptați la regulile stricte și sfinte ale lui Pamfil. Intr-o dimineață, Pamfil, vecinul lui Pamfil, poștașul înalt și spătos, a venit să-i ceară o cană cu apă, și Pamfil și-a argumentat opoziția față de mimica suprarealistă a lui Pamfil, spunîndu-i să nu se bărbierească pînă nu pleacă toți din casă, din curte, din stradă, din comună, din oraș, din țară, etcaetera, putînd astfel să-și miște în liniște și cu multă atenție briciul pe carnea înmuiată din zona jugularei și a pomeților, într-o imuabilă apoteoză a unor timpuri de mult apuse, cînd bunicul său, Pamfil, un poștaș înalt și spătos din neamul Pamfililor, i-a spus nepotului să țină în mîna dreaptă o cană cu apă, cu care să-și hrănească semenii cînd au nevoie de vorbe. Pamfile!, bă Pamfile, umbli după o bucată de pîine de trei zile, nu-ți ajunge, mă, nu te plictisești? Ce-ai, mă, nu mai auzi bine? Mămico, vreau să citesc! Ia mai tacă-ți fleanca! Decorul e simplu: o cameră potrivită, în stînga un scaun cu un picior rupt, în dreapta o fereastră deschisă dincolo de care se găsește un zid proaspăt, încă se simte mirosul cărămizilor turnate, în față nimic, zidul gol. Camera e întunecată, foarte întunecată. Pamfil a intrat, obosit după o nouă zi de muncă (să distribui scrisori nu-i o meserie prea ușoară, trebuie să știi ordinea lor, să nu-ncurci destinatarii, să cunoști străzile și să știi să numeri). Si-a lăsat tolba goală jos și s-a culcat. Cînd s-a trezit, ușa nu mai era, nici fereastra, nici scaunul. De fapt, Pamfil nu mai avea pe unde să iasă. Totul era în beznă, desigur, și, orbecăind dintr-un colț în altul al încăperii, nu-și dădea seama unde se află și ce-ar putea să facă. Meseria nu-l mai ajuta cu nimic, cui să împartă scrisori acum, cînd era singur în întunericul ăsta insuportabil? …mămico, te rog, lasă-mă să citesc! Taci, mă, n-auzi, că-ti sparg capu’ăla acuma! Atunci Pamfil s-a așezat resemnat pe podeaua de pămînt, începînd să tremure, în speranța că cineva îl va scoate din întuneric. După ce a strigat vreo trei ani încontinuu, a-nceput să caște, obișnuindu-se, deci cu condiția lui de… nici el nu știa ce, așa că a adormit, începînd să viseze. Intîi a visat un copac spînzurat, apoi niște voci care simțeau încontinuu, tot simțeau, simțeau…..simțeau. Casele merg încet pe mijlocul șoselei, înspre o nouă dezmembrare autohtonă a noțiunilor exhaustive, neformulabile, exacerbate, peremptorii, ale libertății. Pe stradă, Pamfil, poștașul înalt și spătos, stă cu fruntea lipită de ciment, mîinile îi sunt atîrnate de frînghii și picioarele nu mai există. O strigă pe Pamfila, credința lui în Dumnezeu. Pamfilo, fă Pamfilo, unde mi-ai pus geanta? Cu gura strîmbă de subiect își încearcă toate lemnele în cap, dimineața era răcoroasă, acoperișurile caselor fumegă încet cu un aer bastard, soarele s-a mijit de vreo două ore, acum își odihnește ciolanele pe prispă...