agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-04-09 | |
SÃPTAMANA DE LA CAPATUL DRUMULUI
Miercuri... M-am intors de cateva zile in oras. Au trecut zece ani de cand am plecat, zece ani de cand am fugit din fata amintirilor, sperand sa uit. De ce acum? Totul a pornit de la o raza de soare, razleata, jucandu-se pe chipul meu, in asfintit. Am stiut atunci ca trebuia sa ma intorc. Era clipa regasirii, a intoarcerii la izvoare, a bataii de inima la poarta infinitului. M-am trezit pe malul Dunarii, in dimineata cetoasa, asteptand sosirea bacului. Am deschis portiera, am coborat din masina si am simtit aerul acela atat de cunoscut, dulce-amarui, mireasma imbatatoare a valului. Traiam un amalgam de sentimente : teama, bucurie, rusine, tristete... Multa, prea multa tristete se revarsa din mine in lumina rasaritului de primavara timpurie. Noaptea ce trecuse lasase pe chipul meu urme de oboseala. Am condus intreaga noapte cu gandul ca, acolo, departe, intre locurile adolescentei mele imi voi putea limpezi gandurile si viata. Mi-au jucat pe dinainte clipele placute, triste, fericite, disperate, descatusate din ungherul intunecos in care le ferecasem. Aveam din nou in fata viata mea, ca pe o carte deschisa. O puteam parcurge fila cu fila, nestingherita decat de teama ca voi redeschide rani vechi, abia cicatrizate. Dar m-am intors. Soseaua lunecand printre salcii batrane, baltile adormite sub fumul cetii, cerul laptos, discul palid al soarelui, erau toate la fel, ca si cum nu ar fi asteptat decat intoarcerea mea. La ora cand am intrat in oras era liniste inca. O sambata dimineata in care fiecare gusta din plin somnul dulce al unei zile din week-end. In fata casei mi s-au inmuiat genunchii : imbatranise. Vita de vie, cu bratele goale, astepta mugurii noii primaveri, ferestrele, cu priviri obosite, prafuite, deschideau soarelui un drum de mult parasit. Am patruns inauntru cu un sentiment de teama si rusine. Asteptam sa-mi iasa mama inainte, sa-mi cuprinda capul in maini si sa ma sarute bland pe frunte: “O sa treaca, mama, o sa treaca! Timpul le rezolva pe toate!”. Le rezolva intr-adevar, dar nu intotdeauna asa cum dorim noi. Mi s-a frant zborul cand afara era inca noapte si n-am mai gasit drumul spre tine. Zorile erau departe. Am asteptat, dar clipa de lumina a ramas la fel de departe si acum. Izvorau din mine, suvoi, toate clipele vietii mele, de la prima floare sadita cu grija in fata ferestrei si pana la plecarea mea, intr-un septembrie auriu, cu gandul de a nu mai reveni niciodata. Uitand era singurul mod de a izbandi. De aceea am stat departe de toate acestea. Am tanjit ani la rand dupa serile pline de vraja, la adapostul ramurilor de salcie, pe malul Dunarii, in bratele tale. Mi-a fost cumplit de dor de padurea mea de plopi, fosnind usor la mangaierea vantului cald de mai, de cantecul valului in zbatere calma, de aripa de pescarus desfacuta in dans zglobiu in lumina asfintitului. Dar ma afundam cu incrancenare in cotidian, in probleme, ma incuiam in biblioteca, departe de lume, lucrand pana la epuizare. Cadeam noptile intr-un somn agitat, plin de vise. Ma urmareai. Nopti la rand chipul tau pornea o goana nebuna prin sufletul meu de la prima clipa a genei plecate. Te cautam, vesnic te cautam si vesnic te zaream departe de mine. Erau intre noi valuri sau munti sau multime de chipuri straine. Imi intindeam bratele incercand sa te ating, iti strigam numele sperand sa ma auzi. Dar de fiecare data iti plimbai privirile pe deasupra mea, iar strigatul meu era inabusit de zgomotele din jur. Te intorceai si dispareai fara urma intr-o lume in care eu nu-mi aflam locul. Diminetile ma trezeam obosita, speriata, cu un gust amar, de infrangere. Stiam ca intre noi e acum intuneric, stiam ca puntea dintre noi s-a desprins intr-un loc, dar speram inca. Fara sa recunosc atunci, dar speram. Privirile mele te cautau in fiecare colt al orasului acela strain, ma intorceam deseori parandu-mi-se ca-ti aud glasul. Cercul din jurul meu se strangea tot mai mult si mai mult cu fiecare zi. Eram singura cu durerea, cu amintirile, cu nepasarea ta. Ce aveam de facut? De unde trebuia sa incep operatia grea de extirpare a raului din mine? De ce am revenit acum? Am simtit nevoia sa mai vad, o data macar, locurile adolescentei mele, sa inteleg de unde a pornit cosmarul si de unde sa rup cu trecutul. Mi-era dor de banca ascunsa langa un plop inalt si batran, de salcia pletoasa ce ne ascundea saruturile, de locul acela minunat, loc de vis, padurea mea de plopi. Revedeam trupurile netede, ramurile ridicate ca intr-o ruga, zbaterea frunzelor in pragul toamnei, valul Dunarii, batand rar malul malos. Acolo am inceput sa te iubesc. Pe aleile pustii in seri inghetate de iarna, sub aburul amurgurilor de primavara tarzie cand, ascunsa in bratele tale, traiam cele mai frumoase momente ale vietii mele. Te-am iubit din prima clipa, cu mirarea sufletului adolescentin in fata dragostei . Cum a inceput totul? Cu o lacrima : lacrima copilului ce simte ca a trecut vremea papusilor. Iubeam tot ce era in jurul meu, revarsam valuri de tandrete pe fiecare floare, pe fiecare geana a rasaritului, pe fiecare amurg ascuns in aburul ciresilor infloriti. Ai intrat in viata mea ca o boare usoara de primavara. Langa tine ma simteam in siguranta, bratul tau imi oferea sprijinul necesar incursiunilor in lumea din jur, iar umarul tau primea tristetea primelor deziluzii. Mi-am asezat inima in palmele tale simtind ca numai acolo era departe de probleme si durere. Mi-erai drag, nespus de drag! Viata mea pornea de la palmele tale si se intorcea tot acolo, intr-un cerc magic, ocrotitor. Te iubeam. Erai pentru mine inceput si sfarsit de drum, aripa inalta de pescarus infruntand intinderi nemarginite, liman adapostit de furtuni. De ce scriu acum? Mi-e inima plina...ciudat, nu de durere... Simt in mine o bucurie neinteleasa, un sentiment cald de intelegere si asteptare. Am adunat in mine atatea ganduri ca as putea umple cu ele rafturi intregi. Inauntru totul renaste. Cum de nu mi-am dat seama de povara ce o purtam? Aveam nevoie de o clipa de liniste, de insingurare, aveam nevoie sa ma privesc in oglinda, sa-mi recunosc mie insami intunericul in care mi-am dus viata. De aceea m-am intors acasa. Aici totul va veni din mine, usor, fara durere, indoiala sau gust amar. Aici sunt eu, cea adevarata, copilul trist uitat in amurgul unei zile de vara, undeva, pe un colt de plaja parasita. De ce nu poate decorul asta familiar sa te aduca inapoi? De ce nu-ti regasesc obrazul in palma mea? De ce a trebuit sa cada intre noi ca o umbra o aripa obosita? Unde esti tu acum? Ce drumuri iti poarta pasii? Ce aripi presara inaintea ta ganduri de dragoste si fericire? Iti amintesti dupa-amiaza aceea de februarie, cu multa, prea multa zapada? Eram in bratele tale, in mijlocul raiului nostru, visand. Simteam cum intre noi a patruns ceva, o urma de indoiala parca. Te iubeam. Erai oaza de lumina catre care alerga sufletul meu insetat. Luptam cu indoielile, alungam gandurile negre, dar zadarnic. Obrajii tai erau in palmele mele pentru ultima oara, pentru ultima oara buzele tale imi sopteau cuvinte tandre de dragoste. Ce departe e ziua aceea! Nu doream sa pleci. Incercam sa aman clipa despartirii agatandu-ma de fiecare secunda. Ne-am reintalnit a doua zi la scoala. Venisesi sa-ti iei ramas bun. Nu puteam scoate nici un cuvant. Lacrimile stateau in spatele pleoapelor gata sa izbucneasca. Aveai mainile calde si privirile inviorate. Te bucurai ca pleci? Nu vedeam decat singuratatea coborandu-se incet peste umerii mei. M-ai sarutat pe frunte si ai plecat. Te-ai topit in fata diminetii fara sa-ti mai intorci, o data macar, capul. Te grabeai sa lasi in urma amintirile si iubirea mea. Te astepta o viata in care eu nu aveam loc. Din ziua aceea am stiut ca te voi pierde. Desi scrisorile veneau regulat, pline de cuvinte de dragoste, speranta si nerabdare, ceva dinlauntrul meu imi spunea ca totul incepe sa se franga. Apoi veneau mai rar, tot mai rar. Se asezase intre noi distanta si o umbra, umbra celei ce a oprit fluxul intre noi. Nu puteam sa lupt. Eram prea departe, scrisorile mele prea triste, iar tu ai capitulat prea repede. Dar n-am incetat o clipa sa te iubesc si sa sper ca orasul ce te-a instrainat mi te va reda intr-un tarziu. Zadarnica speranta! Da, cosmarul meu a inceput atunci, in dimineata cetoasa de februarie, cand ai intors spatele iubirii ce-ti purtam. Voi avea acum puterea sa stau la aceeasi fereastra, asteptand intoarcerea clipei? Sa-ti mai arunci privirile inapoi si sa-mi faci un semn cu mana? Atat era de ajuns. Imi vor trece pasii pe aceleasi alei desfrunzite ale parcului, dupa asfintit, ascultand zgomotul apei, sperand sa-ti aud glasul si sa-ti simt mainile pe umerii mei? Doamne, ce mult te-am iubit! Cum am trait atatia ani departe de tine, de gandurile, de viata ta? Cum ai putut calca in picioare toate clipele noastre minunate, increderea mea, speranta ca intr-o zi vom fi alaturi pentru toata viata? Cum te-a lasat inima sa uiti lacrimile culese in seri de tristete, cand umarul tau era singurul meu sprijin? Ai disparut din viata mea dintr-o data. A ramas un gol pe care nu l-am mai putut umple niciodata. In urma ta viata mea se tara ravasita, dezorientata, disperata. In jurul meu se lasase intunericul. Pasii mei erau nesiguri in spatiul de dincolo de dragostea noastra. Nu-mi aflam locul in lumea aceea in care zambetul tau nu exista. Ma ascundeam in camera mea, in spatele storurilor trase asteptand, plangand, sperand. Sperand ca va veni o scrisoare care sa-mi stearga suferinta si sa-mi deschida din nou aripile. Dar scrisoarea n-a venit si nu avea sa vina niciodata. Nu mai pot scrie. Maine, insa, voi pleca spre Dunare. Acolo, in mijlocul padurii de plop voi putea retrai clipele trecute fara durere. E ca si cum as relua totul de la adolescenta de saptesprezece ani asteptand sa apari din aburul dupa-amiezii, imbratisand-o. Joi... Dimineata a fost rece. Iarna se mai face inca simtita, dar aici totul pare ca se trezeste la viata. Mi-am lipit, ca pe vremuri, trupul de o tulpina alba. Simteam tremurul usor si parca asteptam sa te apropii, cuprinzandu-ma tandru peste trupul plopului. Aveai ochii luminosi, ii simteam in lumina amurgului cum ma invaluie in dragoste. Dar acum langa mine nu e nimeni. Se aude doar apa, in valuri usoare, lovind malul. Dincolo, padurea e dezgolita. E un decor trist. Nu seamana cu zilele de mai cand alergam printre copaci, ascunzandu-ne, regasindu-ne intr-un sfarsit imbratisati pe covorul moale de iarba. Simt parca palma ta atingandu-mi obrajii, fiorul cald ce ma coplesea, rasuflarea fierbinte in ureche, parul tau plecat sub degetele mele. Mi-e frig. Nu ma gandeam ca soarele ce ma trezise dimineata cu o raza jucausa e doar un accesoriu la decorul de primavara timpurie. Nu are nici o putere. Cerul e inalt si senin, dar aerul e rece. Totul pare incremenit inca in gerul iernii. Dar eu simt pulsul mugurilor, al varfului firului de iarba infruntand temperatura scazuta. Am sa ma ridic si am sa fac macar doi-trei pasi, poate ma voi incalzi... La prima vedere totul pare neschimbat. Doar cateva cioturi de plop amintesc de macelul petrecut, odata, cu ani in urma. Simt insa ca plopii din jurul meu au imbatranit, ca malul neted al Dunarii a mai inaintat putin... salcia aceea mare de langa dig, salcia din care, copil fiind, luam ramuri cu matisori de impodobit poarta de Florii, a ajuns un trunchi garbovit, gaunos, pe care urca furnicile. Drumul nostru printre balti, in linistea dupa-amiezelor de duminica, e acum partial sub apa. Coltul meu de rai se naruie vazand cu ochii. Au ramas pustii danele de incarcat piatra. Macaralele isi mai profileaza silueta spre inaltimi, incremenite asemeni acelor unui ceasornic stricat. Mai bantuie printre blocurile mari de granit napadite de ierburi, cate un caine vagabond in cautarea unui culcus. Am parcurs acelasi drum, pas cu pas, cu infrigurare. Asteptam sa-mi apari in fata, cu bratele intinse si privirile calde. Ochii tai... lumina lor verde m-a urmarit toti acesti ani ca o dojana... ca n-am luptat de ajuns, ca m-am inchis in spatele amintirilor, ca am plans nopti in sir in neputinta. Nu-mi auzeam pasii. Linistea era uneori strapunsa de suierul unui impingator sau al unei salupe. Dunarea se zbatea in valuri cenusii... Cate ore mi-am petrecut sezand pe pietre si urmarind unda apei? Cate inserari s-au scurs sub privirile noastre, in imbratisari tandre si sarutari patimase? Ma intreb, ai mai revenit in locurile astea? Ti s-au mai desfacut inainte ramurile salciilor pletoase si amurgul cu cer rosu si glas de greier stingher? Te-au mai purtat pasii in adanc de desis, pe malul lacului ascuns la umbra papurei inalte? Sunt locuri minunate, pline de lumina calda a rasaritului de dragoste. Aici ma simt acasa, aici, alaturi de valuri, de plopi, de salcii, alaturi de trunchiurile contorsionate ale copacilor smulsi de suvoiul apelor in primaveri cu dezgheturi puternice, alaturi de cochiliile de melci goale, triste, asemeni sufletului meu. Aici pot plange si rade deopotriva, pot spera ca va veni ziua cand mireasma de balta si glasul pasarilor te vor aduce inapoi. As vrea sa stai in fata mea, inalt, sa ma privesti in ochi si sa-mi spui, sa stiu si eu, ce intuneric ti-a cuprins sufletul de ai putut uita. As fi vrut sa uit si eu. Asta pana nu de mult. Dar acum, aici, langa tot ceea ce-a insemnat adolescenta mea, imi dau seama ca nu voi putea uita niciodata. Nimic. E totul atat de clar, atat de adanc infipt in mine ca numai rupand din propria fiinta as putea uita. Cand eram mica, balta de pe malul Dunarii era refugiul meu duminical. Imi faceam leagan din crengile a doua salcii apropiate, adunam flori, alergam dupa fluturi. De multe ori ma prindea inserarea ascultand tremurul usor al vantului printre ramuri. Nu-mi era teama. Singuratatea nu a fost niciodata o corvoada pentru mine. In mijlocul oamenilor, alaturi de ei, in mine are loc o transformare. Nimeni nu-mi cunostea raiul. El exista prin mine si pentru mine. Oricum ceilalti nu puteau intelege. Cand pasii mei s-au oprit la poarta sufletului tau am inteles ca tu esti alesul. Am stiut ca vei fi alaturi de mine mereu, ca vei putea gusta solitudinea padurii de plop, ca vei simti si tu cum urechea ti se pleaca la fiecare fosnet de frunza si bataie de val. Era ceva dincolo de cotidianul zilelor de scoala, dincolo de monotonia dupa-amiezelor la masa de lucru, inconjurat de culegeri. Priveai stingherit in jur si nu puteai prinde freamatul vietii tasnind din fiecare fir de iarba ridicat spre cer. Erai greoi, palma iti era transpirata in palma mea, iar privirile aburite. Cand ti-am lipit urechea de un plop si ti-am spus “Asculta!” s-a ivit pe buzele tale umbra unui suras ironic. N-am spus nimic. Stiam ca vei intelege pana la urma si vei fi alaturi de mine. Te-am purtat dupa-amieze intregi in lumina cenusie a hatisurilor de salcii pletoase, ti-am deschis larg portile imparatiei mele. Erai al meu. Padurea de plopi mi te daruise mai tanar, mai proaspat, mai fericit. Si toate clipele noastre de fericire poarta in ele cantecul frunzelor, zbaterea valului si linistea, linistea amurgurilor de primavara tarzie, cu puf de plop in par si dragoste in inimi. ...... M-a prins inserarea pe mal. Am urmarit cu un gol in inima dansul de culori al asfintitului, darele stralucitoare de lumina ale ultimilor palpairi... Curand soarele nu a mai fost decat o pata palida, rosiatica, deasupra ramurilor golase. M-am desprins cu greu de decorul acela cald, placut, ametitor. Ma gandeam ca totul ia acum forma unui vis frumos in care tu imi intinzi mana, deschizandu-mi din nou drumul spre tine. Te simt aproape, mai aproape ca niciodata. E ca si cum ti-as auzi bataile inimii si suierul usor al respiratiei. Dar bratele mele cuprind doar trupul alb al unui plop. ... Cand am ajuns in oras era deja intuneric. Ici-colo cate un felinar lumina sters linistea strazilor. Erau putini trecatori. Intarziatii se grabeau catre casa cu gandul la focul jucaus din soba si la forfota din jurul mesei. Mergeam cu pasi mici, inceti, respirand aerul rece al serii. Ma gandeam la o seara tarzie, rece, cand intorcandu-ma de la scoala, ti-am auzit in urma mea pasii. M-am oprit asteptand. Iti zaream silueta in lumina unui felinar, alergand, inghitind secundele ce ne desparteau. Simteam in noapte verdele privirilor tale, respiratia sacadata, palmele mari ce-mi cuprindeau umerii, sarutul umed cazut pe buzele mele... si imbratisarea ta, calda, tandra, ocrotitoare... Ai scos din buzunarul de la piept un buchetel ofilit de ghiocei. Mi l-ai atins de buze si cu un suras te-ai plecat la urechea mea: “Unde te-ai ascuns ziua intreaga? Nu stii ca a venit primavara? “ Si cu tine de mana, in noaptea de martie, am ascultat vantul si stelele si cocosii ce vesteau o noua zi de primavara. Dar acum eram singura. Pasii mei sunau a pustiu, ochii cautau lumina, iar inauntru amintirile lucrau, si lucrau, si lucrau... L-am intalnit pe Emil... cu tamplele argintate si glasul obosit. Nici n-am stiut ce sa ne spunem. Ne-am salutat, ne-am strans mainile si am stat asa tacuti secunde in sir. Parea ca stia de venirea mea in oras. Dar nimic din vechea noastra prietenie nu iesise la suprafata. Eram incurcati, cu priviri jenate si cuvinte banale. Ne-am despartit straini, trista sa nu mai regasesc nimic din jovialitatea lui, din farmecul adolescentului ce fusese. Pe strada mea era pustiu. Mi s-a parut la un moment dat ca ma urmareste cineva, in umbra. Dar era numai imaginatia mea si speranta, speranta ca n-am fost si nu voi fi singura niciodata. In casa era frig. Am aprins focul in camera de zi, m-am asezat in fotoliu urmarind dansul jucaus al flacarilor, troznetul butucilor, scanteierea cenusii... Eram obosita. Ziua trecuse greu, cu amintiri si dureri, cu incercari, cu sperante. Eram acasa, in decorul adolescentei mele, asteptand un semn. O bataie in usa, un tarait de telefon sau ciocanitul usor in fereastra. Asteptam primul ghiocel al primaverii mele, seninul albastru al zilelor fericite si lumina, lumina diminetilor, nastrusnica, luptand cu lumea viselor. Simteam parca aroma ceaiului de menta si a painii prajite, zgomotul pasilor mamei, scartaitul usii de la intrare... si pasii grei urcand treptele, usoara bataie in usa si mangaierea. Pleoapele imi erau grele, iar buzele tale fierbinti. Imi dezveleai tandru urechea soptindu-mi: “Trezeste-te, lenesa mica! Soarele e sus si trebuie sa plecam!”. Erau duminicile de primavara cand plecam in grup spre padure . Imi era drag sa alerg, cu tine alaturi, printre copacii abia inmuguriti, adunand lumini si culori si tinerete. Era liniste. Ceilalti erau undeva departe, nu auzeam decat fosnetul pasilor nostri si rar, cate un gugustiuc. Priveam fericita printre ramuri albastrul cerului, urmaream gazele abia trezite la viata si iubeam, iubeam cu frenezie fiecare clipa, fiecare picatura de fericire ce-mi inunda sufletul. Palmele tale urmareau infrigurate rotunjimea umarului, tresarirea sanului, ametindu-ma in mangaieri... Si in jurul meu e atat de multa liniste!... si focul care arde, si bratul teiului de la fereastra lovind rar acoperisul... Mi-au amortit picioarele. M-am ridicat si am luat din bucatarie o cana de lapte. Ma infioara tacerea si pustiul din jur. Maine voi deschide ferestrele sa intre aer curat. Maine voi lumina din nou amorteala dinauntru. Acum e mai bine sa dorm... Sunt atat de obosita... ...... M-a trezit telefonul. La inceput nu mi-a venit sa cred. Nu stia nimeni ca sunt aici! Ceasul batea ora cinci. In casa era cumplit de frig! Nu m-am ridicat cu gandul ca telefonul va inceta. Dar suna strident cautand drum spre creierul meu. M-am ridicat intr-un tarziu si am luat receptorul. Nu vorbea nimeni, doar o respiratie obosita si fosnet de hartie. Cine ma putea cauta? Era desigur vorba despre o farsa. M-am ascuns din nou sub plapuma sperand sa adorm. Dar m-au napadit din nou amintirile. Cum voi putea uita? Cum voi putea pune capat acestui cosmar? Venisem acasa cu gandul sa rezolv aceasta problema. Nu trebuia sa uit, trebuia sa inteleg. M-am zbatut atata vreme in indoiala! De data asta trebuia sa inteleg. De ce atata durere? De ce atata lupta cu sentimentul ce pare ca nu-mi va da pace niciodata? Il iubesc? Acum e greu sa raspund . S-au asezat intre noi atatia ani, atatia straini, atatea evenimente! E greu sa stiu cum mai e el, ce ganduri ii mai poarta pasii, ce vise ii mai umfla aripile... Problema mea pleaca de la altceva, m-am tot chinuit in anii din urma, am intors pe toate fetele trecutul si prezentul meu...Amintirile ma urmareau pas cu pas. Nu stiu daca ma mai dor, le simt insa in mine, e ca si cum as fi acolo, privind apa, mangaindu-i pletele, ascultandu-i cuvintele. Sarutul lui imi arde inca buzele si palmele lui imi ocrotesc obrajii. Mireasma campului imi patrunde in plamani si gerul imi ingheata inca degetele. El e langa mine, ii simt caldura si respiratia. Deschid ochii si-mi dau seama ca e numai imaginatia mea. Dar parca perna de langa mine pastreaza urma unui cap si pe frunte simt caldura sarutului lui. Doamne! Cum voi putea scapa de amintiri? Cum pot intoarce capul trecutului ? Cand voi putea privi nestingherita in viitor? Vineri... M-am asezat abia spre seara in fata caietului. E ciudat cat de fluid curg gandurile din mine, cat de limpede si clar mi-e sufletul. Azi a plouat, ploaie marunta de sfarsit de februarie, obositoare. Parea ca cerul se aplecase asupra pamantului atat de aproape incat puteam atinge norii cu mana. Am ascultat ore in sir stropii lovind pervazul ferestrei. M-am trezit tarziu aproape inghetata. Cu greu am coborat din pat si am aprins focul. Am ramas in camera mea, sus la mansarda, in camasa de noapte, desculta, in fotoliul de la fereastra. Mi-am amintit o alta dimineata, de toamna, in camasa de noapte, cu focul abia falfaind in soba, cand ai plecat pentru prima oara. Era prima noastra despartire. Nu dormisem toata noaptea. Dimineata m-a gasit buimaca. Stateam in fotoliu asteptand sa aud zgomotul masinii. Ma amageam ca e doar un vis, ca ma voi trezi si tu vei veni cu bratele pline de trandafiri. Priveam prin desisul ploii undeva departe, incercand sa intrezaresc ceva ce se putea numi viitorul nostru. Ne desparteau curand sute de kilometri, oameni straini si tacerea... tacerea scrisorilor nescrise, a lacrimilor necurse inca, a mangaierilor ramase in palmele mele. Cand masina s-a oprit la poarta am coborat cu un sal pe umeri la intrare. Aveai ochii verzi si buzele calde. Pe frunte se zarea urma unui strop de ploaie. Tremuram. M-ai lipit de pieptul tau. Nu am spus nimic. As fi vrut ca timpul sa se opreasca la clipa aceea. Dar trebuia sa pleci, trebuia sa trecem prin focul primei despartiri, trebuia sa rezistam prin scrisori. M-ai sarutat lung, flamand si ai plecat lasand in urma miros de toamna mohorata si ploaie mocaneasca. A ramas cu mine in usa speranta. M-am intors in camera, m-am ascuns in fotoliu si am plans ore in sir. Tarziu, la amiaza am primit o scrisoare. Ultima scrisa inainte sa pleci. Am trait prima clipa de singuratate citindu-ti scrisoarea care nu te mai aducea pe tine. Urmau sa treaca zile, saptamani, luni intre mangaieri si cuvinte, intre imbratisari si lacrimi de despartire. Dar ne iubeam si stiam ca dragostea invinge totul. Dar acum? Ploaia continua sa cada. Am baut un ceai fierbinte cu gandul la tine. Mi-am amintit de cutia cu scrisori... pe unde o fi oare? Era plina de nimicuri : scrisori, biletele, flori uscate, ambalaje de ciocolata... Ma tot incearca un sentiment de asteptare. E ca si cum tu ar trebui sa te intorci dupa o absenta lunga si eu te astept, cu nerabdare, sa apari. Oricum, prima ta oprire in oras va fi la poarta mea. Se va deschide din nou portiera si vei cobora incarcat de daruri si flori. Era rasplata pentru asteptarea mea, pentru rabdare, pentru scrisori. Mi-ai adus odata un clown, avea hainuta jumatate albastra, jumatate rosie, cu obrazul de pe partea albastra inlacrimat si cel de pe partea rosie zambind. Avea bucle castanii si ochii caprui. Ai spus ca imi seamana. Partea albastra e e chipul meu la despartire, trist, dar plin de speranta. Partea rosie e sufletul meu la intoarcere, fericit si mirosind a dragoste. Mi-ai daruit ani la rand fel de fel de lucruri, dar nu iubesc nimic mai mult decat o carte de poezii. E o carte de Blaga. N-am inteles de la inceput aceste versuri. “Pur si simplu nu imi place!”, spuneam eu, iar tu ai ras, aproape ca nu ti-am putut stavili rasul. Mi-era ciuda pe mine, pe tine, pe Blaga. Au trecut ceva ani pana am prins gustul poeziilor lui. Deschid si acum cu placere cartea aceea si citesc, rand cu rand, gandindu-ma la tine, la clipele petrecute impreuna, la despartirile inlacrimate, la scrisorile in plic albastrui... Totul mi se perinda pe dinainte si nu stiu ce sa fac: sa plang sau sa multumesc lui Dumnezeu ca nu am uitat nimic? Daca tu te-ai intoarce, daca as auzi soneria si pasii tai urcand in graba scara, daca mi-ai cuprinde umerii, imbratisandu-ma... daca... Mi se invalmasesc in minte nopti de iunie si zile de ianuarie, asfintituri rosiatice deasupra apei si rasarituri in miezul padurii... totul te apropie de mine, te aduce tot mai mult si mai mult langa inima mea. Te iubesc! Doamne, cum te iubesc! N-am sa pot smulge din mine aceasta dragoste niciodata! Fara ea mi-as pierde ultimul punct de sprijin, ultimul gram de speranta... mai sper inca... sper ca va veni ziua cand vei din nou in fata mea, cuprins de dor, cu mainile intinse si privirile limpezi. Suna din nou telefonul. E departe, jos, in camera de zi. Nu voi raspunde. Nu e nimeni care sa ma caute, aici, pe mine. Ar fi trebuit sa-l opresc. Taraitul lui imi aminteste de dupa-amiezele cand asteptam chemarea ta. Sunai de trei ori. Stiam ca tu esti. Dar acum... a tacut, e mai bine totusi cand in jur e liniste si poti gandi, visa, spera... Cand m-am hotarat sa vin acasa am fost putin speriata. Mi-a fost teama ca as fi putut avea un soc, ca tot acest decor familiar, orasul, strada, casa mi-ar putea face necazuri. Dar n-a fost asa. Tot drumul de intoarcere m-am gandit la viata mea, la singuratatea si izolarea in care traiam. Aveam munca mea, care imi facea, ce-i drept placere, dar dincolo de ea sufletul meu se lupta la nesfarsit cu valurile disperarii. Era o vesnica furtuna inauntrul meu. Si in drumul spre casa mi-am dat seama ca ma indrept spre liman, spre locul linistii mele. Am fugit de el in speranta de a scapa de trecut. Dar nu rezolvasem nimic. Totul era mai trist, mai dureros, mai neclar. In clipa in care am intrat in oras s-a coborat in mine un sentiment ciudat, o combinatie intre liniste interioara, multumire sufleteasca si speranta. Nu m-au durut intalnirile cu atatea si atatea lucruri dragi... m-au mangaiat, alinand parca setea nestinsa. Iar acum astept. Nu stiu pe cine sau ce, dar stiu ca va veni si de acolo voi culege fericirea. Suna din nou telefonul. Sa cobor? Doamne... a sunat de trei ori si s-a oprit. Daca va mai suna... Suna... o data... de doua ori...de trei ori... ...... Am coborat si am ridicat receptorul. N-a vorbit nimeni desi simteam prezenta cuiva la celalalt capat. Numai Emil stie de venirea mea... Si atunci, cine? ...... Am iesit putin in curte. Curios, am gasit langa poarta un buchet de ghiocei, pierdut parca in graba de o florareasa cu cosul plin. E ciudat cum a ajuns aici! M-am asezat din nou la fereastra. Am gasit in dulapul de jos cutia cu scrisori. Mi-e teama s-o deschid. Daca toate scrisorile tale s-au faramitat, daca slovele nu se mai cunosc pe foile ingalbenite de timp? Ce greu mi-e sufletul! Si n-au trecut decat zece ani! Nu sunt putini, dar nu mi se pare ca m-am schimbat cu ceva in tot acest timp. Simt la fel, gandesc la fel, aproape ca si iubesc la fel. La varsta aceea speram ca totul va fi frumos si bine in viata mea. Acelasi lucru sper si acum. E timpul sa fac ordine in sufletul, in existenta mea. A venit vremea sa rezolv adevarata problema a vietii mele. Ce-ar fi daca ti-as da un telefon? E absurd, nu ai ce cauta aici! Ai disparut fara urma pentru mine, te-ai stins precum silueta felinarelor in diminetile laptoase de octombrie. Nu mai stiu demult nimic despre tine... ai acum o alta viata, poate fericita, ai poate copii care sa-ti umple existenta... si eu sper ca o nebuna sa te afli aproape de mine, sa-mi dai telefoane si sa-mi arunci buchete de ghiocei la intrare! … Si ploaia asta care nu mai inceteaza! As fi vrut sa merg in parc si in livada... cu vremea asta insa voi sta sa vegetez in fotoliu asemeni bunicilor, picotind in fata focului. Ce draga mi-e camera asta ! Revad dupa-amiezele de iarna, cu zapada multa si ger cumplit, ascunsa in bratele tale in fata focului. Imi spuneai povesti, sau doar ascultam trosnetul lemnelor si suierul vantului. Petreceam ore in sir invaluiti in uitare, sorbind fiecare clipa, cu fruntea pe umarul tau, la adapost de furtuna. Apoi plecai si eu ramaneam sa astept ... Aici totul parea incremenit in asteptarea noii tale sosiri. Eram mereu acasa pentru tine, imi dadeai un telefon si eu stiam ca in doua sau trei ore vei fi acasa. Si reveneai, iti saream in brate, ma sarutai si, inlantuiti, ne asezam in fotoliu, si din nou focul... si suierul vantului... imi povesteai uneori despre viata ta de acolo, despre probleme, colegi, profesori, examene... Erau toate pentru mine straine, dar intrau incet-incet in viata mea fara sa-mi dau seama. Si apoi totul revenea la “noi”, la “noi”cand vom fi impreuna, la “noi” cand vom avea casa noastra, copiii nostri... Te iubeam. Totul se reducea la aceste doua cuvinte. Erai al meu tot, cu bucurii, tristeti, impliniri sau deziluzii... Sambata... M-a trezit dimineata Emil. Am auzit o bataie in usa de la intrare si apoi doua pietricele aruncate in fereastra. Am coborat somnoroasa si l-am primit in camera de zi. Era rece; afara iesise soarele, dar temperatura nu depasise zero grade. M-a ajutat sa aprind focul si apoi am luat micul dejun impreuna. L-am putut privi in voie. Mi-a parut obosit si imbatrinit. Incercam sa regasesc ceva din atmosfera intalnirilor noastre, dar eram departe de varsta aceea, de zilele lipsite de griji si probleme. Imi amintesc lumina palida a veiozei, canapeaua acoperita cu un pled auriu, pikup-ul de langa fereastra... si muzica... Era un tip deschis si prietenos. Ma gandesc uneori ca era asemeni baietilor de mingi. Aduna mereu problemele altora, deziluziile, le rezolva sau doar alina si deschidea poarta spre lumina. Doamne, de cate ori am suspinat pe umarul lui, de cate ori nu mi-a oferit timpul si rabdarea lui... Si intotdeauna mi-a dat curaj, m-a rugat sa am rabdare, sa incerc sa inteleg ca ma iubesti, ca totul e doar o eroare de o clipa...Cand am plecat din oras era singurul meu prieten, dar am rupt legatura, fugind de ajutorul lui. Si cata nevoie aveam de sprijinul lui! El ti-ar fi putut vorbi, ti-ar fi putut explica tot ce se petrecea in sufletul meu si tu ai fi inteles si am fi fost din nou impreuna, fara a mai trece prin tot cosmarul anilor ce au urmat. Stia cat de mult ne iubim de aceea m-a rugat sa astept si sa sper. A fost singurul care a mai dat o sansa legaturii noastre. Am povestit mult, despre viata lui, despre probleme, despre cei ramasi acasa... cei mai multi se risipisera prin tara, facandu-si un rost, o familie... Am evitat sa-l intreb de tine, am evitat sa-i povestesc si despre existenta si izolarea mea. Parea ca stie totul despre mine. Aveam senzatia ca nu ne despartisem niciodata, ca e o intalnire obisnuita... mi-era drag, aducea cu el lumina unor zile trecute, a unor seri romantice si petreceri placute. Ne adunam la el acasa si povesteam, dansam, glumeam... era poate singurul loc unde ma simteam bine, unde, deseori, radeam cu lacrimi... In serile acelea te vedeam si pe tine razand... De obicei fata ta nu schita decat un suras, trist si acela, in coltul gurii. Dar acolo deveneai adolescent asemeni celorlalti. L-am intrebat despre cei din grupul nostru... nu stia mare lucru, sau nu voia sa spuna... Speram sa scape un cuvant macar despre tine, o aluzie, ceva...Dar nimic... L-am oprit si la masa de pranz. Am facut cartofi pai si ochiuri. I-am dat un sort si a facut clatite. Imi placea sa-l urmaresc clatinand usor tigaia, concentrandu-se, aruncand clatita si prinzand-o pe partea cealalta, cu un zambet larg pe buze. Am alergat in papuci pana la bacania din colt si am luat un borcan de dulceata de caise. Erau delicioase clatitele cu dulceata de caise! Se facuse ora patru cand am terminat. S-a uitat la ceas, l-am vazut incruntandu-si sprancenele si ridicandu-se. “Am venit de fapt sa te invit la o petrecere, deseara... Ne adunam cativa din vechea garda... daca vrei, ar fi placut sa vii...” L-am privit tacuta, apoi mi-am coborat privirile in pamant. Imi era teama de intalnirea cu ei, de o aluzie la lipsa ta, de... “Nu trebuie sa te temi, l-am auzit. Stii ca ceilalti nu...” Ma gandeam ca imi va fi greu sa intru in casa aceea, sa vad acelasi decor si aceeasi oameni si tu... tu sa nu fii acolo, sa nu ma prinzi in brate, sa nu ma mangai, sa nu ma alinti... era o incercare prea grea pentru mine. Aveam nevoie de mult curaj si multa putere. Puteam eu face pasul asta? “Nu stiu, i-am raspuns, daca pot... ma mai gandesc. Am sa incerc sa privesc problema obiectiv, dar nu promit nimic... Te rog, te rog sa intelegi!” La plecare mi-a strans usor mana cu un zambet. S-a aplecat si m-a sarutat pe frunte. “Noi te asteptam, totusi...”L-am urmarit pana ce a iesit din raza mea vizuala. Am ramas cateva clipe in usa, sprijinita de toc, cu privirile pierdute in trecut. Vedeam curtea din fata mea inverzita, bobocii de trandafiri inrourati, leaganul, vita de vie sub povara ciorchinilor... Te vedeam pe tine deschizand poarta, mangaind vesel crestetul catelului si fluierand. Coboram in fuga scarile si-ti ieseam inainte. Ma cuprindeai tandru de talie si cu buzele calde imi pecetluiai rasuflarea. Apoi urcam la mine si faceam planul pentru ziua respectiva. M-am intos in casa trista. Emil venise ca o lumina de rasarit si lasase in urma un gust amar, de amintire. As fi vrut sa am puterea sa ma duc. Poate m-as fi simtit bine, poate totul ar fi fost O.K. Dar am preferat sa ma asez in fotoliu, cu o cana de lapte in mana si sa ascult zgomotele noptii. ..... Afara e o luna minunata. Am deschis fereastra si am simtit aerul placut, primul val de primavara din anul acela. Stele sunt putine. Cate una razleata straluceste palid pe catifeaua noptii. As vrea sa mai stiu care e steaua noastra, unde s-a ascuns de nu am mai putut-o zari atatia ani! E liniste. Orasul parca doarme, desi e abia ora opt. Nu se aud masini, nici tramvaie, nici casetofoane date la maxim. Nu regasesc nimic din atmosfera grea a orasului acela indepartat. E atat de liniste! Simt cum coboara in mine un sentiment de pace si odihna. Mi-e somn. Dupa atatia ani simt din nou somnul acela moale, plin de vise frumoase dandu-mi tarcoale. Mi-e lene sa inchid caietul, sa ma ridic si sa ma ascund sub plapuma. Ma simt atat de bine aici, cu stiloul in mana, scriind. Mi-am regasit pofta de scris si as sta asa ore intregi. Parca mi-as dori o plimbare prin parc, cu picioarele prin frunzisul toamnei trecute, printre plopi, alaturi de plaja pustie. E minunat acum acolo! Un cer senin, o luna mare si galbena, padurea de plopi in umbra si Dunarea curgand, curgand... M-as aseza in leaganul de salcii si as asculta fermecata tacerea noptii... E atat de departe fericirea! Duminica... Nu-mi vine sa cred ca ce am trait este adevarat! Mi-e teama ca a fost totul doar un vis, doar o amagire a unei nopti de insingurare... Ajuta-ma, Doamne! Trezeste-ma din somnul adanc in care m-ai cufundat! Da-mi puterea sa cred ca e adevarat, sa mai sper, sa mai iubesc... M-a trezit din reveria mea telefonul. Suna strident in linistea casei, zgaraindu-mi creierii. Mi-am astupat urechile nedorind sa-l mai aud, incercand sa scap de glasul lui. Stiam ca nu va inceta curand. Intr-un tarziu s-a oprit si am rasuflat usurata ca am scapat de ispita. Cand mi-am revenit si mi-am reluat pozitia comoda in fotoliu, a inceput din nou. Nu voiam sa mai ascult, nu voiam sa ridic receptorul, nu voiam... dar... am coborat in fuga si am raspuns. Era Emil. Nici nu m-a lasat sa vorbesc, mi-a spus ca intr-un sfert de ora e la mine si a inchis. Am ramas descumpanita cu receptorul in mana. Ce puteam face? Mi-era teama de o reintalnire, ma gandeam ca totul se va prabusi, ca echilibrul meu fragil se va frange. Am urcat incet scara gandindu-ma la o solutie. In camera am deschis geamantanul si mi-am privit lucrurile: nu aveam nimic potrivit... Am ales totusi o fusta de stofa neagra si un pulover rosu. M-am imbracat, mi-am tras cizmele, mi-am periat iute parul si m-am asezat la fereastra in asteptare. Ma gandeam la casa aceea plina, la vocile vesele, la zgomotul de pahare si de rasete. Voi rezista ? Imi era teama de reintalniri, de strangeri de mana, de imbratisari... Am auzit poarta si mi-am ridicat privirile. Am zarit o silueta inalta, mergand cu pasi inceti pe alee. Nu era Emil! Si miscarile lenese... si pasii greoi... Doamne! Ajuta-ma sa-mi revin! Nu se poate! Nu poate fi el cel ce vine spre mine. Am murit si acum sunt in Rai... sau nu, am adormit si acum visez. Mi-am ciupit obrazul... nu, nu voi deschide! E prea mult, prea mult pentru mine! S-a auzit bataia usoara in usa. Casa era cufundata in intuneric cu exceptia veiozei de langa mine. Ma rugam sa am puterea sa nu raspund. Nu aveam nevoie de o noua amagire, de o noua incercare... a doua bataie... Am coborat iute scarile. Am deschis usa si mi-am simtit genunchii moi. Era in fata mea inalt, cu tamplele usor grizonate si privirile racoroase. Il priveam mirata si speriata, fara un cuvant, fara un gest... A intrat si a inchis usa. Nu-l mai puteam privi. Mi-am plecat privirile si am simtit un gol in stomac. S-a apropiat si mi-a luat mainile. Apoi, cu un gest tandru mi-a prins barbia si m-a privit adanc, in ochi. N-am putut rezista. Am simtit doua lacrimi calde brazdandu-mi obrajii si o ameteala usoara. Am cautat un sprijin si l-am gasit in bratele lui. Era atat de bine acolo! Mi-am plecat fruntea pe umarul lui. Lacrimile curgeau usor fara durere... Am plans in tacere, in bratele lui, minute in sir. N-a spus nimic, nici un cuvant. Imi mangaia incet parul, ca o adiere. Il iubeam, Doamne, cat il iubeam! Si era langa mine, eram in bratele lui ocrotitoare, palma lui imi aduna deznadejdea si tristetea. Nu aveam curajul sa ma misc. Imi era teama ca cel mai mic gest ar putea tulbura visul si m-as trezi din nou singura, cu perna umeda. Amortisem. M-am ridicat si l-am atins. I-am mangaiat obrazul, palid, cu barba abia ivita, fruntea inalta, tamplele argintii, pleoapele plecate. Am schitat un zambet. Am regasit surasul meu ca intr-o oglinda pe chipul lui. Era obosit. Se vedea in cearcanele adanci de sub ochi si in gesturile incete. Nu spunea nimic. Ma privea, fericit, isi flutura degetele pe deasupra capului meu si zambea. La un moment dat m-a tras spre el si i-am simtit buzele calde pe buzele mele. Nu-mi dau seama cat timp a trecut. Eram in bratele lui si restul nu mai conta. Tineam ochii inchisi de teama ca visul sa nu se spulbere. Dar el era acolo, mangaindu-ma, alintandu-ma, trezind in mine senzatii ciudate, dar placute. “Mergem?”i-am auzit intr-un tarziu vocea, cu inflexiuni duioase, ca de vioara. Am zambit si am dat din cap semn ca nu. M-a privit cu fruntea usor incruntata si buzele stranse. Mi-a parut rau de hotararea mea, asa ca mi-am luat repede paltonul si am deschis usa. S-a urnit greu, obosit, cu parere de rau. Noaptea era placuta, strazile pustii... se auzeau doar pasii nostri pe dalele de piatra ale trotuarului. Mergeam cu mainile in buzunare, tacuti, asteptand ca unul dintre noi sa vorbeasca. Aveam atatea si atatea lucruri sa-i spun! Se adunasera in toti anii ce trecusera atatea intrebari fara raspuns, atatea indoieli, atatea lacrimi! Si era langa mine si mie imi era teama sa vorbesc... Asteptasem cu atata nerabdare prima noastra reintalnire, ma hotarasem sa golesc sacul cu deziluzii si probleme, iar acum... Imi placea sa merg asa, in tacere, cine stie unde... cu el alaturi... Fusesera atatea nopti ca asta! Trecusera atatea clipe de tacere intre noi, pe alei pustii, la ceas tarziu de primavara timpurie... De cele mai multe ori vorbeau pentru noi gesturile... M-am oprit si i-am luat bratul. M-a privit cu o lumina limpede si am plecat mai departe. Lipita de el, simteam cum urca in mine fericirea. Mi-am asezat fruntea pe pieptul lui sperand sa-mi cuprinda umerii. Dar gestul meu a ramas fara raspuns. Ne apropiam de plaja. La ora aceea totul era pustiu. Nu se auzea decat clipocitul apei, usor, imbietor. As fi vrut sa alerg cu el de mana prin nisipul moale, as fi vrut sa-i spun ca il iubesc, ca viata mea nu are sens fara el, fara dragostea lui... Imi stateau pe buze cuvinte tandre, alinturi si degetele imi ardeau de dorul mangaierilor. Primul pas pe plaja l-a gasit insingurat. Nu intelegeam de ce venise, de ce era cu mine, daca indoiala ii sfasaia inca inima... Doream sa-l stiu al meu cu inima intreaga, gata sa mi-o ofere...Era insa departe de mine si de intrebarile mele... Mi-am tras mana putin suparata. Mi-a oprit-o cu un gest tandru si o privire calda. Mi-a ridicat palma si a sarutat-o... “De ce? Spune-mi: de ce?”l-am rugat cu lacrimi in glas. Totul in mine rabufnise asemeni unui torent. Doream sa inteleg ce se intampla cu mine, cu noi, cu toata noaptea asta minunata. De unde sa incep cautarile? Cuvinte nerostite ani in sir, intrebari adunate, cangrena, in minte, toate ieseau la suprafata. Nu mai puteam trai in indoiala si intuneric. Nu mai suportam deznadejdea incovoindu-mi umerii. Nici nu stiu ce i-am spus. Am vorbit, am vorbit mult, cuvinte amestecate cu lacrimi si durere, fraze lungi, incalcite, din care, Dumnezeu stie, ce a inteles. Rabufnise din mine durerea si disperarea cu care ma luptasem in nopti de singuratate. Nu ma putea opri nimic, nici glasul lui, nici gesturile, nici cutele adanci de pe frunte, nici lumina verde a ochilor lui stingandu-se lent. Trebuia sa dau afara totul, sa rasuflu usurata si linistita. Fusese prea mult pentru mine, prea greu amarul singuratatii si intunericului. Cand m-am oprit eram sfarsita. Lacrimile imi curgeau pe obraz calde, genunchii mi se inmuiasera, imi simteam capul greu si ochii obositi. M-am asezat pe un petec de iarba uscata. Nu-l puteam privi. Stiam ca putea pleca in orice clipa, ca nu-l mai lega nimic de mine, de plaja pustie, de amintiri. Imi usurasem sufletul si era de ajuns. Ramasese in picioare, cu fata spre apa si mainile in buzunare. Aproape ca nici nu respira! Tacea. Era singurul lui raspuns. De fapt, la ce ma asteptasem? Rugaminti, motivatii, iertari? Si in momentul acela am realizat ca totul fusese in mine, doar in mine. Ca numai mintea mea, bolnava de dor, macinase ani in sir evenimente si gesturi, ca am sperat la o iubire sfarsita in momentul acela, cand si-a intors privirile spre alt orizont. El a ales si eu trebuia sa accept. Au trecut anotimpuri dupa anotimpuri si eu am sperat... la o dragoste ce murise. Dar acum? De ce el, de ce seara asta, de ce verdele tulbure al ochilor lui? M-am ridicat si am mers in fata lui. I-am zarit lacrimi pe obraz si buzele stranse. Plangea... Am simtit un gol imens in suflet si nu am avut puterea sa-i sterg lacrimile. Stateam fata in fata doi straini, doi oameni obositi, tristi, singuri... Imbatranisem in clipele acelea cu o mie de ani. Mi-erau tamplele albe si sufletul gol. “Spune ceva!”ii spuneam in gand, “Spune-mi ca nu ai nevoie de mine, ca de fapt seara asta e o farsa, ca ...”. Dar el tacea invaluit in aburul lacrimilor, asemeni copiilor tristi in fata unui pom de Craciun fara daruri... Pierduse totul? Eram cu adevarat pierduta pentru el? Imi era greu sa inteleg tacerea lui... pe vremuri, stiam ce gandeste in fiecare moment, dar omul din fata mea era un strain... Trist si singur, dar strain! As fi vrut sa plec, sa fiu departe de locul acela, de el... Ma linistisem. Coborase in mine o pace adanca, prima clipa de liniste interioara dupa atata timp. Mi-era somn, atat de somn, de parca nu dormisem zile si nopti intregi. Am dat sa plec. “Nu pleca, te rog!”, l-am auzit vorbind. M-am oprit, dar nu m-am intors. Mi se parea inutil sa mai stau. Nu mai aveam nimic in comun, tot ce ne legase erau doar amintirile, si acelea din ce in ce mai departate. Eram departe de el, de gandurile, de viata lui. “Nu pot ramane singur... te rog, te rog sa mai stai... Am fost las, stiu! Te-am lovit, te-am lasat prada chinurilor, dar nu pleca... am nevoie de tine! Am nevoie de cuvintele tale, de intelegere, de... iertare... M-am gandit mult la tine! In fiecare zi, in fiecare ceas... dar n-am avut curajul sa revin. Imi spuneam ca nu ma poti ierta, ca poate ti-ai facut o alta viata, ca ai trecut peste amintiri, peste ce era al nostru... Ani la rand te-am purtat cu mine! De fiecare data ceva ma tinea departe, imi soptea ca nu ma mai iubesti... Dar n-a fost asa, si nu-mi voi ierta asta niciodata!” Simtise ca totul s-a frant. Pentru noi nu mai exista cale de intoarcere. Viata nu ne va mai impreuna drumurile niciodata. Cred ca nu-l mai iubeam de mult, dar dragostea ce i-o purtasem devenita obsesie nu-mi dadea voie sa-mi vad de viata mea. Acum insa am inteles, fusese departe de mine, nu ne legau decat amintirile, frumoase sau triste, ale iubirii noastre. Dar se terminase. Nu mai trebuia sa lupt. A fost de ajuns sa ii pot vorbi si totul s-a clarificat. Nu trebuia sa inteleg de ce ne-am despartit; acum stiam ca asa a vrut soarta, ca nu aveam puterea sa schimbam drumul vietii. Poate nu eram facuti unul pentru celalalt, poate viata impreuna ar fi fost un cosmar. Puteam pleca linistita catre casa cu sufletul limpezit, libera sa-mi vad de viata mea. Puteam deschide larg ferestrele casei mele, sa intre lumina si caldura lumii... toate cosmarurile mele se risipisera, pierisera inmormantate in nisipul plajei, intre salcii. Dar el? Pentru el abia acum incepea calvarul. Intrezaream furtuna in cuvinte, deznadejdea cuprinzand fiecare centimetru cub al creierului si durerea... plangea... ii era greu sa accepte, se luptau in el neputinta si disperarea... Putea intinde mana, dar eu eram departe. Ne desparteau atatea clipe si atatea ganduri! I-as fi putut spune un cuvant bun, de consolare, dar n-am gasit niciunul care sa-l poata ajuta. Si am plecat cu pasi rari, masurand parca plaja, spre oras. Lasam in urma toata viata mea de pana atunci. Mi se deschisese inainte o poarta inalta si nu trebuia decat sa-i trec pragul. Orasul era la fel de pustiu. In casa am regasit veioza aprinsa si caietul cu cele cateva file scrise. M-am trantit in pat si am dormit adanc cinsprezece ceasuri. ...... M-a trezit din nou taraitul telefonului. Nici nu ma gandeam sa raspund. Doream sa fiu singura, sa ma pot privi in oglinda, sa incerc sa ma regasesc. Abia acum eram eu, cea adevarata. Plictisit telefonul s-a oprit. Ma gandeam ca ma voi intoarce acasa la munca mea, ca ma voi regasi in linistea biroului, cu storurile trase, si caietele mele... Telefonul suna din nou? De ce nu-mi da pace? De fapt, de ce mi-e teama? Nu ma mai poate atinge nimic acum. Vreau numai sa fiu singura, sa ma cunosc, sa ma invat. Viata nu e facuta doar din amintiri si durere! Mai sunt atatea anotimpuri de trait!... si telefonul asta care nu mai tace! M-am ridicat si am raspuns. La capatul celalat era el. “Pot sa te vad azi?”m-a intrebat. Am stat o clipa pe ganduri si mi-am dat seama ca pericolul trecuse. “Desigur”, i-am raspuns, “cand vrei.”M-am ascuns din nou sub plapuma, cochetand cu somnul. Am auzit ca prin vis o bataie in usa. Pana sa ma dezmeticesc, urcase deja in camera mea. Pe fata lui noaptea nedormita isi lasase semnele. Avea ochii obositi si tulburi. Palmele mari framantau stangace o hartie. “Ti-am scris azi-noapte. Dupa ce ai plecat mi-am dat seama ca acum te-am pierdut pentru totdeauna. Si nu vreau. Ti-am scris mult, dar mi-e teama sa ti-o dau, m-ai putea intelege gresit. Mi-am dorit in toti acesti ani sa am posibilitatea sa ma explic, sa-ti pot spune ce s-a petrecut cu si in mine. Te-am iubit mereu. Nu a trecut o zi fara sa ma gandesc la tine. Dar m-am temut...” Cuvintele se loveau de mine ca de un zid. Nu ma mai interesa, nu voiam sa stiu ce s-a intamplat, nu aveam nevoie de motivatii... “Vrei sa-ti spun ca te-am iertat?”l-am intrebat. “Te iert, de fapt te-am iertat de mult. Cuvintele nu-si mai au rostul. Mi-e greu sa te ascult si sa te inteleg. Totul mi-e clar, viata si-a urmat cursul ei... asa a fost sa fie... sa nu fim impreuna.” “Dar cu noi? Cu noi cum ramane?” L-am privit mirata; nu intelesese nimic... “Noi nu mai exista. Are fiecare viata, rostul, visele lui. Nu intelegi ca totul nu e decat trecut? Suntem doi straini ce s-au intalnit pe un peron intr-o gara: se privesc, isi zambesc, poate isi si vorbesc, dar vine trenul fiecaruia si pleaca fiecare in alta parte... Nu avem nimic in comun decat amintirile, si acelea sterse si indepartate.” Mi-e greu sa cred ca am rostit aceste cuvinte si nu m-au durut. Nu m-a durut nici lacrima tulbure din privirile lui, nici palmele mari, transpirate, mototolind o scrisoare necitita. Am rasuflat usurata cand am auzit usa inchizandu-se in urma lui. Viata mea pornea spre un alt orizont, asemeni cocorilor. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate