agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-13 | |
Dedicată fiului meu Vladuț și nepoțicăi mele Evelina
Undeva departe, la o margine de sat, se înalță mîndră casa bunicilor Evelinei și Vladuț, o casă mare cu geamuri largi și luminoase, în care domnește cu drag bucuria de a trăi. Ea păstrează minunatul miros de gutui și busuioc, o aromă dulce a copilăriei. La țară, la bunici, e extraordinar de frumos și interesant. Micuții au parte de libertate în ceea ce privește cunoașterea lumii și exploararea noului. Falnica pădure care se învecinează cu satul își revarsă în totalitate farmecul asupra împrejurimilor și nu contează de e iarnă, primăvară, vară sau toamnă, fiindcă natura își spune întotdeauna cuvîntul, prin foșnetul frunzelor, legănatul ramurilor, zumzetul albinuțelor, trilul păsărelelor... Copiii iubesc acest sat cu oameni mărinimoși și harnici, casa primitoare, pădurea tainică, își adoră bunicii care le dăruiesc clipe de neuitat și care-i ghidează răbdător spre adolescență. Cea mai așteptată zi a lor e sîmbata, cînd bunicii coc plăcințele cu poalele-n brîu. Bunica e o femeie cu zîmbet blînd, îngăduitoare, care preferă înainte de pupicii de noapte bună să-și alinte nepoțeii cu povești, unde sunt Feți-Frumoși, Ilene Cosînzene, dragoni, zgripțuroaice, pînă cînd micuții se lasă purtați prin minunata lume a basmelor. Se văd în visele lor luptînd cu vîrcolaci, balauri fioroși și alte simboluri ale întunericului spre a salva lumea de forțele malefice. Ei știu că binele învinge întotdeauna răul și asta îi face neînfricați. Bunelul, un bărbat înalt și impunător, o duce nemaipomenit cu depănatul snoavelor, îi face să rîdă pînă la lacrimi, dar ceea ce nu vor uita ei niciodată e buzunarul lui fermecat, de unde izvorăsc la nesfîrșit bomboane, biscuiți, turte dulci, mere, nuci și alte mici delicii. În preajma lui, Vladuț și Evelina nu se tem de nimeni și de nimic. Vacanțele petrecute la țară îi înviorează, le aduc purpur în obrăjei și le dăruiesc amintiri de neuitat. Vlăduț e un băiețel ager, isteț, plin de energie și de viață, un ștrengar cu bucle aurii și ochi albaștri strălucitori, un admirator înrăit al adevarului. El își iubește părinții, bunicii, unchii, mătușele, nanii și nu in ultimul rînd pe verișoara lui, Evelina. Ea e o fetiță dulce de tot, cu păr bălai lucitor, ochi ca seninul cerului, buze trandafirii și zîmbet angelic, e doar cu un an mai micuță decît Vlad și, deci, se potrivesc perfect la făcut pozne una după alta, care mai de care mai năzdrăvane. Aici, ei au prieteni credincioși: cățelușul Pufuleț, uriașul nuc din grădină, rîndunelele care își au sălașul sub streșina casei... Zile întregi cutreieră pădurea în căutarea frumosului și aventurii, culeg fragi delicioși, floricele înmiresmate, se tolănesc încîntați prin iarba înaltă, urmăresc zborul păsărelelor, se urcă în copacii umbroși să admire satul cuibarit la poalele dealurilor, se zbenguiesc cu ieduții, îi ciufulesc alba steluță din frunte a lui Bujurel, își ajută bunicii în gospodarie, ducînd gîștele la păscut și rațele la baltă. Într-una din dimineți, după ce mîncară prăjituri gustoase cu lăptic, au ieșit in curte să dea binețe soarelui. Mare le-a fost uimirea cînd au observat că Pufuleț nu le-a ieșit în cale dînd din coadă prietenește ca de obicei. Ei l-au căutat peste tot, dar, în zadar. La început au crezut că cățelușul se joaca de-a v-ați ascunselea, însă pe la amiază, istoviți de căldura verii și îngrijorați de dispariția amicului lor, s-au refugiat la umbra Nucului să se sfatuie cu el ce e de făcut. S-au întins pe iarba moale, scaldîndu-și privirile în frunzișul des și urmărind jocul vioi al razelor de soare... Îngîndurat, Vlăduț își întrebă prietenul: --Dragă Nucule, îl căutăm pe Pufuleț, dar nu-l putem găsi, tu nu știi nimic de el? Bătrînul copac le răspunse legănîndu-și ramurile: --Scumpii mei, în zori mi-a șoptit vîntul cîte ceva. Se zice că Zgripțuroaica l-a răpit, are nevoie de cineva care cunoaște imaginația, sufletul și dorințele celor mici, ca să poată folosi vrajitoria ei bazată pe o fiertură din ierburi și rădacini amare. Ea vrea să subjuge și să stăpînească minunata Împărație a Copilăriei. A hotărît că Pufuleț e cel mai potrivit pentru aceasta, fiindcă a crescut împreună cu voi. --Și ce putem face in cazul acesta? întrebă Evelina indignată. --Trebuie sa plecați la drum, doar cineva cu inima curată poate salva Împărăția Copilăriei și pe Pufuleț inclusiv. Nu aveți timp de pierdut, caci Zgripțuroaica deja își trimite vîrcolacii și liliecii în visele micuților, le răpește liniștea interioară, le distruge mirificul clipelor, îi plimbă prin neant și întuneric, speriindu-i. O veți găsi la Mlaștinile-Ucigașe, acolo își are sălașul. Dar mai întîi de toate, primiți acest cadou, Nuca-de-Smerald, prin strălucirea ei vă va călăuzi drumul, luminînd în noapte ca o torța. Vă voi aștepta să vă întoarceți cît mai curînd. Drum bun! Evelina și Vlăduț îi mulțumiră bătrînului prieten, luară darul prețios și se porniră spre casa învăluită -n ceața deasă a Zgripțuroaicei. Merseră cît merseră, peste dealuri, peste văi, pînă ajunseră la marginea Codrului-de-Basm, care se întindea cît vedeai cu ochii în zări. Vlăduț și Evelina porniră entuziasmați spre centru lui, pe o cărărușă îngustă, care șerpuia printre copacii seculari. Înaintînd, simțiră răcoarea lui și se lasară cotropiți de frumusețea din jurul lor. Deodată, le ieși in cale o căprioară, care le zise: --Bună ziua, știu incotro mergeți. Apreciez dorința voastră de a vă salva Împărăția și amicul, dar mai aveți de făcut drum lung și de luptat cu piedicile care vor apărea. Rîul vă așteaptă, vrea să vă ajute. Eu vă voi călăuzi prin codru, dar vă rog să-mi dați ascultare. Zgripțuroaica va încerca să vă ispitească, în cale vă vor apărea mii de fluturași sclipitori și floricele înmiresmate, dar voi va trebui să mă urmați doar pe mine. Ea dorește ca voi să vă rătăciți și să uitați de scopul propus. Zicînd toate acestea, porniră la drum. Cît ai bate din palme, în jurul lor își făcură apariția o mulțime de fluturași cu aripi aurii lucitoare, încercînd să-i ademenească pe copii în joc. Cărăruia era încununată de boboci cu petale multicolore, care te îmbătau de atîta miros înnebunitor. Evelina și Vlăduț ar fi vrut să alerge prin iarba înaltă, să culeagă floricele pentru bunici, dar știau ca dacă vor face aceste lucruri Împărăția Copilariei va fi distrusă, iar Pufuleț va deveni un mostru fără inima, care nu va mai putea iubi și proteja. Către seară, ajunseră pe malul drept al Rîului. Acolo îi așteptau veverițe, iepurași, ursuleți și alte viețuitoare ale Codrului-de-Basm, care i-au servit cu mure, fragi, miere, ca să prinda puteri, căci îi aștepta drum lung și obositor. Copiii erau vrăjiți de apa cristalină care se rostogolea grăbită spre mare, de jocul razelor de Lună care se reflectau în undele argintii și foarte mulțumiți că au rezistat ispitei de a culege flori și de a alerga dupa fluturași, astfel învingînd una din piedicile Zgripțuroaicei. Dupa acest scurt popas, Rîul le vorbi: --Mă bucur să vă întîlnesc, tot Universul știe de intenția voastră de a aduce pacea interioară în Împărăția Copilăriei și de lupta pentru prietenie. Este un gest nobil și deaceea vreau să vă ajut. Copilaria e inocentă și încăntătoare, nu trebuie distrusă. Zgripțuroaica a auzit de voi și a întemnițat Steaua-Căzătoare în interiorul unei stînci. Ea vrea să vă zădărnicească drumul și să vă determine să renunțați, dar noi toți credem în reușita voastră. Stînca se află pe Insula-Tainică. Urcați pe aceasta frunză de stejar, primită în dar de la Codrul-de-Basm. Doar steaua vă poate indica ce aveți de făcut în continuare. În drum spre mare va trebui să dați dovadă de curaj, caci Zgripțuroaica va trimite un întuneric des, voi va trebui să-l ignorați, să nu vă fie frică, caci îngerașii păzitori vă vor fi alături. Micuții îi mulțumiră pentru sfaturile prețioase, își luară rămas bun de la viețuitoarele Codrului-de-Basm și cu pași hotarîți se urcară pe frunză. Treptat, se lasă o noapte întunecoasă care le dadea fiori de groază. Evelina și Vlăduț au hotarît ca a venit timpul să folosească puterea Nucii-de-Smerald. Au scos-o din buzunarel și imediat întunericul s-a risipit. Atunci micuții au înțeles cît de prețios a fost darul Nucului rotat... Apele Rîului îi duceau alene în continuare și ei și-au amintit cu drag de brațele bunicuței, de îngerașii păzitori... Ajunși pe mare, simțiră bucuria ei prin dansul pescărușilor și al delfinilor. Valurile preluară matern copii, călăuzindu-i spre insula muntoasă și singuratică. Lasîndu-se purtați ore în șir de pe o creastă pe alta, iată că într-un sfîrșit, văzură Insula, în mijlocul căreia se afla întemnițată Steaua -Căzătoare. Atunci Frunza uriașă le șopti: --Acuș, în apropierea insulei, Zgripțuroaica va trimite un vînt puternic peste mare. Eu voi face tot posibilul să nu mă abat din drum, dar voi va trebui să dați dovadă de dîrzenie. Cum vom atinge malul, totul se va potoli și iar va fi liniște. Nici nu sfîrși bine frunza de vobit, că iată calvarul începu...Valurile uriașe se zbăteau furioase, iar stropii reci îi loveau fără milă. Vladuț și Evelina se străduiau să înfrunte cu demnitate noua încercare de ai distruge a Zgripțuroaicei. Deodată, o rafala de vînt o smulse pe Evelina de pe frunză. Vlăduț abia reuși să o prindă de mînuță. --Vlăduț, ajută-mă, simt ca degetele îmi lunecă! strigă printre larimi fetița. Cu greu, într-un sfîrșit, el o ridică, luptîndu-se cu picăturile ca de gheață și cu vîntul turbat. Zările începură să se limpezească și micuții îsi dădură seama că au ajuns la mal. Cînd coborîră, cerul era plin de luminițe arzînde, iar in mijlocul lor strălucea luna argintie. Verișorii îi mulțumiră cu respect frunzei pentru ajutor și încurajare. Ei vroiau să-și continuie drumul, dar din întinsul de ape răsări un delfin, care le zise: --Pentru mine e o bucurie să vă întîlnesc, Împărăția Copilăriei nu mai e cum a fost, grăbiți-vă. Zgripțuroaica a vrăjit lanțurile stîncii și doar Orhideia-de-Rubin e in stare să le destrame. Ea se afla într-o prapastie adîncă și înspăimîntătoare, în partea stîngă a Insulei. Zicînd toate acestea, le ură succes și disparu în valuri. Evelina și Vlad merseră ore in șir pană ce ajunseră în sfîrșit. Erau obosiți, cu hăinuțele încă umede, dar fericiți ca au parcurs așa drum lung cu bine. Prăpastia era înfiorătoare, părea gură larg deschisă a Pămîntului. Undeva, în adîncurile ei, se vedea sclipind Orhideia-de-Rubin. Era nemaipomenită, de o finețe rară, era cea mai frumoasă floare vazută de ei pînă atunci. --Vai, ce minunată e! exclamă Evelina. --Adevărat, dar cum să ajungem la ea? intrebă Vlăduț. Un pescăruș, care auzise discuția lor le zise: --Vreau să va ajut să obțineți Orhideia-de-Rubin, e cu adevărat necesară pentru a distruge vraja lanțurilor, le zise el și se avintă în prăpastie. O lua și vru să se întoarcă la copii, dar pe la jumatatea de cale, pescarușul se simți prins într-o plasă. Pasărea se zbătea să se elibereze, el nu vroia să fure din prețiosul timp. Vlăduț hotărî să coboare în bezna hăului, apucîndu-se de o liană și porni, deci, în ajutor. Pietrele lunecau căzînd în adîncuri... ea era amețitoare. Într-un tîrziu, Vlad ajunse lîngă pescăruș, se chinui pînă reuși să desfacă plasa. Luă cu grijă Orhideia-de-Ruibin și o puse în buzunarașul de lîngă inimă. Băițelului îi tremurau mînile și picioarele de atîta încordare, dar avea doar un pic să ajungă la mal, lîngă Evelina. Prăpastia era lacomă și dușmănoasă, dar asta nu-l înspaimîntă pe copil. După ce reuși să urce, micuții îi mulțumiră noului lor prieten și porniră spre Stînca vrăjită. Copii păstrau cu sfințenie Nuca-de-Smerald, care îi călăuzea de la începutul drumului și Orhideia-de-Rubin, care era unica salvare a Stelei. Ajunși la Stînca, vazură că din interiorul ei răzbat mii de raze luminoase. Lanțurile grele de fier o înconjurau ostil. Stînca era enormă, singuratică, înnegrită de furtuni și acoperită cu mușchi. Micuții păreau niște buburuze pe lîngă ea. Atinseră lanțurile uriașe cu Orhideia-de-Rubin, care se destramă odată cu vraja. Începu un cutremur îngrozitor pe întreaga Insulă, viețuitoarele ei erau speriate, agitate; marea era tulburată și ea. Toți așteptau miracolul. Stînca se desfacu cu putere, împroșcînd totul în jur cu pietre uriașe. Vlăduț și Evelina fugiră cît putură de departe de acest loc blestemat. Deodată, din interiorul acestui haos răsari Steaua-Căzătoare, un adevarat buchet gigant de raze lucitoare, o armonie de spectre de lumina, o adevărată, o nemaipomenită stea. Ea le mulțumi și adaugă: -- Acum e rîndul meu să vă ajut dragi amici. Am auzit glasurile pămîntului care se minunau de curajul vostru și de dorința de a salva Împărăția Copilăriei, de a vă avea din nou prietenul alături. Pentru a o învinge pe Zgripțuroaică aveți nevoie de Diamantul-Purpuriu, care se află in castelul fantomatec de pe Luna. El poate fi văzut doar de cei cu sufletul neprihănit, cu inima buna. Acolo, în interiorul lui, pe masa de lînga geamul împodobit cu flori de busuioc este o cutiuța din lemn. Deschizînd-o, veți deveni posesorii Diamantului-Purpuriu. Eu ma ofer să vă duc pe luna argintie, dar vă rog să-mi dați ascultare. Castelul e plin de stafii urîcioase, însă ele nu au nici o putere, vor dori doar să vă sperie, să vă facă să plîngeți, să vă îngroziți. Va trebui să vă urmați drumul și să luați Diamantul-Purpuriu. Așa, copii și-au început călătoria printre stele. Erau uimiți de magnificul peisaj pe care li-l oferea Universul. Cerul era împresărat de mii de licurici, era ceva nemaiîntalnit de ei pînă atunci. Vlăduț și Evelina își rătăciau privirile printre aceste nestemate ale nopții. Ei se simteau cei mai fericiți că li s-a încredințat această misiune de salvare, doreau din tot sufletul să nu-și dezamăgească prietenii. Pe Luna argintie era un tablou și mai zguduitor de emoționant. Totul era acoperit cu nisip de Aur. Cît vedeai cu ochii era un deșert sclipitor. Castelul-Fantomă li se înalță falnic, într-o aura de raze. Evelina și Vlăduț coborîră, iar steaua le promisese că-i va aștepta pînă se întorc, fiindcă mai aveau de făcut drum lung. Micuții începură să urce treptele netede ca oglinda ale castelului. El avea pereții, acoperișul bătut cu nestemate. Ajunși în fața ușilor, ele se deschiseră în semn de respect. Văzură un salon mare, împodobit cu flori de aur și argint, doar undeva, într-un colț, se vedea busuioc. Acolo era masuța pe care se afla cutiuța din lemn de abanos cu prețiosul Diamant-Purpuriu. Deodată, castelul se umplu de stafii , care de care mai înfiorătoare, ele se mișcau fulgerător, înconjurîndu-i și repezîndu-se spre ei, țipînd asurzitor și imitînd urletele a fel de fel de animale. Evelina și Vlăduț simțeau cît de repede le băteau inimioarele, dar imediat iși amintiră de sfaturile Stelei-Căzătoare și înaintară tăcut spre cutiuța din lemn. Ei o luară, deschizînd-o, se simțiră orbiți de strălucirea și lumina pe care o emana Diamantul-Purpuriu. Imediat, în interiorul Castelului se așternu din nou liniștea, se auzea doar o muzică lină și încîntătoare. Abia după ce își atinseră scopul, observară imensa masa din mijlocul castelului, o masă împărătească, îmbelșugată, unde nu lipseau plăcințelele cu poalele-n brîu ale bunicii. Se înfruptară din ea și după aceia hotărîră sa-și continuie drumul. La ieșirea din castel, îi aștepta Steaua-Căzătoare, care le zise: -- Mă bucur că ați reușit să obțineți Diamantul-Purpuriu, dar acum trebuie să ajungem pe soare. Acolo, în mijlocul unui lac de raze, crește Nufărul-Dalb. Albul petalelor lui e imaculat, e ca zăpada proaspătă a munților, aroma lui e îmbătătoare, iar feeria lacului e de nedescris. În această punguliță va trebui să culegeți polenul Nufarului-Dalb. El are forțe magice, poate destrăma ultima vraja a Zgripțuroaicei, care e și cea mai puternică din toate. Zicînd toate acestea, Steaua-Căzătoare, Vlăduț și Evelina porniră din nou la drum. Aventura lor printre planete, stele, comete continua. Zîmbete nevinovate le luminau fețișoarele, se simțeau de parcă aveau aripi nevăzute. Cu toată frumusețea încîntătoare de aici, însă li se făcuse dor de bunici, de parinți, de casa primitoare de la marginea satului... Acolo, între aștri, își promiseseră încă o dată, că trebuie să învingă Răul. Apropiindu-se de Soare, se simțeau tot mai afascinați și mai afascinați. Un ocean de lumină îi îmbrățișa, îi absorbea. Pătrunzand în interiorul lui, ei se pomeniră pe malul lacului. Rămaseră muți de frumusețea de aici... Era atîta lumină! --Micuților, vă rog să fiți atenți, aici s-ar putea să mai fie un obstacol de-al Zgripțuroaicei. Nu știu ce s-ar putea întîmpla, dar nu uitați că timpul e limitat. Cind punguța va fi plină, eu voi apărea din nou, nu pot sta aici, lumina soarelui e prea puternică pentru mine. După ce sfîrși steaua de vorbit, văzură malul laculu de raze, apa strălucitoare, nisipul de aur, iar în centrul acestei imensități de lumină, Nufărul uriaș. Verișorii rămaseră fără cuvinte, tulburați... Splendoarea pe care o emana era cu adevarat sublimă, iar polenul de un galben suav. Steaua-Zburătoare îi puse cu grija pe petalele uriașe ale nufărului și dispăru, plecînd să-și salute suratele. Vlad și Evelina începură a culege praful magic, cînd, deodată, apărură o mulțime de peștișori cu solzi colorați, care le zise veseli: --Ah! Cît e de bine aici, apa e caldă și magnifică. Veniți cu noi să vă scăldați, să vă jucați și să vă distrați! Copii se priviră triști. Cît de mare era tentația! Dar ei știau, că nu se poate de facut tot ceea ce-și doreau, că există responsabilități. Cu dificultate și păreri de rău își continuară munca, știau că timpul fuge grăbit. Vlăduț și Evelina umplură pungulița cu acesl magic praf galben lucitor. Li se citea în ochi fericirea, erau mulțumiți că reușiră să facă atîtea pînă acum. Steaua adăugă: --Vă felicit micuților, sunteți de toată isprava. Aveți la voi trei comori prețioase, de ele depinde victoria asupra răului, Nuca-de-Smerald, Diamantul-Purpuriu și Polenul-de-Aur. Acum trebuie să vă duc pe Pamant. Pufuleț și Împărăția Copilăriei vă așteaptă. Pericolul crește din ce în ce mai mult. Zgripțuroaica acaparează minut cu minut tot mai mult din teritoriu. Succes! Trebuie să învingeți! Acum, vă rog să închideți ochii pentru o clipă... Cît ai bate din palme, verișorii, Vlăduț și Evelina, se pomeniră într-un loc întunecos si umed. Ploua mărunt, picăturile erau reci ca de ghiață, cerul plin de nori fioroși, vîntul urla nebunește, tunetul vuia groaznic, iar fulgerul despica cerul. Copii erau îngroziți, se țineau strîns de mîni, înaintand atent. Nuca-de-Smerald le lumina calea, iar îngerasii îi apărau de rele. Își dadură imediat seama că sunt in preajma casei Zgripturoaicei. -- Evelina... Vlăduț... îi striga în șoaptă cineva, eu sunt Leul-cel-Puternic, rege peste viețuitoarele codrului care v-a ospitat. Eram plecat într-un regat vecin cînd ați trecut prin Împarația mea... Am auzit de intențiile voastre, sunt mândru să cunosc așa copii neînfricați și iubitori de adevăr. Vă admir și deaceea am hotărît să vă ajut. --Ne pare bine că ești aici cu noi, e un loc îngrozitor. Trebuie să ajungem cumva la casa Zgripturoaicei cît mai repede, un minut pierdut poate însemna înfrîngere, adăugă Vlăduț. --Da, dar cum? Mlaștinile rînjesc lacome la vederea noastră, abia așteaptă să ne înghită, spuse îngrijorată Evelina. -- Eu sunt aici să vă ajut, hîrîi Leul. Așteptandu-vă, am auzit vorbind șerpi, dragoni, lilieci zburători, broaște și alte vietați hidoase. Abea așteaptă să fie stăpîni, invadînd în totalitate Împărăția Copilăriei. Se laudă de felul cum îi sperie pe cei mici, de zbuciumul pe care li-l provoacă. Am înțeles că fiertura din ierburi și rădăcini amare e gata și toți așteaptă ca ceasul să bată ora 12, miezul nopții. Atunci are de gînd să-și îndeplinească vraja, dîndu-i lui Pufuleț să bea din ea. Dacă asta se va întampla, prietenul vostru va deveni un monstru, un cîine dur, fioros, cu dinți din otel, fioros, cu priviri reci, care îi va ajuta Zgripțuroaicei să subjuge Împărăția Copilăriei. Coroana mea regală ar putea avea puteri magice, dar îi lipsește Diamantul-Purpuriu. De cînd l-a răpit Zgripțuroaica a devenit una simplă. -- Păi noi il avem! zise încîntată Evelina. --L-am luat din Palatul-Fantomă de pe lună, adaugă Vlăduț. Leul zise atunci: -- Dacă îi punem diamantul la loc va face iar minuni, atingîngînd coroana, ne vom face nevăzuți și ușori ca fulgii. Astfel vom putea trece peste Mlaștiniile-Ucigașe, fără a ne pune viețile în pericol și fără a fi observați de cei de aici. Vlăduț și Evelina scoase din cutiuța din lemn Diamantul -Purpuriu. Leul le dădu coroana lui de aur și ei îl potriviră la locul de alta dată. Scăpără o lumină puternică și cei trei se făcură nevazuți. Ei își continuară drumul spre zarva de unde se auzeau hohote de rîs infernale, peste Mlaștinile-Ucigașe. Apropiindu-se, văzură o casă uriașa, cu pereți înnegriți de vreme si ploi. Era înconjurată de mărăcini și întuneric. Uitîndu-se prin geam, vazură o mulțime de viețuitoare ale maleficului: dragoni fioroși, dinozauri zburători, vîrcolaci urîcioși si nu în ultimul rînd, surate ale Zgripțuroaicei. Erau adunați toți, pentru a sărbători victoria și distrugerea frumuseții din Împărăția Copilăriei. În mijlocul lor se afla amicul celor doi verișori, cațelușul Pufuleț. El avea ochii plînși, plini de dezgust și frica, dar în suflet spera că va fi salvat. Era convins că Evelina și Vlăduț sunt porniți în căutarea lui. Acești doi copii dulci știau a fi prieteni adevărați. Gîndul că va deveni un monstru înfiorator dacă ei nu reușesc, îl îngrozea, el nu vroia să le facă rău celor mici, nu vroia să participe la distrugerea celei mai minunate împărății din lume, Împărăția Copilăriei. Se apropia miezul nopții, iar inima îi bătea din ce în ce mai puternic. Pufuleț era îngrozit. Cei trei, Vlăduț, Evelina și Leul-cel- Puternic, pătrunseră cu ușurință în casa uriașa a carei uși erau larg deschise in semn de sărbătoare. Se strecurară cu mare atenție printre aceste lighioane și Evelina îl atinse pe Pufuleț cu Diamantul-Purpuriu al coroanei. Scăpară o lumina orbitoare și cațelușul se facu nevazut... Au reușit! Încă trei minute și Pufuleț ar fi devenit un pion al forțelor Răului. Zgripțuroaica tuna și fulgera, se făcu pămîntie la față... În salonul ei, decorat cu fel de fel de animale și păsări împăiate, începu panica, dezordinea; urlete nebunești, țipete infernale... Toate acestea răsunau pînă departe în noapte. Pufuleț le mulțumi saltînd vioi și le zise: -- Prieteni, acum e momentul să împroșcăm peste tot cu Polen-de-Aur, orologiul bate ora 12, e miezul nopții, vraja se va destrăma. Copiii nu se lăsară rugați, dar începură să arunce Polen-de-Aur. Pereții casei uriașe trosneau, se dărîmau peste lighioanele cele hidoase... copiii, leul și Pufuleț nu puteau fi atinși, fiindcă erau protejați de coroana fermecată. Evelina luă cățelușul în brațe și împreună cu Vlăduț urcară pe Leul-cel-Puternic și se ridicară spre cer, departe de locul acela blestemat. Casa semăna cu o ruină, urletele străpungeau întunericul cu putere, groaza se așternu peste tot; Zgripțuroaicele erau furioase, țipau înnebunite de necaz. Dar nu mai exista scăpare, vraja fusese ruptă. Mlaștinile-Ucigașe clocoteau, fierbeau de indignare, păreau ca vor să înghită tot ce le stă in cale, se roteau într-un vîrtej uluitor, trăgînd tot după ele în adîncurile pămîntului, în Împărăția Întunericului. Casa dezastruoasă a fost înghițită cu lăcomie cu tot cu vizitatorii ei groaznici și cu tot cu stăpîna ei răufăcătoare. Încetul cu încetul zgomotul se potoli, începu să se lumineze, apăru pe cer Soarele, iar un pic mai tarziu curcubeul. În locul fioroaselor Mlaștini-Ucigașe, acum creștea o padure frumoasă, cu poienițe pline de floricele multicolore, de fluturași vioi, de izvorașe cu ape line; căprioare, veverițe, vulpi și alte viețuitoare se plimbau prin ierburile înmiresmate, reîntregind feeria acestei lumi fermecătoare. De acolo de sus, Vlăduț, Evelina, Pufuleț și Leul-cel-Puternic erau uluiți de minunația peisajului. Mulțumiți că au reușit să salveze Împărăția Copilărie, să-și aiba iar prietenul alături, să readucă pădurea acesta magnifică în locul mlaștinilor asasine, să salveze Steaua-Căzătoare, hotărîră să se reîntoarcă la bunici. În drumul spre casă văzură valurile mării care îi salutau ridicandu-se cît mai sus spre cer; delfinii săriau vioi, pescărușii se roteau deasupra ei in ritm de dans. Ajungînd în Codrul-de-Basm, au fost întîmpinați cu atîta căldură, cu atîta prietenie de viețuitoare, încît își dădură seama că au o mulțime de amici. Toți, de la mic la mare, cinsteau Biriunța Binelui asupra Răului. Animalele dansau, copacii seculari își plecau ramirile în bătaia vîntului, închinandu-se, florile erau mai înmiresmate ca niciodată, Rîul-Înțelept susura o melodie plăcută, ținindu-le isonul păsărelilor...pe cer o stea lucea mai tare ca altele, era Steaua-Căzătoare. Luna li se arăta la toți neștirbită, o lună plină și zambitoare. Soarele își dăruia lumina și căldura... Ciudat, dar ambii erau pe cer, rar se întîmplă așa ceva, dar importanța acestei sărbători era fără egal. Înainte de a se desparți de Leul-cel- Puternic, copiii îi dăruiră pentru curajul și ajutorul lui, Diamantul -Purpuriu. Își luară rămas bun de la toți și porniră pe cărărușa șerpuindă a codrului spre casa primitoare a bunicilor. Li se făcuse dor de bunătatea și blîndețea lor, de placințelele cu poalele-n brîu, de snoavele spuse cu atîta haz, de tot ceea ce însemnă pentru ei Adevărata Copilarie... --- Evelina... Vlăduț...! în striga cineva. Oare cine? Era bunicuța, își făcuse griji pentru ei, nu-i găsea de ceva vreme, dar ,vai, nepoțeii ei cei dragi adormiseră la umbra nucului rotat din gradină, pe iarba moale... Ea îi dojeni cu blîndețe și le zise că venise bunelul cu Pufuleț din sat, dar.. în zadar. Copiii știau prea bine unde a fost Pufuleț și începură să le povestească peripețiile prin care au trecut. Evelina le arătă nuca din manuță, da, era una simpla, dar ea fusese de smerald, aceasta era o dovadă că anume așa se întîmplase. Vlăduț îi asigură că Împărăția Copilăriei nu mai este în pericol, era salvată, că micuții nu vor mai avea vise înfiorătoare, că se vor bucura doar de o lume frumoasă de basm. Pufuleț îi susținea, dînd prietenește din coadă. Bunicii se priveau cu subînțelesuri, ascultîndu-i și întrebîndu-i detalii despre cum s-au luptat cu Răul și ce au mai întalnit în lunga lor călătorie. Au avut un somn plăcut,... nu?... sau poate s-a petrecut cu adevărat, cum pot avea doi copii același vis? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate