Ce s-ar intampla daca toti am fi perfecti? Ar mai exista idealul? Poate ca da, dar atunci el ar fi ceva neinsemnat si mic, si nimeni nu s-ar deranja sa-l caute, caci toti am avea de toate si toti am fi perfecti si egali.
Dar daca idealul ar muri odata ce ar invia perfectul? Nu ati fi mai tristi si mai saraci? Nu ati simti ca ati pierdut ceva sau ca ceva, poate inca nebanuit, v-a pierit din inima? Eu da. Si poate mai mult ca oricand mi-as da seama ca idealul e un perfect, caci asa as vrea sa fie, iar perfectul un ideal ce nu as putea sa-l ating.
Oricum, perfect sau nu, un loc ideal in care as vrea sa traiesc: o cetate, un oras sau poate doar un catun ar fi ceva frumos, cu oameni fericiti, prosperi, dar toti naturali si imperfecti. Oameni frumosi si buni, curati pe dinauntru, ce stiu sa pretuiasca si painea si pamantul, ce stiu ce e dreptatea si omenia. As vrea ca ei sa vada un om precum I. Kant spunea odata: „ca pe un scop, nu ca pe un mijloc”, caci nu-i nimic mai josnic decat sa vezi in altul o sansa pentru tine spre-o viata mai frumoasa, mai plina, mai bogata.
Mi-ar placea sa traiesc intr-o cetate cu ziduri mari si groase, caci poate-asa vor indeparta si ura si saracia si tristetea de sufletul omului; si astfel, se va bucura de fiecare picatura de viata si va vedea paharul plin, iar pe cel gol il va crede o intamplare.
As vrea ca zidurile sa fie albe, iar soarele cel mandru mereu sa ocroteasca si tamplele oamenilor si cetatea ce le e casa. Iar daca vor fi albe, cand iarna cea geroasa isi va asterne valul, iar muntii vor fi albi, se va confunda si se va pierde ca-ntr-o mare de fulgi, doar clopotele cele mari din varf, ce vestesc zilele de sarbatoare, vor desparti cetatea de pamant.
Asa as vrea sa fie cetatea ideala, cu libertate, cu bunastare, cu oameni credinciosi si cu tot ce poate fi mai frumos pe pamant.