"DACÃ TE VOI UITA VREODATÃ, PÃMÂNT..."
Arthur C. Clarke



Când Marvin a împlinit zece ani, tatăl l-a dus prin coridoarele lungi și răsunătoare care urcau prin Administrativ și Energetic, până au ajuns în sfârșit la nivelurile cele mai de sus, prin vegetația dezvoltându-se cu rapiditate, a Fermelor. Lui Marvin îi plăcea aici; era amuzant să urmărească plantele uriașe și subțiri cum se târau cu o ardoare aproape vizibilă spre lumina soarelui care, filtrată prin cupolele de plastic, cobora pentru a le întâlni. Mireasma vieții se simțea la tot pasul, deșteptându-i în inimă doruri inexprimabile; acum nu mai respira aerul uscat și răcoros specific nivelurilor rezidențiale, purificat de orice arome, cu excepția izului ușor înțepător de ozon. Dorea să mai poată întârzia aici, dar tata nu l-a lăsat. Au mers mai departe, până la intrarea Observatorului, pe care nu-l vizitase niciodată; totuși nu s-au oprit și Marvin a știut, cu o senzație de excitare nestăpânită, că mai rămăsese o singură destinație posibilă. Pentru prima dată în viață, avea să iasă Afară.
În sala imensă de întreținere, existau o duzină de vehicule de teren, înzestrate cu anvelope-balon late și cabine presurizate. Probabil că tata era așteptat, fiindcă au fost conduși de îndată la mașinuța de cercetare de lângă gigantica ușă circulară a ecluzei. Încordat de nerăbdare, Marvin a luat loc în cabina strâmtă, în vreme ce tata a pornit motorul și a verificat comenzile. Ușa interioară a ecluzei a glisat deschizându-se, apoi s-a închis înapoia lor; a auzit reducându-se treptat vuietul pompelor de aer, pe măsură ce presiunea scădea spre zero. După aceea, s-a aprins indicatorul "Vid", ușa exterioară s-a deschis, și înaintea lui Marvin a apărut tărâmul în care nu pătrunsese niciodată.
Îl văzuse, desigur, în fotografii: privise de o sută de ori astfel de imagini pe ecranele de televiziune. Acum, însă, realitatea se întindea în jurul său, arzând sub soarele aprig care se târa atât de lent peste cerul mai negru decât cărbunele. S-a uitat spre vest, cât mai departe de splendoarea orbitoare a soarelui... și a zărit stelele, așa cum i se spusese, dar n-o crezuse niciodată cu adevărat. Le-a cercetat mult timp, minunându-se că puteau fi atât de luminoase și totuși atât de micuțe. Erau niște punctulețe nemișcate, ce nu pâlpâiau, și brusc și-a reamintit câteva versuri citite într-o carte a tatei:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare.
Ei bine, el cunoștea taina stelelor. Cel care făcuse comparația aceea nu fusese prea inteligent... A abandonat nedumeririle și și-a concentrat din nou atenția asupra peisajului din jur.
Goneau cu aproape o sută șaizeci de kilometri pe oră, peste un șes neted, anvelopele-balon ridicând înapoia lor norișori de praf. Colonia nu se mai zărea nicăieri; în cele câteva minute cât privise stelele, domurile și turnurile radio dispăruseră sub orizont. Existau totuși alte semne ale prezenței umane, deoarece, la mai puțin de doi kilometri în față, Marvin putea distinge structurile cu forme bizare, adunate în jurul intrării unei mine. La răstimpuri, un fuior de vapori se ridica dintr-un coș scund, dispersându-se instantaneu.
Au trecut pe lângă mină în câteva secunde; tata conducea cu o îndemânare îndrăzneață și părea preocupat, de parcă ― era un gând straniu pentru un copil ― dorea să scape de ceva care-l sâcâia. Peste alte câteva minute, au ajuns la marginea platoului pe care fusese construită Colonia. Terenul cobora abrupt sub ei, într-o pantă amețitoare al cărei capăt se pierdea în umbre. În față, cât vedeai cu ochii, se întindea un ținut pustiu în care se învălmășeau cratere, lanțuri muntoase și râpe. Crestele munților, reflectând soarele aflat jos pe boltă, ardeau aidoma unor insule de foc într-un ocean de întuneric, iar deasupra lor, stelele continuau să sclipească la fel de imobile.
Mai departe nu se putea înainta... și totuși, exista un drum. Marvin și-a încleștat pumnii când vehiculul s-a aplecat peste muchie și a început lunga coborâre. După aceea, a zărit poteca și s-a destins puțin. Se părea că și alți oameni mai trecuseră pe aici.
Noaptea s-a lăsat șocant de brusc, atunci când au traversat marginea umbrei și soarele a dispărut înapoia coamei platoului. Perechea de faruri s-a aprins imediat, proiectând dungi alb-albastre pe stâncile din față, așa încât nu mai era nevoie să verifice viteza cu care mergeau. Au călătorit ore întregi prin văioage și pe lângă poalele unor munți ale căror piscuri păreau că ating stelele, ieșind uneori, pentru câteva clipe, în lumina soarelui, atunci când terenul suia.
Acum, în dreapta, se zărea un șes cutat și colbuit, iar în stânga, cu meterezele și terasele ridicându-se preț de mulți kilometri spre cer, se întindea un perete de munți ce mărșăluiau în depărtare, până ce vârfurile lor se pierdeau sub marginea lumii. Nu se vedea nici un semn care să ateste că oamenii exploraseră cândva aceste ținuturi, totuși vehiculul a trecut la un moment dat pe lângă epava unei rachete, alături de care se afla o movilă de pietre având deasupra o cruce din metal.
Băiatului i se părea că munții își continuau marșul la nesfârșit, dar, în cele din urmă, după multe ore, aceștia se terminară printr-un promontoriu uriaș și prăpăstios, ce se înălța abrupt din mijlocul unui pâlc de dealuri. Mașina a coborât într-o vale puțin adâncă, ce se arcuia într-o curbă prelungă spre versantul opus al lanțului muntos, și atunci Marvin a început să înțeleagă că în fața lor se petrecea ceva foarte ciudat.
Soarele se găsea acum jos, înapoia dealurilor din dreapta, așadar valea ce se afla drept înainte ar fi trebuit să fie cufundată în beznă. Cu toate acestea, ea era scăldată într-o strălucire rece și albă, ce se revărsa peste țarcurile pe sub care treceau. Apoi, pe neașteptate, au ieșit în șes deschis și sursa luminii s-a ivit în toată splendoarea ei.
Acum, după oprirea motoarelor, în micuța cabină pogorâse liniștea. Unicele zgomote erau susurul slab al alimentatorului cu oxigen și ocazionala trepidație metalică produsă de pereții exteriori ai vehiculului, care-și împrăștiau fluxul termic. Nici un pic de căldură nu venea dinspre imensa seceră argintie care plutea imediat deasupra orizontului îndepărtat, inundând ținutul cu o lumină perlată. Era atât de strălucitoare încât, abia după câteva minute, Marvin i-a putut accepta provocarea și a privit direct în sclipirea ei; totuși, în cele din urmă, a reușit să distingă contururile continentelor, limita cețoasă a atmosferei și insulele albe ale norilor. Și chiar de la acea depărtare, a văzut scânteierea razelor de soare pe banchizele polare.
Spectacolul era minunat și-i atrăgea sufletul peste abisul spațiului. Acolo, în semiluna luminoasă, se găseau toate minunile pe care el nu le cunoscuse niciodată: nuanțele amurgurilor, oftatul oceanului pe nisipul plajelor, răpăitul ploii, binecuvântarea lină a ninsorii. Ele și altele o mie ar fi trebuit să reprezinte moștenirea sa legitimă, însă băiatul le cunoștea doar din cărți și din înregistrări vechi, iar gândul acesta îi umplea inima cu tristețea unui surghiunit.
De ce nu se mai puteau întoarce? Totul părea atât de pașnic sub bancurile de nori călători... Apoi, ochii lui Marvin s-au acomodat cu lumina orbitoare și băiatul a observat că porțiunea discului aflată în beznă sclipea palid, cu o fosforescență malignă... și și-a amintit: privea rugul funerar al unei planete, epilogul radioactiv al Apocalipsei. La patru sute de mii de kilometri distanță, lucirea atomilor muribunzi continua să fie vizibilă, aidoma unui memento etern al trecutului funest. Aveau să treacă multe secole înainte ca strălucirea ucigașă să dispară din pietre, iar viața să poată invada din nou lumea tăcută și pustie.
După aceea, tata a început să vorbească, depănând istoria care până atunci nu însemnase pentru Marvin mai mult decât basmele auzite în copilărie. Multe lucruri nu izbutea să le înțeleagă; îi era imposibil să-și imagineze configurația multicoloră a vieții de pe planeta pe care n-o văzuse nicicând. Nu putea pricepe nici forțele care o distruseseră în final, lăsând în urma ei un singur supraviețuitor, Colonia, care scăpase grație izolării ei. Cu toate acestea, a reușit să-și imagineze agonia acelor zile, când "coloniștii" aflaseră că navele de aprovizionare n-aveau să mai coboare niciodată pe cozi de foc printre stele, aducând daruri de acasă. Una câte una, stațiile radio își încetaseră apelurile; pe globul adumbrit, luminițele orașelor păliseră și muriseră, iar ei rămăseseră singuri în cele din urmă, mai singuri decât fusese vreodată un grup de oameni, purtând în mâinile lor viitorul rasei.
Urmaseră apoi anii de disperare și necontenita bătălie pentru a supraviețui pe o lume ostilă și neîmblânzită. Bătălia aceea fusese câștigată, deși cu greutate; micuța oază de viață se afla în siguranță, înfruntând cele mai rele lucruri pe care le putea face Natura. Totuși, dacă nu exista un țel, un viitor căruia să i se dedice, Colonia avea să-și piardă voința de a supraviețui, și atunci nici o mașină, nici o artă și nici o știință n-ar mai putea-o salva.
Abia atunci Marvin a priceput rolul pelerinajului. El n-avea să se plimbe niciodată pe malurile râurilor planetei legendare și pierdute, nici n-avea să audă tunetele rostogolindu-se peste coamele rotunjite ale dealurilor ei. Într-o bună zi ― cât de îndepărtată însă? ― copiii copiilor lui urmau să se întoarcă pentru a-și revendica moștenirea. Până atunci, vânturile și ploile vor fi curățat otrăvurile din solurile pârjolite, purtându-le către oceane, iar în adâncurile apelor veninul se va fi diluat, nemaifiind în stare să facă nici un rău vieții. Abia în acea zi, uriașele nave care continuau să aștepte aici, pe șesurile tăcute și colbuite, aveau să se înalțe iarăși în spațiu, pe drumul spre casă.
Acesta era visul; iar în altă zi, ceva mai apropiată ― Marvin a știut-o printr-o străfulgerare de intuiție ― el urma să-l transmită fiului său, aici, exact în același loc, cu munții înapoia lor și cu lumina argintie a cerului scăldându-le chipurile.
Nu a privit îndărăt când s-au întors și au pornit către Colonie, îndreptându-se spre cei de-un neam cu el, aflați în lungul exil, băiatul nu rezista să vadă încă o dată măreția înghețată a secerii Pământului pălind pe stâncile din jur...
--------------