E tainic secretul nostru. L-am ascuns atata vreme… un joc copilaresc care se zbate intre vis si realitate… un cuvant ar fi fost mult, doua… ar fi insemnat exagerare. Cand simt ca bataile inimii se opresc si simt ca nu pot sa fac altceva decat sa mangai buzele cu un sarut nebunesc dominat de acea scanteie nimicitoare a oricarui ratzionament, ma cutremur de parca ar fi venit peste mine toata povestea primaverii, plina de petale plutitoare pe valurile calme ale vantului, plina de miresmele zambitoare in lumina blanda a soarelui, plina de sentimente de mult uitate si regasite pe iarba proaspat rasarita din obrazul plapand al pamantului. Si totusi este toamna… si totusi este sentimentul batranetzii ascuns undeva in adancurile obscure ale sufletului meu, de mult timp abandonat de orice realitate, departe de marginea drumului pe care il cauta cu disperare, agatzat de marginea unei prapastii fara sfarshit, in care caderea este o simpla linie trasa sub o clipa de fericire si multe alte mii de clipe de tristetze. Si totusi e toamna… fiecare frunza cazuta e o bucata din inima mea sfasiata de tacerea prezentului si de dulcele tremur al trecutului, iar cand toate frunzele se vor risipi, va ramane doar un praf rosu, cristale rubinii imprastiate in aer… si apoi? Apoi va veni inghetzul, frigul, singuratatea, si atunci moartea va pune stapanire pe trupul meu viu, inert, si imun oricarei trairi, daruind intregii lumi si totusi nimanui, un alai mortuar de sentimente. Si totusi e toamna… sunt ca un muribund pe patul de moarte, constient ca inca sunt coplesit de trairi, dar aflat in imposibilitatea de a schimba calea destinului care ma poarta spre un sfarsit inevitabil, impotriva caruia nu exista nici o cura, nici un tratament, si impotriva caruia nu mai am vlaga sa lupt. Am sa imi arunc inima in groapa comuna caci nu a fost demna de aceasta lume mediocra plina de dorintze mediocre, aflata in imposibilitatea de a vedea dincolo de aparentze, nereusind sa descopere adevaratul sens al sentimentelor si al trairilor… si poate am sa ma opresc aici. Simt ca nu mai e de zis mare lucru, caci eliberarea sentimentelor e o sinucidere in numele unui ideal alungat din suflete, hulit si aratat cu degetul, intocmai unui proscris… adio, inima mea… ai fost…
Curata nebunie e soapta, ratacitoare pe aleile fine ale urechii, cutremurand tacerea, nelinistind obrazul, raspandind fiori in intregul trup. Atunci cand apusul se zbate cu ultimele puteri pe intinderea de foc a orizontului, o lacrima imi mangaie tristetzea, caci soapta mea este undeva, pierduta in cutia secreta a departarilor, un ideal mult prea inalt pentru urechea mea ce a incetat sa mai perceapa alte sunete decat acea sclipire timida a cuvantului.