NEMESIS
Arthur C. Clarke



Munții se cutremurau deja sub tunetele pe care doar omul le pu¬tea produce. Aici, însă, războiul părea foarte departe, căci luna plină atârna deasupra înălțimilor fără vârstă ale Himalaiei, iar tumultul bătăliilor rămăsese deocamdată ascuns dincolo de marginile lumii. Nu însă pentru multă vreme... Stăpânul știa că ultimele rămășițe ale escadrei sale erau doborâte din ceruri și cercul morții se strân¬gea în jurul fortăreței lui.
Peste cel mult câteva ore, Stăpânul și visele imperiului aveau să fi dispărut în vârtejul trecutului. Popoarele urmau să-i blesteme în continuare numele, totuși fără să se mai teamă. Mai târziu, până și ura avea să piară, iar el n-ar mai fi însemnat pentru lume mai mult decât însemnaseră Hitler, Napoleon ori Gingis Han. Aidoma lor, avea să rămână un personaj neclar în infinitul tunel al timpului, micșorându-se treptat, tinzând către dispariție. Pentru o vreme, numele lui urma să dăinuie în tărâmul nesigur dintre istorie și mit; apoi lumea n-avea să se mai gândească la el. Avea să se contopească cu armiile fără de nume care muriseră pentru a-i împlini voința.
Hăt spre sud, un pisc se tivi pe neașteptate cu flăcări violete. După un interval ce păru o eternitate, balconul pe care se afla Stăpâ¬nul se zgâlțâi sub impactul undelor care goneau prin roca de dedesubt. După încă un timp, văzduhul răsună de ecoul unui șoc teribil. Nu puteau totuși să fi ajuns deja atât de aproape! Stăpânul speră că nu fusese decât un proiectil rătăcit, care depășise linia în permanentă contracție a frontului. În caz contrar, timpul rămas era chiar mai scurt decât se temuse.
Șeful Statului Major se desprinse din umbră și i se alătură, lângă balustradă. Chipul dur al mareșalului, al doilea dintre oamenii cei mai temuți de pe Pământ, era cutat și brobonit de transpirație. De zile întregi, nu mai închisese un ochi, iar uniforma lui, cândva sclipitoare, atârna acum boțită. Cu toate acestea, ochii săi, în ciuda faptului că erau incredibil de obosiți, continuau să fie dârji chiar și înaintea înfrângerii. Rămase tăcut, așteptând ultimele ordine. Nu mai putea face nimic altceva.
La aproape patruzeci și cinci de kilometri depărtare, eternul panaș de omăt al Everestului sclipea într-un roșu lugubru, reflectând flăcările unui incendiu gigantic aflat dincolo de orizont. Stăpânul nu se clinti și nici nu făcu vreun semn. Abia când o salbă de rachete trecu mult peste capetele lor, cu un tânguit înfricoșător, el se întoarse în sfârșit și, după ce aruncă o ultimă privire către lumea pe care n-avea s-o mai vadă, porni spre adâncuri.
Ascensorul coborî trei sute de metri și zgomotele bătăliei încetară. Ieșind din lift, Stăpânul se opri pentru o clipă și apăsă un buton secret. Mareșalul surâse subțire auzind bubuitul avalanșei de stânci, departe, deasupra lor, conștient de faptul că atât urmărirea, cât și evadarea deveniseră imposibile.
Precum în vremurile de altădată, cei câțiva generali țâșniră în picioare la intrarea Stăpânului. Acesta își plimbă privirea în jurul mesei. Se găseau cu toții acolo; până în ultima clipă, nu existase nici un trădător. Tăcut, se îndreptă spre locul lui obișnuit, pregătindu-se pentru ultimul și cel mai dificil discurs. Își simțea sufletul sfredelit de ochii celor pe care-i condusese la dezastru. Dincolo de ei, putea zări escadroanele, diviziile, armatele al căror sânge îi păta mâinile. Mult mai teribile erau însă spectrele tăcute ale popoarelor ce n-aveau să mai existe niciodată.
În cele din urmă, începu să vorbească. Vocea îi rămăsese la fel de hipnotizantă și, după câteva cuvinte, el redeveni mașina perfectă, implacabilă, al cărei destin era distrugerea.
― Domnilor, aceasta este ultima noastră reuniune. Nu mai avem planuri de făcut și nici hărți de studiat. Undeva, deasupra, flota aeriană pe care am construit-o cu atâta grijă și mândrie duce ultimele lupte. Peste câteva minute, nici unul dintre miile ei de aparate nu va mai rămâne în văzduh.
Știu că pentru nimeni dintre cei de față nu se pune problema predării, chiar dacă ar fi posibil ― ca atare, veți muri în această încăpere. Ați slujit cu destoinicie cauza noastră și meritați o soartă mai bună, dar n-a fost să fie așa. Nu doresc totuși să credeți că am eșuat complet. De mai multe ori, în trecut, ați văzut că am avut mereu soluții, indiferent cât de improbabile ar fi fost situațiile cu care ne confruntam. De aceea, n-ar trebui să fiți surprinși la aflarea veștii că mă pregătisem și pentru o înfrângere.
Orator superb, Stăpânul făcu o pauză retorică, observând cu satisfacție unda de interes, atenția bruscă apărută pe chipurile obosite ale ascultătorilor.
― Vă pot destăinui fără griji secretul meu, deoarece inamicul nu va găsi niciodată acest loc. Intrarea este deja blocată prin sute de metri de piatră.
Nimeni nu se clinti. Doar Ministrul Propagandei păli, însă își reveni iute ― totuși, nu suficient de iute pentru a scăpa ochiului Stăpânului. Dictatorul zâmbi în barbă, confirmându-și cu întârziere o mai veche bănuială. Acest amănunt nu mai conta prea mult acum; onești și trădători aveau să moară laolaltă. Toți, mai puțin unul.
― Cu doi ani în urmă, continuă el, când am pierdut bătălia Antarcticii, am știut că nu mai putem fi siguri de victorie. De aceea, am început pregătirile pentru această zi. Dușmanii m-au condamnat deja la moarte. N-aș putea să mă ascund niciunde pe Pământ, și cu atât mai puțin să sper într-o răsturnare a situației. Există însă și o altă cale, deși extremă.
Acum cinci ani, unul dintre savanții noștri a pus la punct tehnica anabiozei. El a descoperit că, prin mijloace relativ simple, toate procesele vieții pot fi suspendate pentru o perioadă nedeterminată. Eu voi utiliza această descoperire pentru a evada din prezent într-un viitor care mă va fi uitat. Acolo voi putea reîncepe lupta, nu fără ajutorul anumitor arme cu care am fi putut câștiga actualul război, dacă am fi avut mai mult timp la dispoziție.
Domnilor, la revedere! încă o dată, mulțumiri pentru ajutorul acordat și regrete pentru ghinionul vostru.
Îi salută, se răsuci pe călcâie și ieși. Ușa metalică bufni surd înapoia lui. Urmă o tăcere încremenită; după aceea, Ministrul Propagandei se repezi către ușă, dar imediat sări îndărăt cu un strigăt de surprindere. Oțelul acesteia devenise deja prea fierbinte pentru a fi atins. Prin sudare, ușa devenise una cu peretele pe vecie.
Ministrul Propagandei fu primul care-și scoase pistolul.

***

Acum, Stăpânul nu se mai grăbea. Părăsind sala de consiliu, acționase întrerupătorul secret ce activa circuitul de sudare. Același întrerupător deschisese un panou din peretele coridorului, dezvăluind un tunel circular strâmt, ce urca lin. Bărbatul porni prin el.
Din o sută în o sută de metri, tunelul cotea brusc, menținând panta ascendentă. La fiecare cotitură, Stăpânul se oprea și apăsa un buton. Aproape imediat după aceea, se auzea bubuitul prăbușirii stâncilor care surpau secțiunea precedentă a drumului.
Traseul își schimbă direcția de cinci ori, înainte de a se termina într-o cameră sferică, cu pereți metalici. Mai multe uși glisară silențioase în locașuri etanșe, iar ultima porțiune a tunelului se nărui. Stăpânul n-avea să fie tulburat de dușmani, dar nici de prieteni.
Privi grăbit în jur, asigurându-se că totul era pregătit. Apoi se apropie de o consolă simplă de comandă și acționă, unul după altul, mai multe comutatoare masive. Curentul care le străbătea nu atingea valori ridicate, dar ele fuseseră proiectate pentru a dăinui, la fel ca și toate celelalte obiecte din încăperea ciudată. Până și pereții fuseseră executați din metale mult mai durabile decât oțelul.
Pompele porniră să țiuie, evacuând aerul din incintă și înlocuindu-l cu azot steril. Mișcându-se rapid, Stăpânul se întinse pe patul din mijlocul odăii. Avu senzația că putea simți razele distrugătoare de bacterii dinspre lămpile plafonului, însă, desigur, nu era decât închipuirea sa. Dintr-o cavitate de lângă pat, luă o seringă și-și injecta în braț un fluid lăptos. După aceea, se destinse și așteptă.
Era deja frig. În scurt timp, unitățile criogenice aveau să coboare temperatura sub zero grade, menținând-o multe ore la valoarea respectivă. După durata programată, temperatura urma să revină la normal, iar atunci procesul ar fi fost încheiat, toate bacteriile ar fi fost distruse, iar Stăpânul ar fi putut să doarmă, neschimbat, pentru eternitate.
El plănuise să aștepte o sută de ani. Nu îndrăznise să întârzie mai mult, fiindcă la trezire avea să fie nevoit să se adapteze transformărilor aduse de trecerea anilor, în știință și societate. Chiar și un secol ar fi putut face de nerecunoscut chipul civilizației, însă acesta reprezenta un risc pe care trebuia să și-l asume. Ideea de a se deștepta mai devreme de o sută de ani n-ar fi fost sigură, întrucât lumea ar fi fost încă bântuită de amintiri amare.
Etanșate în vid, sub podea, se găseau trei contoare electronice, acționate de termocupluri instalate la sute de metri mai sus, pe versantul estic al muntelui, acolo unde zăpada nu se putea depune niciodată. În fiecare zi, răsăritul soarelui le declanșa, iar contoarele consemnau o unitate în memoria lor. În acest fel, urmau să fie însemnate zorile în bezna unde dormea Stăpânul. Atunci când oricare din contoare ajungea la numărul treizeci și șase de mii, se activa un contact și oxigenul revenea în încăpere. Temperatura avea să crească, iar seringa automată legată de brațul Stăpânului urma să injecteze volumul de fluid prestabilit. El avea să se deștepte și doar contoarele urmau să-l asigure că secolul trecuse cu adevărat. După aceea, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să apese butonul care trebuia să detoneze versantul și să-i ofere ieșirea spre lumea de afară.
Fiecare lucru, fiecare amănunt fusese luat în considerație. Planul nu putea da greș. Toate aparatele existau în triplu exemplar și erau atât de perfecte pe cât le putea face știința.
Ultimul gând al Stăpânului, pe măsură ce conștiința se retrăgea din el, n-a fost îndreptat către viața pe care o dusese, și nici spre mama ale cărei speranțe le trădase. Nechemate și nedorite, în mintea lui apărură cuvintele unui străvechi poet:
"Să dorm, chiar poate să visez..."
Nu, n-avea s-o facă, nu îndrăznea să viseze. Urma doar să doarmă. Să doarmă... doarmă...

***

La peste treizeci de kilometri depărtare, bătălia se apropia de sfârșit. Nu mai rămăseseră nici măcar o duzină din navele Stăpânului, iar acestea se luptau zadarnic împotriva unor forțe copleșitoare. Disputa s-ar fi încheiat demult, dacă atacatorii n-ar fi primit ordin să nu-și asume riscuri inutile. Decizia urma să fie lăsată pe seama artileriei grele. De aceea, marile distrugătoare, navele aeriene ale acelei epoci, rămăseseră, împreună cu escortele formate din avioane de vânătoare, la adăpostul munților, trăgând salvă după salvă în dușmanul sortit pieirii.
Pe nava-amiral, un tânăr ofițer indian de artilerie verifică pentru ultima dată reglajele și apăsă lin pedala de declanșare a focului. Sala de comandă vibră imperceptibil când proiectilele autodirijate părăsiră locașurile lor, năpustindu-se spre inamic. Indianul așteptă încordat, în timp ce cronometrul își ticăia secundele. Aceasta, gândi el, era probabil ultima salvă pe care avea s-o tragă vreodată. Într-un fel, nu simțea nici o fărâmă din bucuria la care se așteptase, ba chiar descoperi cu surprindere un fel de simpatie impersonală pentru oponenții săi, ale căror vieți se apropiau, cu fiecare secundă, de sfârșit.
În depărtare, un glob de foc violet înflori deasupra munților, printre formele rapide ale navelor inamice. Tânărul se aplecă înainte și numără. Una... două... trei... patru... cinci asemenea explozii stranii, apoi cerul redeveni senin. Formele mișcătoare dispăruseră.
Ofițerul își notă în jurnal: "01h 24min Salva nr. 12; 5 explozii în mijlocul navelor inamice, care au fost complet distruse. Un proiectil n-a explodat".
Semnă și puse jos stiloul. O vreme, rămase privind familiara copertă cafenie a jurnalului, cu arsurile de țigări de pe margini și inevitabilele cercuri lăsate de ceștile și paharele așezate neglijent pe ea. Răsfoi visător filele, cercetând ca și altădată scrisul numeroșilor săi predecesori. Și, la fel ca și altădată, deschise la o pagină familiară, unde un bărbat care-i fusese prieten începuse să se semneze, dar nu mai trăise pentru a-și completa iscălitura.
Oftând, închise jurnalul și-l puse la locul său. Războiul luase sfârșit.
Hăt departe, printre munți, proiectilul neexplodat continua să gonească. Acum era o dâră luminoasă de-abia vizibilă, trecând printre pereții unei văi singuratice. În urma sa, zăpezile tulburate de unda de șoc începuseră să vuiască în josul pantelor.
Valea nu avea ieșire: era blocată de un zid vertical, înalt de trei sute de metri. Aici, proiectilul care-și ratase ținta găsi o alta, mult mai mare. Cripta Stăpânului se găsea prea adânc în munte pentru a fi măcar zguduită de explozie, însă sutele de tone de bolovani prăbușiți măturară trei instrumente micuțe și legăturile lor, iar un posibil viitor dispăru în uitare odată cu ele. Primele raze ale răsăritului urmau să cadă în continuare pe versantul năruit al muntelui, dar contoarele ce așteptau zorile cu numărul treizeci și șase de mii aveau să aștepte în continuare, chiar și după ce n-aveau să mai existe răsărituri și amurguri.
În tăcerea mormântului care nu era tocmai un mormânt, Stăpânul nu știa nimic din cele întâmplate, iar fața lui era mai liniștită decât ar fi avut dreptul să fie. Secolul trecu, așa cum plănuise. Ar fi fost imposibil ca, în ciuda geniului rău, și a secretelor pe care le luase cu el, Stăpânul să fi putut cuceri civilizația ce înflorise după acea ultimă bătălie deasupra acoperișului lumii? Nimeni n-ar putea afirma cu certitudine, cu excepția cazului în care este adevărat faptul că timpul are multe ramuri și că toate universurile imaginabile sunt alăturate, întrepătrunzându-se. Poate că în unele dintre acele alte lumi, Stăpânul să fi triumfat. Însă în cea pe care o cunoștea el a continuat să doarmă, până când secolul a rămas cu mult, cu foarte mult, în urmă.
După o perioadă care, potrivit altor criterii, n-ar fi reprezentat prea mult, scoarța Pământului a decis că suportase destulă vreme greutatea Himalaiei. Treptat, munții s-au afundat, înclinând spre cer câmpiile sudice ale Indiei. În cele din urmă, platoul din Sri Lanka a devenit punctul cel mai înalt de pe glob, în vreme ce oceanul de deasupra Everestului avea o adâncime de aproape nouă kilometri. Cu toate acestea, hibernarea Stăpânului continua netulburată, fără vise.
Lent, răbdător, sedimentele au coborât prin abisalele adâncimi ale oceanului până pe versanții Himalaiei. Stratul care într-o bună zi urma să fie calcar a început să se îngroașe cu câte patru-cinci centimetri pe secol. Dacă cineva ar fi revenit mult mai târziu, ar fi putut descoperi că fundul oceanului nu se mai afla la nouă kilometri adâncime, poate nici la șase ori cinci. După o altă perioadă, scoarța s-a înclinat din nou și un lanț măreț de munți calcaroși s-a înălțat pe locul fostului ocean Tibet. Stăpânul nu știa însă nimic despre toate acestea, și nici somnul nu i-a fost tulburat când situația s-a repetat... și iarăși... și încă o dată.
Acum, ploaia și râurile erodau calcarul, purtându-l spre noile mări ciudate, iar suprafața se subția, apropiindu-se de cripta ascunsă. Treptat, kilometrii de rocă s-au redus, până când, în cele din urmă, sfera care adăpostea corpul Stăpânului a revenit la lumina zilei ― deși era o zi mai lungă și mai puțin luminoasă decât atunci când dictatorul închisese ochii.

***

Prea puțin visase Stăpânul despre rasele ce înfloriseră și muriseră cu începere din acea dimineață timpurie a planetei, când el își începuse somnul cel lung. Dimineața cu pricina era extrem de îndepărtată acum, iar umbrele se lungeau către est; soarele murea și planeta era foarte bătrână. Seminția lui Adam continua totuși să-i stăpânească oceanele și văzduhul, umplând cu lacrimile și râsetele ei șesurile, văile și pădurile care erau mai bătrâne decât munții mișcători.
Somnul fără de vise al Stăpânului trecuse de jumătate când se născuse Trevindor Filozoful, între prăbușirea Dinastiei a Nouăzeci și Șaptea și dezvoltarea celui de-al Cincilea Imperiu Galactic. El se născuse pe o planetă foarte depărtată de Pământ, întrucât puțini erau oamenii care poposeau în străvechiul cămin al rasei lor, aflat acum la o distanță atât de mare de inima pulsatoare a Universului.
Trevindor a fost adus pe Pământ după ce scurta lui încleștare cu imperiul ajunsese la sfârșitul inevitabil. Aici a fost judecat de oamenii ale căror idealuri le pusese la îndoială și tot aici a fost ținut până ce s-a chibzuit îndelung asupra felului cum urma să fie pedepsit. Cazul era cu adevărat unic. Societatea blândă și predispusă spre filozofie ce conducea acum galaxia nu fusese confruntată niciodată cu vreo opoziție, nici chiar la nivelul ideilor pure, iar politicosul dar implacabilul conflict de voințe o zguduise profund. Membrii Consiliului obișnuiau ca în fața unei decizii ce părea imposibilă să apeleze la Trevindor însuși pentru ajutor.
În Sala Dreptății cea orbitor de albă, unde nu se intrase de aproape un milion de ani, Trevindor stătea mândru, înfruntându-i pe cei care se dovediseră mai puternici decât el. Fără un cuvânt, le ascultă doleanța, apoi tăcu, căzând pe gânduri. Judecătorii săi așteptară răbdători până când vorbi.
― Îmi sugerați să promit să nu vă mai înfrunt niciodată, începu el. Problema e că nu pot face o promisiune despre care nu sunt sigur că o voi putea respecta. Opiniile noastre diverg prea mult și, mai devreme sau mai târziu, ne vom ciocni din nou.
A existat o vreme când alegerea voastră ar fi fost simplă. M-ați fi putut exila ori ucide. Dar azi... printre toate planetele Universului, cunoașteți vreuna pe care m-ați putea ascunde dacă eu n-aș dori să rămân acolo? Nu uitați că am mulți discipoli risipiți în întreaga galaxie.
Rămâne cealaltă alternativă. Nu vă voi purta pică dacă, în cazul meu, veți reînvia străvechiul obicei al execuției.
Printre membrii Consiliului se auzi un murmur de nemulțumire și Președintele replică tăios, schimbându-și vizibil culoarea feței:
― Observația aceasta are un gust destul de îndoielnic. Þi-am cerut propuneri serioase, nu să faci o recapitulare ― chiar dacă intenția ta a fost ironică ― a obiceiurilor barbare aparținând unor strămoși îndepărtați.
Trevindor acceptă dojana cu o plecăciune.
― Pur și simplu, am menționat toate variantele. Între timp, am mai găsit două. Ar fi relativ simplu să-mi modificați configurația mintală în direcția opiniilor voastre, astfel încât să nu mai apară dezacorduri viitoare.
― Am analizat deja această posibilitate. Deși pare atractivă, am fost nevoiți s-o respingem fiindcă distrugerea personalității tale ar echivala cu o crimă. În univers, există doar cincisprezece intelecte mai puternice decât al tău, de aceea nu avem nici un drept să-l modificăm. Care este ultima sugestie?
― Dacă nu mă puteți exila în spațiu, rămâne cealaltă alternativă... Fluviul Timpului se întinde înainte, atât cât pot merge gândurile noastre. Expediați-mă într-un timp care, după părerea voastră, nu va conține actuala civilizație. Știu că o puteți face folosind un câmp temporal Roston.
Urmă o tăcere prelungă. În liniște, membrii Consiliului își introduceau hotărârea personală în analizorul complex care avea să le cântărească pe toate și să dea verdictul. În cele din urmă, Președintele vorbi:
― De acord. Te vom trimite într-o perioadă când soarele este încă îndeajuns de fierbinte pentru ca viața să existe pe Pământ, însă atât de îndepărtată încât e improbabilă supraviețuirea oricărei urme a civilizației noastre. De asemenea, îți vom asigura tot ceea ce este necesar pentru securitatea ta și un confort rezonabil. Poți pleca acum. Te vom rechema când totul va fi pus la punct.
Trevindor se înclină și părăsi sala de marmură. Nu fu însoțit de nici un paznic. Nu avea unde fugi, chiar dacă ar fi vrut s-o facă, în acest Univers pe care uriașele pacheboturi galactice îl puteau străbate într-o singură zi.
Pentru prima și ultima oară, Trevindor stătu pe fostul țărm al Pacificului, ascultând vântul foșnind prin frunzele a ceea ce, cândva, fuseseră palmieri. Puținele stele din regiunea aproape pustie a spațiului pe care o străbătea acum Soarele sclipeau fixe în atmosfera uscată a bătrânei planete. Trevindor se întrebă mohorât dacă aveau să mai scânteieze și atunci când el urma să privească iarăși bolta, într-un viitor atât de îndepărtat încât Soarele însuși avea să fie muribund.
Micuța bandă comunicatoare de pe încheietura mâinii sale piui ușor. Așadar, venise timpul. Se întoarse cu spatele la ocean și porni cu un pas hotărât în întâmpinarea soartei ce-i fusese hărăzită, înainte de a parcurge zece metri, câmpul temporal puse stăpânire pe el și gândurile îi înghețară, prinse într-o clipă ce avea să rămână neschimbată, în timp ce oceanele secau și dispăreau, Imperiul Galactic se prăbușea, iar giganticele roiuri stelare piereau în neant.
Trevindor nu simți însă nimic. El știa doar că în urmă cu o secundă sub tălpile sale fusese nisip umed, iar acum era piatră arsă de soare, crăpată de pârjol și secetă. Palmierii dispăruseră, murmurul oceanului încetase. O singură privire ajungea pentru a vedea că până și amintirea oceanului se mistuise de mult de pe această planetă pustiită, muribundă. Un deșert uriaș de gresie roșie, neîntrerupt, nepătat de viață, se întindea până la orizont. Deasupra capului, discul portocaliu al unui soare transformat în chip ciudat strălucea pe fundalul unui cer atât de negru încât multe stele se distingeau perfect.
Cu toate acestea, se părea că pe lumea străveche mai existau locuitori. Spre nord -dacă polii magnetici nu-și modificaseră poziția ― lumina sumbră scânteia pe o structură metalică. Construcția se găsea doar la câteva sute de metri și, când Trevindor porni către ea, încercă o senzație de ușurință ciudată, de parcă gravitația însăși se diminuase.
Nu avu nevoie să parcurgă o distanță prea mare pentru a-și da seama că era o clădire scundă din metal, aparent așezată pe șes, iar nu construită acolo, întrucât baza ei făcea un mic unghi cu orizontala. Trevindor se minună de incredibila lui șansă de a găsi atât de ușor civilizația. Mai făcu încă o duzină de pași și pricepu că nu șansa, ci inerția plasase aici clădirea, care era străină de peisajul înconjurător în aceeași măsură ca și el. Apropiindu-se de ea, nu-și făcu nici cea mai mică iluzie că avea să-l întâmpine cineva.
Placa metalică de deasupra ușii adăuga prea puține date celor deja deduse. Netocită de timp, părea de-abia gravată ― ceea ce, într-un sens, era adevărat. Rândurile purtau un mesaj amar și totuși dătător de speranțe:
Salutări din partea Consiliului!
Clădirea aceasta, pe care am trimis-o după tine prin câmpul temporal, îți va procura toate lucrurile de care vei avea nevoie pe o perioadă nedefinită.
Nu știm dacă civilizația va mai continua să existe în epoca în care te afli. N-ar fi exclus ca omenirea să fi dispărut, deoarece cromozomul K-asterisc-K va fi devenit dominant. Ca atare, este posibil ca rasa să fi suferit o mutație, transformându-se în ceva care să nu mai țină de uman. Asta rămâne s-o descoperi tu.
Te găsești acum în amurgul Pământului și sperăm că nu vei fi singur. Totuși, dacă destinul tău este de a fi ultima ființă vie de pe această lume cândva minunată, nu uita că alegerea ți-a aparținut.
Rămas bun!
Trevindor citi de două ori mesajul, recunoscând cu durere cuvintele finale ce fuseseră scrise, în mod sigur, numai de prietenul poetul Cintillame. O senzație copleșitoare de izolare îi inundă sufletul. Se așeză pe un bolovan și-și îngropă fața în palme.
După mult timp, se sculă pentru a intra în clădire. Se simțea mai mult decât recunoscător Consiliului dispărut de multă vreme pentru felul în care îl tratase. Expedierea unei întregi clădiri prin timp constituia o realizare tehnologică pe care o crezuse mai presus de resursele epocii sale. O idee bruscă îi trecu prin minte și se uită din nou la textul gravat, remarcând pentru întâia oară data pe care o purta. Fusese realizat la cinci mii de ani după momentul când stătuse în fața egalilor săi în Sala Dreptății. Cincizeci de secole trecuseră până ce judecătorii își putuseră ține promisiunea față de un om ca și mort. Oricare ar fi fost neajunsurile Consiliului, integritatea sa depășea cu cel puțin un ordin de mărime capacitatea de înțelegere a unei epoci anterioare.
Trecură multe zile până ce Trevindor își părăsi locuința. Nimic nu fusese trecut cu vederea; fuseseră incluse chiar și prețioasele sale înregistrări cerebrale. Putea continua să studieze natura realității și să construiască sisteme filozofice până la sfârșitul Universului, deși ocupația avea să fie oarecum lipsită de sens, el fiind unica minte rămasă pe Pământ. Nu exista aproape nici un pericol, se gândi el, strâmbându-se, ca speculațiile lui referitoare la scopul existenței umane să-l pună din nou în conflict cu societatea.
Abia după ce examină amănunțit clădirea, Trevindor își întoarse atenția asupra lumii exterioare. Problema principală rămânea contactarea civilizației, dacă așa ceva mai exista. I se asigurase un receptor puternic și, timp de ore întregi, baleie întreaga bandă de frecvențe, în speranța descoperirii unei stații de emisie. Pârâitul îndepărtat al paraziților se revărsa din aparat, iar la un moment dat se auzi o rafală din ceva ce putea fi un grai, însă nu unul uman. Nimic altceva nu-i răsplăti căutarea. Eterul, care-l slujise cu credință pe om timp de atâtea ere, amuțise acum.
Micul aparat de zbor rămânea unica speranță a lui Trevindor. În fața sa se întindea restul eternității, iar Pământul era o planetă mică. În cel mult câțiva ani, o putea explora în întregime.
Astfel, lunile trecură pe rând, în vreme ce exilatul își porni explorarea metodică, revenind mereu la căminul său din deșertul de gresie roșie. Peste tot întâlni aceeași priveliște a ruinei și dezolării. Nu putea nici măcar ghici de cât timp dispăruseră oceanele ― prin moartea lor, ele lăsaseră în urmă pustiuri nesfârșite de sare, încrustând atât șesurile, cât și munții cu o pătură cenușiu-murdară. Trevindor se simți mulțumit că el nu se născuse pe Pământ și că nu-i cunoscuse măreția tinereții. Deși era un străin, singurătatea și dezolarea planetei îi înghețau inima; dacă ar fi trăit aici pe vremuri, tristețea locurilor ar fi fost insuportabilă.
Mii de kilometri pătrați de pustiu trecură pe sub nava lui Trevindor, pe măsură ce el scotocea planeta de la un pol la celălalt. O singură dată descoperi un semn ce atesta că Pământul cunoscuse cândva civilizația. Într-o vale adâncă de lângă Ecuator, dădu peste ruinele unui orășel clădit dintr-o piatră albă, ciudată, și având o arhitectură bizară. Construcțiile se păstraseră perfect, deși erau pe jumătate îngropate de nisipul purtat de vânt, și pentru o clipă bărbatul simți o undă de bucurie la gândul că omul reușise să lase urme ale creației sale pe planeta care-i fusese întâiul cămin.
Sentimentul fusese însă trecător. Clădirile erau chiar mai stranii decât își dăduse seama inițial; oamenii n-ar fi putut intra în ele. Singurele deschizături din pereți erau niște fante orizontale situate în preajma solului; în rest, nu existau nici un fel de ferestre. Mintea lui Trevindor se poticni încercând să-și imagineze ființele care trăiseră cândva acolo. În ciuda singurătății sale tot mai copleșitoare, se simțea bucuros că ființele care populaseră acel oraș ne-omenesc dispăruseră cu atâta vreme în urmă. Nu întârzie aici, deoarece noaptea rece începuse să pogoare, iar valea îi trezea în suflet un sentiment de oprimare, în mare parte lipsit de rațiune.
O dată, descoperi cu adevărat viață. Zbura peste un ocean dispărut, când o pată de culoare îi atrase atenția. Pe o colină încă neacoperită de nisip existau câteva smocuri de iarbă subțire și sârmoasă. Asta era tot, însă vederea lor îi împăienjeni ochii de lacrimi. Coborî aparatul pe sol și ieși, pășind grijuliu ca să nu strivească vreunul din firele care se luptau să supraviețuiască. Își plimbă palmele cu tandrețe peste covorul subțiat, ce reprezenta toată viața cunoscută acum pe Pământ. Înainte de a pleca, stropi iarba cu apa la care putea renunța. Era un gest zadarnic, totuși se simți mai fericit după aceea.
Căutarea se apropia de sfârșit. Trevindor renunțase de mult la orice speranțe, totuși spiritul lui nesupus continua să-l împingă peste suprafața planetei. Nu se putea odihni până nu dovedea faptul de care deocamdată se temea. Astfel, în cele din urmă, ajunse la cripta ce sclipea stins sub razele soarelui, din fața căruia Stăpânul fusese exilat atâta vreme.

***

Mintea Stăpânului se deșteptă înaintea trupului. Zăcând neajutorat, fără a putea măcar întredeschide pleoapele, amintirile îi reveniră, copleșindu-l. Suta de ani se afla acum ca un tampon de siguranță în trecut. Riscul pe care și-l asumase, cel mai disperat lucru făcut vreodată de un om, fusese răsplătit! Se simți cuprins de o oboseală imensă și, pentru un timp, își pierdu din nou cunoștința.
Brusc, pâclele se risipiră iarăși și se simți mai puternic, deși încă prea slăbit ca să se miște. Zăcea în întuneric, adunându-și puterile. Ce fel de lume, se întrebă el, urma să descopere ieșind la lumina zilei? Avea să fie capabil să-și pună planurile în...? Ce fusese asta? Un fior de teroare pură îi cutremură temeliile minții. Ceva se mișca lângă el, aici, în cripta unde nimic n-ar fi trebuit să se clintească.
Apoi, calm și limpede, un gând îi răsună senin prin minte, potolind într-o clipă temerile ce amenințaseră s-o distrugă.
"Nu te speria! Am venit să te ajut. Te afli în siguranță și totul va fi bine."
Stăpânul era prea uluit ca să dea vreo replică, totuși subconștientul său trebuie să fi formulat un răspuns, întrucât gândul reveni.
"Așa-i mai bine. Eu mă numesc Trevindor și, aidoma ție, sunt un exilat pe această planetă. Nu te mișca și spune-mi cum ai ajuns aici și care este rasa ta, fiindcă n-am mai întâlnit nimic asemănător."
Teama și prudența reveniră tiptil în mintea Stăpânului. Ce fel de ființă era aceasta care-i putea citi gândurile și ce făcea în cripta lui secretă? Din nou, gândul clar îi răsună prin minte precum dăngănitul unui clopot.
"Îți repet: nu te speria! De ce te alarmează faptul că-ți pot citi gândurile? Nu-i nimic ciudat în asta."
― Nimic ciudat?! strigă Stăpânul. Pentru numele lui Dumnezeu, ce ești?
"Un om ca și tine. Însă rasa ta trebuie să fie cu adevărat primitivă dacă cititul gândurilor îți este necunoscut."
O bănuială teribilă începu să încolțească în creierul Stăpânului. Răspunsul sosi chiar înainte de a formula întrebarea în mod conștient.
"Ai dormit infinit mai mult de o sută de ani. Lumea pe care o cunoșteai a încetat să mai existe de mai multă vreme decât îți poți închipui."
Stăpânul nu auzi și restul. Bezna îl învălui din nou și se afundă în binecuvântată inconștiență.
Trevindor rămase tăcut lângă patul pe care zăcea Stăpânul. Se simțea cuprins de o bucurie care, pentru moment, depășea orice posibilă dezamăgire. Cel puțin, nu mai era nevoit să înfrunte viitorul de unul singur. Teroarea pustietății Pământului, care-i apăsase atât de greu sufletul, dispăruse într-o clipă. Nu mai era singur... nu mai era singur! Gândul îi răsuna întruna prin minte, dominând orice altceva.
Stăpânul reîncepu să se foiască și în creierul lui Trevindor pătrunseră fragmente disparate de gândire. Imagini ale lumii cunoscute de Stăpân porniră să se formeze în mintea celuilalt. La început, Trevindor nu le putu înțelege, apoi, brusc piesele mozaicului își ocupară pozițiile corecte și totul deveni clar. Un val de oroare îl inundă, zărind panoramele teribile ale popoarelor războindu-se între ele, orașele distruse de foc și oamenii murind în chinuri. Ce fel de lume fusese aceasta? Putuse omul să decadă într-atât, din epoca pașnică pe care o cunoscuse? Existaseră legende, din vremuri incredibil de îndepărtate, care se refereau la astfel de lucruri petrecute în zorii istoriei Pământului, dar omul abandonase astfel de obiceiuri odată cu ieșirea din copilărie. Cu siguranță, așa ceva nu putuse reveni!
Fragmentele de gânduri erau mult mai limpezi acum și chiar mai teribile. Celălalt exilat sosise într-adevăr dintr-o epocă de coșmar -nu era de mirare că fugise de acolo!

***

Treptat, adevărul începu să lumineze mintea lui Trevindor, pe măsură ce, cu inima îndurerată, privea tiparele înspăimântătoare ce traversau creierul Stăpânului. Omul acesta nu era un individ care căutase refugiul dintr-o epocă de teroare. El însuși crease acele orori și se pornise pe fluviul Timpului cu un singur scop: de a răspândi molima în viitor.
Sentimente pe care Trevindor nu și le imaginase niciodată porniră să-i defileze înaintea ochilor: ambiția, setea de putere, cruzimea, intoleranța, ura. Încercă să-și închidă mintea, dar constată că-și pierduse capacitatea respectivă. Nestăvilit, puhoiul răului se revărsa, poluând toate nivelurile conștiinței. Cu un răcnet de oroare, Trevindor se năpusti în deșert și rupse lanțurile ce-l încătușau de mintea aceea ticăloasă.
Era noapte, iar văzduhul părea nemișcat, deoarece acum Pământul era prea secătuit pentru ca vânturile să mai sufle. Bezna ascundea totul, însă Trevindor știa că nu putea tăinui gândurile celeilalte minți cu care acum trebuia să împartă aceeași lume. Cândva, fusese singur și crezuse că nimic nu putea fi mai îngrozitor. Aflase că existau lucruri cu mult mai teribile decât singurătatea.
Nemișcarea nopții și măreția stelelor care-i fuseseră cândva prietene readuseră pacea în sufletul bărbatului. Se întoarse încet și călcă pe propriile-i urme, pășind hotărât, fiindcă era pe punctul de a săvârși o faptă pe care nimeni din timpul său n-o mai făcuse.
Stăpânul se sculase în picioare când Trevindor reveni în criptă. Poate că-i intuise intențiile, întrucât era foarte palid și tremura, denotând o slăbiciune nu doar fizică. Neclintit, Trevindor se sili să-i mai privească o dată în creier. Mintea lui tresări înaintea tumultului de sentimente contradictorii, din care răzbăteau străfulgerări bolnăvicioase de frică. Din vârtejul acela, un gând coerent se desprinse tremurător:
"Ce vrei să faci? De ce mă privești așa?"
Trevindor nu-i răspunse, ferindu-și mintea de contaminare, în timp ce-și adună toate puterile și hotărârea de care era capabil.
Vălmășagul din mintea Stăpânului urca spre un punct culminant. Peste o clipă, spaima sa trezi ceva asemănător milei în sufletul blând al lui Trevindor și voința acestuia șovăi. Apoi, însă, imaginile orașelor ruinate și incendiate reveniră și nehotărârea de moment pieri. Cu toată puterea intelectului său supraomenesc, susținută de miile de veacuri de evoluție mintală, el îl izbi pe cel din fața lui. În mintea Stăpânului, anulând orice altceva, se revărsă gândul unic al... morții.
Pentru o secundă, Stăpânul rămase nemișcat, cu ochii holbați în gol. Răsuflarea îi îngheță, plămânii încetară să mai lucreze; în vene, sângele care hibernase atâta vreme se congelă acum pe vecie. Fără un sunet, bărbatul se prăbuși și rămase nemișcat.
Foarte încet, Trevindor se răsuci pe călcâie și ieși în noapte. Precum un lințoliu, tăcerea și singurătatea planetei pogorâră asupra sa. Nisipul, stăvilit timp de atâția ani, începu să se strecoare prin porțile deschise ale criptei.
-------------------