O VARA...

“Intre noi si noi a coborit o aripa. I-am zarit penele printre firele de praf asternute pe palmele mele, i-am simtit zbaterea calda ca pe un bocet si acum astept. Drumul meu a pornit de la numele tau si s-a intors tot acolo. Un cerc mirat ca un cantec. Palmele mele, intr-o noapte, s-au asezat la capataiul tau si ti-au asternut pe frunte saruturile unei iubiri stinse. Asteptam... Langa mine ardeau palid stelele noptii. Ti-aduci aminte?

-”Iti place cum ninge?”
...ai suras.
-”Unde ti-s ochii?”
... mi-ai cuprins palmele cu palmele tale, sarutandu-le. M-am apropiat atingandu-ti pleoapele cu buzele mele. Ai suras din nou.. Am fugit cu privirile tale pe buzele mele. In zapada ni se ascundeau pasii, iar eu alergam... alergam...
-“Stai !”
Erai in fata mea ca o pestera. Am intins mainile pogorandu-ti pe crestet o mangaiere. Privirile tale erau calde si buzele umede. Te iubeam...

Acum aripa s-a asezat pe ochii mei. Imi sterge lacrimile. Praful de pe maini s-a scuturat usor, ca o boare. Ce astept? Ti-am zarit azi de dimineata pasii in zapada. Afara ningea... Am cules cativa fulgi si i-am asternut pe urmele tale. Speram ca ele sa dispara, dar fulgii s-au topit...

-”Ma iubesti?”
...m-ai luat in brate, asezandu-ma pe genunchii tai.
-”Spune-mi, ma iubesti?”
...ochii tai cautau ceva dincolo de privirile mele. Ti-am sarutat argintiul tamplelor asteptand...poate glasul tau, poate buzele tale... sau doar tacerea... Te-ai ridicat cu mine in brate. Deodata pamantul se rotea si simteam fulgii de nea pe obraz ca o adiere... sau poate ca o lacrima inghetata.”


*
* *

Vara care mi l-a adus e acum departe. La fel de departe ca si copilul ratacind vesel printr-o livada cu caisi adormiti de dogoarea unor amieze fierbinti de iunie. Hoinaream ziua intreaga. Ma desteptam odata cu soarele, urmarindu-i pasul usor de la primele raze timide, caldute, in lumina liliachie a zorilor, pina la rosul portocaliu al amurgurilor violete, invaluite in miresme. Totul in jurul meu fremata plin de viata. De la taraitul strident al greierilor, la fasaitul cosasilor prin iarba inalta; de la ramura aplecata a ciresului pina la firul de iarba langa care imi ascundeam visurile. Visam. Eram la varsta la care astepti chemarea dragostei, varsta cand cauti drumul care sa-ti deschida inainte portile nebanuitei fericiri. Asteptam. Nu stiam bine pe cine sau ce, dar asteptam. Speram sa vina ziua in care dragostea sa mi se aseze pe brate ca o lumina. Locul meu preferat era o livada de caisi la marginea orasului. Porneam in fiecare dimineata, cu o carte sau un caiet, catre ea. Iarba era plina de roua, iar greierii isi faceau timid simtita prezenta. Citeam, scriam sau doar visam cu ochii pironiti spre cer ca la o chemare. Printre ramurile copacului se zarea un petec de cer de culoare azurie, peste care treceau in rastimpuri fuioare albe de nori. Era liniste. Atit de liniste incat imi puteam auzi bataile inimii. Nu era nimeni prin jur sa ma tulbure, doar iarba moale si racoroasa. Simteam ca undeva, aproape de mine e o minune, ca e de ajuns sa intind mina si in fata mi se va deschide o poarta larga catre o alta lume. Mai frumoasa? Mai buna? Mai plina de intelegere? Era greu de spus. Si de aceea mi-era teama sa-mi deschid palma si traiam cu iluzia ca in fiecare clipa lumea aceea putea fi a mea. Se ducea in mine o lupta cu necunoscutul. Si la fiecare pas indoiala isi facea loc printre sperante si intrebari. Dar ma intorceam in singuratate, la camera cu papusi si violete in fereastra.
In dimineata aceea sentimentul ca minunea e linga mine era tot mai puternic. Tot trupul mi-era cuprins parca de febra si am plecat aproape in fuga catre marginea orasului. La poarta livezii sufletul parea ca mi s-a limpezit. Am putut citi inauntru ca intr-o carte. Tremuram. Am incercat sa regasesc ceva din lumina zilelor trecute, dar totul in jur parea altfel, poate mai trist, sau mai strain, nu-mi dadeam bine seama. Am incercat sa citesc, dar literele alergau pe pagina fara a putea prinde un inteles. Orele diminetii au trecut greu, intr-o incercare inutila de a ma regasi. Caldura amiezii m-a gasit sufocata de propriile nelinisti. M-am ascuns la umbra unui cais, cu sufletul macinat si gindurile confuze. Trebuia sa plec. Am coborit in sosea, luand drumul spre oras. Asfaltul era fierbinte. Urmaream linia alba cu pasi mici, avind cosuletul pe umar si sandalele in mana. Caldura soarelui ma ametise usor, dar ma opream din cind in cind atrasa de florile de pe margine. As fi vrut sa ajung cat mai repede acasa, sa ma regasesc in racoarea asternutului, la adapost. Simteam ca se va intampla ceva, totul in mine vuia asemeni padurii in prag de furtuna, cautand un punct de sprijin, un cuvant sau un semn care sa-mi redea increderea. Eram atat de adanc infipta in virtejul acestor ganduri incat nu am auzit claxonul masinii care se apropia de oras. M-a trezit numai scrasnetul rotilor franate pe asfaltul fierbinte.
Inlemnisem...de teama si de rusine. Portiera masinii s-a deschis si in cateva secunde langa mine, mai mult distrat decat furios, se afla un barbat. Nu i-am zarit decat ochii, intunecati, ametindu-ma cu adancul lor...
-La un moment dat am crezut ca esti Fata Morgana!
Mi-am plecat rusinata privirile fara a putea scoate un cuvant.L-am simtit zimbind intelegator:
-Unde mergi?
L-am privit mirata:
-In oras, unde altundeva?
I-am prins lumina vesela din priviri:
-Ma gandeam ca te vei intoarce in castelul tau din nori, lasandu-ma naucit si incurcat.
Isi batea joc de mine?
-Hai, urca in masina, spuse intorcandu-se spre cochetul automobil.
Am ramas tintuita locului si cu un curaj greu de inteles am refuzat. Apoi l-am salutat din priviri si am pornit mai departe. De asta data pe bordura. Am auzit motorul pornit si am zarit micul monstru alb pierzindu-se in aburii soselei. Am ramas o clipa privind in urma lui de parca uitasem in masina aceea ceva. Poate bagheta fermecata a zinei care mi-l putea aduce inapoi. Si ochii negri zambeau inca in sufletul meu.


*
* *

Amurgurile de vara poarta in ele mireasma trandafirilor; amortite de caldura amiezii florile isi ridica usor petalele sorbind cu nesat briza inserarii. Se aud caini care latra, cate o masina inairziata gonind catre casa, zgomote ale curtilor in prag de noapte si tarait de greieri. La inceput cate unul, stingher, insotind ritualul retragerii animalelor la culcusurile lor. Apoi inca unul, si inca unul, pana cand te trezesti prins intr-un concert. Simti parca aroma trifoiului proaspat cosit, fosnetul unei ape sau glasul vantului printre crengi de plop...susur...Apare prima stea, ca un strigat, apoi usor, licarind, o urmeaza altele si altele, de parca o fetita somnoroasa si-a imprastiat pe rochia de catifea punguta cu margele. Umbra primei stelute gaseste cerul inca la albastrul dupa-amiezelor de vara, cu fuioare de nori presarate ici-colo...Lumina se stinge absorbita de silueta sclipitoare si cerul se intuneca usor, ca o umbra. Te intorci si ochii ti se deschid mari, de mirare: in spatele tau, pe furis, s-au ridicat alte luminite timide, nascute parca din cele din urma raze ale soarelui. Si brazdele cerului devin cicoare, iar licuricii se aprind mai tare, si mai tare, pana cand cerul si-a stins intreaga lumina. E intuneric,rasuflarea ti se inmoaie, privesti in jur temator, tresari la cel mai mic zgomot. Gazele se aduna, roi, in jurul felinarelor, iar regina-noptii, desteptata, isi deschide cupa. Aerul e plin de miresme si linistea tresare cand si cand cu taraitul greierilor. Inchizi ochii, visezi la un zburator cu plete negre care sa-ti aduca primul fior al iubirii, ii deschizi si nu vezi in jur decat noapte, un cer instelat si o lumina departe, care te asteapta.
.....
Picioarele imi amortisera in pozitia incomoda pe care o adoptasem. Era o noapte placuta. Se auzea vocea mamei in rastimpuri, comentand cine stie ce intamplare de peste zi si apoi replica tatei, printre sorbituri de ceai. Lenevisem intreaga dupa-amiaza in camera mea, visand, asteptand tampla incaruntita sa se apropie de buzele mele. Mi-l imaginam inaintea mea, cu buclele plecate sub mangaieri si ma trezeam adiind aerul, mangaind un obraz imaginar, cu priviri de carbune si buze deschise intr-un suras. Parca il asteptam. Intrase in mine ca o furtuna de primavara, scuturand petalele copacilor infloriti, ametind albinele si zapacind fluturii. Se topise in aburul zarii lasand in urma covoare multicolore, dansand in alb, roz si verde, un verde catifelat, de frunza tanara...Si mireasma... mireasma campului de trifoi inflorit... Unde incepea de fapt visul?
Ma lasase la marginea drumului, putin ametita... Descatusase in mine sentimente nebanuite, dar eram fericita. Fericita ca il cunoscusem, ca o clipa gandurile lui se indreptasera catre mine, ca intre noi statea acum umbra unei povesti cu o fata frumoasa, plutind pe aripi de nori si aducand speranta.
Mi-a tulburat gandurile un zgomot de portiera inchisa. Am ciulit urechile recunoscand prezenta unor pasi pe alee. Necunoscutul trecuse cu pasi siguri si calmi prin fata verandei. N-am putut zari decat albul camasii si lumina calda a unui buchet de trandafiri, albi si ei. Cine putea fi nocturnul nostru vizitator? Cunostea geografia locului, o spuneau pasii lui fermi si siguranta cu care s-a apropiat, prin intuneric , de sonerie. Am auzit glasul tatei plin de bucurie si un “Buna, Radule!”care purta in el ceva din tandretea cu care numai mie imi vorbea. “Trebuie sa fie cel ce s-a anuntat azi!”, am gandit si m-am adancit din nou in reverie.
.....
Adolescenta e cel mai ciudat anotimp al vietii. Totul in jur pare departe de tine si totusi contactul cu lumea exterioara este mai necesar ca niciodata. Zi de zi inima ti-e ca o caseta deschisa in care se aseaza pe rand lacrimi, surasuri, indoieli, bucurii, tristeti neintelese, ganduri nepermise, intrebari...Poate cel mai simplu cuvant care ar putea defini aceasta perioada este intrebare. Care e rostul tau in lume? Incotro mergi? De ce sunt clipe cand inima tresare fara rost la un cuvant sau la un gest? De ce intre noi si ceilalti e intotdeauna un zid atat de greu de trecut? Intrebari ale caror raspunsuri se lasa asteptate sau nu-ti pot potoli nelinistea. Creste in tine, ca dintr-un copac altoit, un alt eu, o alta entitate cu ganduri si vise diferite, un suflet ciudat, alergand intr-una dupa himere. Obosesti. E prea greu pentru tine sa intelegi ca vremea papusilor a trecut, ca rasariturile si diminetile nu vor mai avea niciodata aceeasi culoare, ca toamnele ce vor veni vor aduce cu ele tot mai multe probleme si praguri de trecut. Si sufletul ti se zbate intre nesiguranta si indoiala. Esti singur, atat de singur in fata necunoscutului! Si dupa ceasuri si zile si saptamani de nelinisti se apropie de tine o boare usoara, ca o mangaiere, de speranta. Ti se umple sufletul de o bucurie ciudata, un sentiment de teama isi face loc, cu pasi usori, dar siguri in tine. Te trezesti intr-o dimineata cu certitudinea ca langa tine e un miracol, deschizi ochii mari si-ti dai seama ca in sufletul tau si-a facut cuib dragostea.
Speri, astepti, surazi sau lacrimezi, dar totul e cuprins de culoarea diminetilor linistite de mai cand infloresc in pocnet suplu primii lilieci. E o risipa de nuante in haina arbustilor in floare! Roz, mov, alb, verde pierdut prin marea de petale, totul se revarsa spre tine. Dar dragostea? E iarna, februarie...Totul in jur e inghetat, trist, un decor sumbru macinat de viscole. Liliacul tremura, isi strange mugurii mai tare pe crengi si asteapta. Vine o zi mai insorita. Vrabiutele ciripesc multumite, gerul isi pierde usor din putere. Zilele calde se inmultesc. Totul in jur parca renaste. O vezi in zambetele oamenilor, in pasul copiilor, in cosul tigancilor. Mugurii cresc, se umfla si te trezesti intr-o dimineata inconjurat de verdele crud al primaverii. E tot mai cald. Femeile scot la iveala corpuri suple in taioare viorii, apar violetele in colt de strada si ciorchinele de boboci in liliacul din coltul casei. Ziua asteptata nu e departe, vine spre tine cu pasi mari si repezi. Iti aseaza pe brate voalul minunat al primaverii ca pe o ofranda. Si culegi ramul de liliac inflorit surazand, cu gandul la urma fierbinte a sarutarii din seara ce trecuse. Iti apleci fruntea, sorbi distrata mireasma florilor si alergi iute in casa tresarind la bataia de inima ce suna mai ciudat in pieptul tau.
.....
M-am trezit gandindu-ma la masina alba, la necunoscutul cu ochi negri, la glasul, la mainile lui...Avea maini fine, cu degete lungi, albe, cu unghii rotunde, ingrijite... Parul ii flutura spre tample in bucle rebele..”Doamne, de unde stiu atatea?”, m-am infiorat. Strainul acela isi facuse ciudat de repede loc in gandurile mele... Era o senzatie ciudata, un amestec de indoiala si fericire, ca un lichid cald ce impanzea usor toate fibrele fiintei mele. As fi vrut sa stiu de unde vine si incotro merge, ce se ascunde dincolo de surasul acela timid, in spatele privirilor intunecate si tandre... Dar nu voi afla poate niciodata... Ce minune mi l-ar mai aduce in drum ? Ce intamplare fericita ne va mai aseza fata in fata? Si totusi speram... Undeva dincolo de toate aceste intrebari se afla o lumina calauzitoare ce imi intarea speranta... “Nici un lucru nu e intamplator pe lumea asta”, imi spunea bunica in anii copilariei,”Dumnezeu a dat fiecarei clipe rostul ei. Tot sirul de intamplari de-a lungul anilor se leaga intr-un fir. Viata noastra se toarce dintr-o furca masurata, clipa de clipa, zi de zi, an de an...Dar totul are un rost la timpul lui.” Si atunci speram ca ziua aceea va fi primul pas spre fericire...ca asa cum totul vuia in mine, sufletul lui era patruns de neliniste. Simteam in jurul meu o prezenta, ca un fluid ce-mi tulbura sufletul, inecandu-l in propriile indoieli.
Am auzit glasul mamei ca prin vis. Nu am reactionat decat la o a doua chemare. M-am ridicat si am pornit in pas moale spre casa. Se auzeau glasurile celor dinauntru, rasetul tatei, vocea placuta a mamei. In usa casei m-am oprit inca o data cu gandul la linistea de afara si la tremurul din mine.
-Iat-o, ea e fetita mea! a spus tata luandu-ma ocrotitor dupa umeri. O noua generatie, tineri si frumosi!
Strainul s-a ridicat, m-a privit mirat, in timp ce eu cautam in gand un loc unde sa ma ascund. Dar am tras aer in piept si m-am apropiat cu curaj. Ii simteam zambetul in coltul buzelor. Am intins mana usor, cu o intrebare, parca:
- Liana, Liana Teodor, imi pare bine...
Mi-a prins mana cu tandrete si mi-a sarutat-o :
- Radu Miron, domnisoara...
Nici nu mai stiu ce s-a intamplat. Aveam palma in palma lui, era langa mine si asta imi era de ajuns...

*
* *

Si totul a curs usor. La inceput imi placea sa-l intalnesc; il zaream intamplator pe strada si inima imi tremura; imi doream sa-i vorbesc, dar mi-era teama si rusine. De ce? Nu stiu, e greu de inteles ce gandeam atunci. Era ceva intre dorinta si intrebare, un soi de neastampar ciudat, dar placut. Cautam orice posibilitate de a-l vedea, de a-i vorbi, de a intelege ce e dincolo de privirea lui trista. Ma trezeam dimineata cu un tremur usor in inima, apoi nu-mi gaseam locul si trebuia sa plec. Asa cum altadata cautam refugii, acum ma plimbam prin oras cu speranta ca el sa-mi iasa in cale. Ce aveam sa-i spun? Nu stiam bine nici eu. In sufletul meu isi facea loc cu incapatanare un sentiment nou.
Intr-o dupa-amiaza pelerinajul meu zilnic imi purtase pasii in parcul orasului. Fusese o dimineata extrem de calda, cu soare puternic si aer fierbinte. Ma oprisem tacuta pe marginea digului si priveam apa lovind malul cu batai rare. Parea ca totul incremenise. Si dintr-o data cerul s-a intunecat acoperit de nori cenusii. Stiam ca va urma o ploaie furtunoasa de vara. Am alergat iute prin ploaie catre un chiosc ascuns in umbra unor tufe de trandafiri agatatori. Mi-a rasarit in fata nu stiu de unde. M-a prins ocrotitor de umeri si am alergat impreuna. Ii auzeam respiratia, ii simteam bataile inimii in varful degetelor si m-a cuprins deodata un fior cald care a urcat, a urcat, pana cand mi-a inundat tot corpul. Inauntru era placut. Se simtea mireasma trandafirilor si se auzea ropotul ploii pe acoperis. M-a privit lung si a zambit.
- Esti atat de proaspata! De unde atata lumina si bucurie in tine, Liana?
Cum puteam eu sa-i explic ce se petrece cu mine cand nici eu nu intelegeam? Tot sufletul imi ardea ca o para. Era ceva dincolo de intelegere, dincolo de tot prezentul, de ploaie, de trandafiri, de ochii lui tristi asteptand tamaduirea. Puteam eu sterge indoiala din el? Mi-a parut de la inceput ciudat, asteptand un semn sau o chemare, sperand sa apara cineva care sa-i deschida baierile inimii. Sunt eu aceea? Am eu dreptul si puterea sa o fac? Intre noi e parca o lume intreaga; ii vorbesc in gand, fiecare cuvant e un alint, dar mi-e greu sa mai fac si pasul urmator. Daca el nu poate sau nu vrea sa se vindece de tristete? Daca incercarea mea s-ar izbi de un zid rece si gros? Nu-mi voi frange aripile? Il priveam: se asezase pe o banca, cu mainile pe genunchi si gandul departe. E intre noi un gol imens pe care nu stiu cu ce l-as putea umple. Cu dragostea mea? Cu puterea mea de a da fiecarui lucru un sens, un rost? Si cum sa fac? Ramasesem in picioare in dreptul intrarii. Ploaia continua sa cada, nisipul aleii era ud, iar florile de pe margine sclipeau. Cupele lor prindeau din zbor stropii mari, ca pe o mangaiere. Si atunci m-am apropiat, am intins mana si i-am pogorat pe crestet toata linistea mea. M-a privit cu un zambet ciudat in coltul gurii.
- Nu pot, Liana! Sunt prea batran, am prea multa tristete in mine... nu am dreptul sa-ti impovarez umerii cu singuratatea mea...
Am deschis ochii mari, semn de intrebare.
- Nu stiu daca mai pot iubi... E in mine un mare semn de intrebare pe care nu stiu cum sa-l dau la o parte. Si n-a reusit nimeni sa ma ajute...
- Dar poate eu..., am incercat.
- Tu? Am eu dreptul sa risc fericirea ta? Nu pot, Liana! Nu pot!
Afara ploaia incetinise ritmul. Se auzeau rar stropii pe acoperis, iar printre ramuri se zarea cerul limpezit al dupa-amiezelor de vara. Incercam sa citesc in omul de alaturi. De unde sa stie el ca totul in mine se revolta impotriva neputintei, ca eram in stare sa-i deschid portile fericirii numai cu dorinta mea de a vedea intreaga lume fericita? Adolescenta e cel mai putin egoist anotimp al vietii. Ti-e sufletul inundat zi de zi cu trairi noi, cu dorinta de a face sa infloreasca pe buzele celor din jur un zambet, cu sentimentul ca nimeni, niciodata, oricat de mult intuneric ar avea inauntru nu merita sa fie nefericit. Era ceva ce ma tinea legata de locul acela, de el, de gandurile si indoielile lui. Simteam ca nu gustase niciodata lumina unui rasarit, ca pentru el amurgurile nu aveau nimic de spus, ca exista in jurul nostru atata frumusete si gingasie si bunatate si el nu avusese timp sau curiozitate sa le gaseasca. Si mi-a-nflorit in minte un gand, ca o revelatie : sunt aici pentru ca sunt lasata sa deschid inima acestui om si totul depinde doar de mine!
M-am asezat in fata lui, i-am prins barbia cu varful degetelor si i-am zambit:
-Hai afara. Ploaia s-a oprit si putem merge. Si totul va fi bine.
Am regasit in ochii lui o unda de indoiala, dar si lumina unei sperante. Ca intr-o zi si pentru el va rasari o stea. Am pornit apoi impreuna pe alei. Taceam. Simteam cum curge intre noi un fluid nevazut si fiecare gand al meu isi regasea ecoul in el.Eram fericita? Nu stiu, era o starea minunata, de implinire, de bucurie si asteptam, speram ca toata aceasta bucurie interioara sa se reverse spre el. Nu m-am gandit nici un moment ca intre noi va fi si altceva. Dragostea era pentru mine in momentul acela o intrebare.
Ne-am plimbat mult in tacere. Eram, cred, singuri in linistea parcului. Glasul lui a sunat ciudat, dar mi-a luat o piatra de pe inima. Vorbea calm, cu o usoara tristete, despre viata lui:
- Am fost un copil singuratic si tacut. Nu-mi aduc aminte sa fi avut vreodata un prieten. Am trecut prin viata fara zgomot. Mai tarziu, adolescent fiind m-am retras cu si mai multa incapatanare in mine. Toate aventurile adolescentei au trecut pe langa mine, aveam colegi care iubeau, care faceau sport, care gustau din plin anii de liceu. Eu am ramas cu amintirea amara a unei incercari de a ma lega de cineva care s-a soldat cu un esec. Nu-mi stiam alege prietenii, mi-era jena si teama sa-mi deschid sufletul inaintea cuiva... Imi dau seama acum ce mult am pierdut, dar nu mai pot face nimic. Voi trece mai departe prin viata...
I-am prins usor mana:
- Nu e drept! Trebuie sa existe undeva in tine, ascunsa, dorinta de a iesi din capcana tristetii! Cand in jurul tau e atat de multa lumina nu se poate sa ramai intunecat la nesfarsit. Vei vedea ca poate inflori totul in tine. Ai nevoie de rabdare si un pic, un pic de vointa. Vrei sa incercam?
A zambit neincrezator:
- Crezi ca mai am o sansa?
- La fericire? Sigur, nu exista nici o indoiala! Nu te gandi ca adolescenta e departe, poarta-te ca si cum ai avea saisprezece ani! E atat de usor sa fii tanar!

...
La inceput a fost mai greu. Ma cauta in fiecare zi, dar de cele mai multe ori ne treceam timpul in tacere, unul langa celalalt. Ne plimbam mult. Plecam dimineata catre capatul orasului si ne opream fie in rezervatia de pini, fie la izvor, fie pe malul Dunarii, in padurea de plopi.Erau locuri pe care el nu le stia, sau poate le uitase, sau poate nu dorea sa si le aminteasca, dar se simtea bine si totul in el suferea o transformare. Nu stiam cum sa reactionez. Erau zile cand ma lua de mana, cand simteam cum intre noi isi face loc o punte de legatura, ca ideile curg usor, fara intrerupere. De obicei tacea. Ma privea, uneori imi saruta candid palma, sau doar se pierdea in ganduri urmarind linia albastra a orizontului. Dar stiam ca in el creste speranta, ca furtuna dinauntru se va potoli treptat redandu-i linistea mult dorita. Odata, a adus cu el o carte de poezii. Am ramas mirata. A simtit imediat reactia mea si a zambit.
- Uneori ma gandesc ca ai dreptate, sunt totusi atat de departe de fericire! Dar simt cum in mine isi face loc ceva nou, nu pot defini ce, si sunt convins ca e numai datorita tie. Nu stiu cum iti voi putea multumi vreodata!
Si cu un gest tandru mi-a aratat haina lui asezata pe iarba:
- Si acum stai jos, te rog. Vreau sa asculti si tu ceva ce mie mi-a placut foarte mult!
“Eram copil.Mi-aduc aminte, culegeam
odata trandafiri salbatici.
Aveau atatia ghimpi,
dar n-am voit sa-i rup.
Credeam ca-s - muguri -
si-au sa infloreasca.

Te-am intalnit apoi pe tine. O, cati ghimpi,
cati ghimpi aveai,
dar n-am voit sa te despoi -
credeam c-o sa-nfloreasca.

Azi toate astea - mi trec
pe dinainte si zambesc. Zambesc
si hoinaresc prin vai
zburdalnic in bataia vantului. Eram copil.”

In primul moment am ramas blocata. Poezia nu se referea la mine, fireste! Dar...
- Va veni o zi cand iti voi povesti, mi-a inteles el nedumerirea. Cand am deschis aseara cartea si am citit-o a fost ca o revelatie. Nu mi-am dat seama cata indoiala e in mine pana acum.
Si apoi a tacut intristat. Eram alaturi, dar n-am avut puterea sa fac nici un gest. Mi-era teama ca nu cumva durerea lui sa se rasfranga asupra relatiei dintre noi. Si am lasat din nou tacerea sa ne lege, ca semn al intelegerii si solidaritatii mele.
Era ciudat cum luasem in serios aceasta sarcina de a-l ajuta. In cele cateva zile petrecute impreuna eram cu totul alta. Ma fascina puterea lui de a trai in interior, il urmaream ore intregi tacand si incercam sa inteleg si sa respect tacerea lui. Imi imaginam deseori cum ar fi imbratisarea lui, sarutul sau doar mangaierea... Ma trezeam rosind si apoi cu ochii in pamant ascultam in continuare linistea. El parea absent la ce se petrece in jur. Si inima mea batea sa sparga pieptul si trupul imi era inundat de un fior cald si placut. Au trecut asa zile in sir. Serile ne gaseau in aceeasi nemiscare, eu masurand firul ierbii, iar el asteptand parca un semn care se incapatana sa nu vina. In mine se contura un semn de intrebare. Zi de zi mai clar si mai mare. Incercam sa trec peste el, dar se dovedea mai puternic. Care erau sentimentele lui pentru mine? Mi-era teama sa incerc sa-mi raspund la intrebare. Dar inauntru, ciudat, se infiripase speranta ca el imi va raspunde, pentru ca eu... Imi era teama sa recunosc? Se pare ca eu cazusem in capcana. Nu eram inca foarte sigura. Ma incerca un sentiment nou, ceva ce nu mai traisem pana atunci. Sa fie oare dragoste? Si prezenta lui imi era din ce in ce mai necesara, in timp ce el se incapatana sa taca. Ce aveam de facut? Sa-i spun? Dar ce? Nici eu nu eram tocmai sigura si apoi... Va veni toamna, si va pleca...
Intr-o seara, in timp ce soarele asfintea, a rupt tacerea:
- Nu stiu ce se intampla cu mine, zana mica!
L-am privit mirata si bucuroasa in acelasi timp.
- Nu mai pot trai fara tine! Ai intrat in mine ca o lumina si mi-ai incalzit sufletul. Am impresia ca toate minunile lumii ma inconjoara cu tine alaturi! Ce am de facut? Pot eu spera? Pot eu iubi? Au fost intrebari care m-au urmarit ani in sir fara ca eu sa le pot raspunde. Si acum... acum pare totul atat de clar! Tu esti ingerul meu pazitor, esti totul... Nu mai pot trai fara tine!
A intins bratele si m-a strans tare la piept. Cazusera peste mine milioane de stele si totul stralucea. Am stat asa minute in sir, fara a avea curajul sa respir, tremurand de emotie si bucurie. “Doamne, oare ma iubeste?”, ma intrebam.”Pot eu spera in acest miracol? Pot?”Eram atat de fericita, visasem atat de mult la momentul acesta! Si eram in bratele lui, ii ascultam bataile inimii si puteam spera!
...
Din ziua aceea parea ca totul s-a schimbat. I se lumina zi de zi mai mult privirea.Incepuse si pentru el vacanta. Hoinaream ceasuri intregi prin cele mai neasteptate locuri. Ne opream obositi la umbra unui copac, pe o banca sau pur si simplu pe iarba si continuam sa ne cunoastem. Era de fapt un visator. Imi povestea de multe ori amintiri din copilaria lui, pozne sau doar intamplari hazlii. Se descoperea cu mirare pe sine si nu stia cum sa reactioneze: sa se bucure sau sa se teama de ce urma sa mai vina. Se stabilise intre noi pe nestiute o legatura. Imi era necesar. Pana in momentul intalnirii vietile noastre fusesera complet deosebite. Copilaria mea, plina de giumbuslucuri si neastampar se regasea acum in bucuria de a trai. Tot ce in el era intrebare, in mine inflorea simplu, firesc, precum deschiderea unei cupe de crin, cu un pocnet, intr-o dimineata. Cerul meu era vesnic senin, in timp ce pe al lui norii se razvrateau in tunete asurzitoare. In mine era liniste, in el se luptau furtuni dupa furtuni. Dar totul parea acum sa se schimbe. Ne plimbam mana in mana, cu privirile pline de fericire. Nu mai puteai recunoaste in el pe cel de la inceput.

*
* *
“Totul in jurul meu vorbeste de tine. Focul, in dansul lui salbatic, imi plimba pe dinainte lumina unor zile de iarna, in bratele tale, cu inima langa inima ta, visand. Ma trezesc vorbind Lanei, povestind intamplari trecute, asteptand sunetul clopotelului de la intrare sau taraitul telefonului care sa te aduca langa mine. Dar e un vis. Totul intre noi s-a spulberat. Au ramas numai amintiri, cateva fotografii si urechile Lanei ciulindu-se la fiecare pas de pe trotuar. N-am inteles cu ce am gresit, nu-mi dau seama nici acum ce te-a rupt de mine, cum ai putut trece peste atatea si atatea clipe de fericire. Stiu, eram un copil salbatic, nabadaios, alintat, dar te iubeam. Totul pornea de la tine, de la palmele tale, de la ochii tai si se intorcea tot acolo. Nu exista nimic in afara iubirii noastre. In spatiul de dincolo de noi pasii mei deveneau nesiguri, sovaitori, greoi. Nu puteam trai in afara legaturii noastre. Si totusi a venit o zi, cu cer plumburiu, cu ceata cenusie, care a pus intre noi o lume intreaga. M-am luptat ani de-a randul cu indoiala, cu asteptarea, cu speranta. Imi spuneam ca totul nu e decat o gluma, sau un vis care se va spulbera in cateva clipe. Dar glasul tau nu a mai rasunat langa mine, palmele tale nu mi-au mai cuprins obrajii iar buzele tale nu m-au mai trezit cu un sarut in dimineti azurii de primavara.
La inceput a fost greu. Imi lipsea sprijinul tau. Nici nu stii ce mult mi-a trebuit sa lepad haina de arici in care ma invaluisem, ce greu mi-a fost sa recastig increderea in mine, in puterea mea de a trai si de a invinge. Cate nopti m-am rugat cu lacrimi in ochi dupa ajutor, cat de mult am strigat in golul din mine incercand sa te regasesc! Ce aveam de facut? Sa te astept... Am asteptat ani la rand. Astept si acum un semn, un cuvant, o scrisoare, orice mi-ar putea spune ca nu m-ai uitat de tot, ca undeva intr-un colt al sufletului iti mai amintesti de vara aceea, de padurea de plopi, de caisi, de Dunare... Dar se pare ca intre noi nu va mai exista nimic, nici macar tremurul usor al glasului la o revedere, nici o lacrima fugara in urma unui tren plecand catre cine stie ce zari.
Si cand ma gandesc ca totul a inceput in joaca, asemeni unei povesti, ca am cladit terasa cu terasa un castel al nostru, ca ne-am impresurat cu dragostea noastra ca intr-o cetate. Cine a sfaramat portile? Cine a imprastiat praful de pusca? Sunt intrebari la care, de ani de zile, incerc sa raspund.”

*
* *
Zilele acelea mi-au ramas adanc intiparite in memorie. Aveam impresia ca tot ce mi se intampla era un vis, ca nu poate exista atat de multa fericire numai pentru mine, ca sufletul meu e prea mic pentru a cuprinde in el toata lumina acelor clipe minunate. Ma trezeam dimineata cu numele lui pe buze si asteptam cu nerabdare sa-l intalnesc. Uneori, venea sa ma ia de acasa. Intra vesel in curte, se apleca asupra lui Dino, catelusul, il mangaia, apoi se indrepta cu pasi repezi spre casa. De cele mai multe ori ma gasea citind. Imi lua usor cartea din mana si apoi ma intreba ce e atat de interesant in paginile acelea. Si atunci eu ii povesteam. Ma asculta atent, cu o usoara inclinare a capului si cu un zambet abia perceptibil pe buze. Nu pierdea nici un cuvant, parea cu totul absorbit de povestea mea si dintr-o data cu o mina serioasa se apropia de urechea mea:
- N-ar fi mai bine daca am merge altundeva? E atat de placut afara!
Ma ridicam iute, lasam cartea pe noptiera si plecam. In momentul in care poarta se inchidea in urma noastra incepea o alta lume. Mergeam unul langa altul, de cele mai multe ori in tacere. Treceau asa cateva minute cautand parca fiecare sa intre pe lungimea de unda a celuilalt. Si un gest, sau o idee ramasa neterminata din seara trecuta deschidea din nou un drum intre noi. Nu era nevoie de mult efort sa simt ce doreste. Stiam parca imediat incotro ne vor purta pasii in ziua aceea, starea lui de spirit, gandurile ce-l macina si intrebarile pe care mi le va pune. Conversatia incepea lent, ca o tatonare. Apoi ideile curgeau lin, legate, netulburate de nimic.
Il priveam si nu regaseam nimic din aerul acela mohorat al primelor zile. Sorbea prin toti porii aerul vacantei, ca un adolescent, traind fiecare clipa cu frenezie, temandu-se parca sa nu piarda nici macar o secunda. Il iubeam. Crescuse in mine, zi de zi dragostea.
Intr-o dimineata ne-a intampinat cu coasa in mana paznicul livezii. Cadeau margaretele secerate, se auzea fasaitul coasei in iarba si totul in jur mi-a parut deodata trist si strain, ca o casa din care te muti si e goala. M-am intors catre el, l-am privit si mi-am lipit pentru cateva secunde capul de pieptul lui. I-am simtit mangaierea calda pe plete si cu un gest tandru mi-a cuprins umerii. Si din ziua aceea nu am mai fost pe acolo. Se ducea vacanta. Nu ma gandisem ca vor trece zilele si va veni una in care va trebui sa plece. Ce voi face atunci? Cum voi putea trai departe de el? Ma trezeam in fiecare dimineata mai trista, mai obosita, cu fruntea incruntata si privirile aburite. Ma privea tacut de fiecare data, conversatia lancezea si simteam cum isi face loc intre noi un gol, ca o prapastie ce se adanceste ceas de ceas mai mult. As fi vrut sa am puterea sa lupt, as fi vrut sa-l aud spunandu-mi ca totul va fi bine, ca nimic nu ne-ar putea desparti... Dar el se multumea sa ma priveasca in tacere, sa-mi cuprinda palmele in palmele lui mari, sa le sarute, sa ma mangaie in fiecare seara la despartire. Simteam ca il doare si pe el gandul indepartarii, stiam ca va intra din nou in umbra vietii de pana atunci, dar nu facea nimic impotriva timpului. Macar daca s-ar fi prefacut ca uita, ca nu vede galbenul frunzelor strecurat in coroana copacilor, ca nu simte oboseala trandafirilor si somnul tot mai lung al zilelor.
- Azi-dimineata am vazut randunele care pleaca...
Am intins mana spre obrazul lui, l-am mangaiat usor si am suras trist. In coltul ochiului o lacrima a zvacnit speriata.
- Nu plange, Liana! Tu nu trebuie sa fii trista! Vor mai inflori si se vor mai coace din nou caisii, vor mai creste margarete si maci, vei mai asculta tarait de greier...
- Dar tu?
Intrebarea mea l-a descumpanit. Si-a coborat privirile si mi-am dat seama ca va trebui sa iert si sa uit.
- Maine plec.
Cuvintele lui au cazut ca o grindina pe gandurile mele.” Vor mai inflori si se vor mai coace din nou caisii...”
M-am ridicat si am intrat in casa. Era septembrie. Incepeau scolile.