agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2666 .



Judecatorul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ea ]

2006-03-14  |     | 



Judecătorul

Când începe să miroasă a primavară prin gerul încă rezistent la farmecele calendarului, parcă nu mai pot să stau în casă. Încep să mă gândesc la planuri marețe de plimbări prin București, analizez diferite locații și parcuri, și cafenele, și baruri, scrutez cu imaginația toate locurile pe care le-am văzut și pe care aș vrea să le vad din nou acum când s-au curățat de zăpadă, și ajung la aceleași locuri de fiecare dată. Străzile și casele exercită un farmec aparte asupra mea.
Recunosc că uneori am dat bătaie de cap prietenilor mei arhitecți care au încercat să îmi prezinte casele neoromânești, să-mi arate diferențele dintre casele postmoderniste și moderniste, să-mi prezinte ideile lor despre unele situri. Cu cât se afundau mai tare în monologuri despre amalgamul de case de diferite stiluri din București, se indignau și se rățoiau la proprietarii inconștienți, cu atât mă interesau mai puțin aceste amănunte care distrugeau oarecum imaginile pe care mi le creeam singur la vederea acestor case.
Scârbiți de atâta ignoranță și nepăsare, mă lăsau în plata mea, să înmulțesc numărul celor care vor face din Bucureștiul de azi o dezordine mai mare decât cea existentă. Îi înțeleg, jur ca da. M-aș indigna laolalta cu dânșii dacă aș putea, dar așa sunt eu, mă întristez repede și imi trece la fel de repede.
Nu prea sunt eu cine știe ce monument de cultură, de fapt, nu prea știu prea multe lucruri. Parcă m-ar interesa uneori casele cu istoricul lor arhitectonic, dar imediat după, imi dau seama că nu o a să ajung să știu mare lucru la sfârșit, numai câteva frânturi din toate. Cam așa știu eu despre toate. Îmi pare rau când mă gândesc la asta, că nu prea mă pricep la ceva anume.
Da, dar pe altă parte nu-mi pasă foarte tare. Când sunt în fața lor și le văd ochii scăpărând de idei, de viață, ațintiți spre mine, mă rușinez și imi vine să mă duc să mă înfig rapid în niște cărți, să le absorb, să le devorez, după care să mă prezint mândru și să le arăt ce pot eu să fac și să știu. Dar uit repede de asemenea acte de bravură.
Am un stil nenorocit de a-mi organiza timpul care nu mă lasă să fac mai nimic. Zilele trec pe lânga mine și imi pare rău de ele, că s-au irosit așa pe mine și eu nu m-am alertat în nici un fel.
Dar prea mă gândesc mult, le ce a fost, la ce este și așa se duce totul. Mai bine plec să mă plimb, așa cum fac de obicei, mă pornesc de acasă, și merg și merg, și văd eu ce văd și cum văd, după care mă întorc și văd ce mai fac.
Afară, miroase a primavară, dar tot e frig. Îmi îngheață picioarele și mă fac mic în haine, cât mai mic. M-aș întoarce acasă, să mă îmbrac mai gros, dar dacă mă întorc nu mai plec în veci, mă cunosc eu. Pe trotuar mă înghesuie toți grăbiții, mă înghiontesc cu sacoșele lor pline cu șosete, detergent, susan, bureți de vase, bluze decoltate, parcă le simt prin plasticul pungilor cum îmi intră prin palton. Nu mai e la modă să te plimbi așa pe străzi, bezmetic, e un exemplu nesăbuit în zilele noastre. Cum începe să încălzească un pic mai tare soarele, toți se îndeasă în parcuri, se calcă unii pe alții pe picioare, își dispută fiecare centimetru de spațiu verde. M-aș duce și eu, nu zic nu, îmi place să mă plimb prin parc. De fapt, îmi plăcea mai demult, când nu era așa mare îngrămădeala în parc. Acum e mai liber pe stradă decât în parc.
Doamne, mă simt așa singur când mă gândesc la toate astea. Parcă îi văd pe toți în parc, cum merg, de două ori lungimea parcului, se opresc un pic pe pod, mai văd un prieten, stau cinci minute cu el, după care nu prea mai au ce să își zică, o bere, un suc și acasă. Și pentru asta aglomerează parcurile în fiecare sâmbătă și duminică.
De asta zic toți că nu prea mă adaptez eu așa la societate. Sunt așa urâcios uneori, cum mă gândesc la toate astea, și îi condamn pe bieții oameni, atât de repede. Și când fac asta parcă mă simt mai important, ca și cum eu văd ceva ce ei nu văd și mă doare soarta lor. Cât de colo văd ceilalți că eu de fapt ar cam trebui să stau în banca mea și să văd de mine, de paltonul cu scame pe el, de ochelarii mei murdari, de pantofii zgâriați în bot, de pantalonii mei uitați de modă.
Și au dreptate, dar nu știu cum fac că mai uit din când în când de toate astea, și parcă îmi vine așa să mai dau cu noroi in ei. Și când merg prin București mă tot întreb ca caut eu aici, că ar fi trebuit să stau în alt oraș, unde oamenii sunt altfel și casele sunt altfel, și invariabil și eu aș fi altfel. În altă parte aș fi făcut mai multe, probabil că aș fi descoperit ce îmi place și m-aș fi priceput la asta, aș fi fost mândru de mine și mama ar fi fost mandră de mine. Dar de câte ori mă gândesc să plec, îmi dau seama că nu prea mai are sens să plec acum. Adică, trebuia să plec mai demult, acum nu prea mai pot să schimb nimic, dar tot mă gândesc la asta. N-ai ce face, viața mi se pare așa un ciclu de idei, din când în când ajung la aceleași idei, le analizez, le abandonez în același fel și totuși mereu mă întorc spre ele în același mod.
Și am ajuns în zona care îmi place mie. Casele astea mă fac conștient de trecut și cu cât merg, cu atât parcă mă afund mai tare. Și aștept din clipă în clipă să mă croiască un vizitiu cu cravașa că sunt neatent, coate-goale și încurc traficul. Da, nenicule, așa sunt eu! Stau cu orele și mă holbez la case. Și din încordarea de zeci de minute a ochilor încep să văd lucruri ce nu sunt, sau cum îmi incerc eu să mă justific când mă surprinde cineva, nu mai sunt. Îmi place mult asta.
Într-o duminică, dintr-un an, când mă plimbam în același mod pe aceeași stradă ca și acum, pe banca din fața casei unde mă aflu stătea un bătrânel. Doamne, când l-am vazut mi-am dat seama că oarecum îl mai văzusem de multe ori, parcă îl așteptam de mult timp. Dar nu mai aberez, că îmi dau seama că asta credeti. Nu era chip să îl las să plece. În afară de faptul că mă simțeam cam singur așa de la o vreme, hoinărind pe străzi, părea că ar vrea și el să stea de vorbă cu cineva. Așa simt de obicei când văd câte un bătrân sau o bătrână, că ar vrea să vorbească cu tine. Nu știu de ce simt asta, cred că mi se pare că nimeni nu-i mai bagă în seamă și totuși ar avea de povestit atâția ani. Mă deprim când mă gândesc că atunci când ai mai multe de spus ești mai puțin ascultat ca niciodată, și parcă aș vrea să spun tot acum, așa în avans și să tac apoi la bătrânețe împăcat.
Și iar mă îndepărtez de la subiect și mi se pare normal, că doar eu m-am obișnuit cu mine. Să las asta.
Bătrânelul mă privea la fel de curios cum îl priveam și eu pe el. Cea mai potrivită abordare ar fi fost ignoranța și așa am și făcut. Mă fâțâiam curios pe stradă, prin fața lui, parcă căutam ceva, parcă aș fi vrut să știu ceva. Și a cedat, s-a ridicat cu greu de pe bancă, ceea ce m-a făcut să îmi pară un pic rău că l-am chinuit până atunci și a venit să mă ajute.
Știam povestea, o mai îndrugasem de câteva ori. Cum văd câte o casă, ceva ce mă interesează și aș vrea să aflu despre oamenii care au locuit acolo, scot povestea din pălărie și o prezint auditoriului.
Așa se face că bătrânelul a fost încă o victimă a poveștii mele.
Eu sunt orfan, nu mi-am cunoscut părinții. Am fost crescut de o mătușă până la vârsta de 6 ani, după care am fost dus la casa de copii. Când am împlinit vârsta de a pleca din orfelinat mi s-au dat toate datele pe care le aveau despre mine. Nu-mi amintesc mare lucru de mătușa care m-a crescut, dar mi s-a dat adresa asta. Nu aveau numărul casei, doar strada. Am colindat-o de multe ori, în speranța că într-o zi voi găsi pe cineva care să îmi dea vreo veste despre mătușa mea, dar nimeni nu o cunoaște și nimeni nu-și amintește de mine. Totuși, eu sper că într-o zi să aud ceva de ea, să pot să o ajut cumva, așa cum și ea m-a ajutat când am avut nevoie de ea. Ceva mă face să cred că nu mai e printre noi, altfel nu cred că m-ar fi lăsat așa în plata Domnului, dar poate are vreun copil, vreo rudă asupra cărora aș putea să îmi revărs recunoștiința.
Bătrânelul se uita la mine, înduioșat de povestea mea. M-aș fi simțit mizerabil, dar eram prea curios să văd ce îmi spune, ca să mă gândesc la cum îl înșelam.
Bietul om, chiar mă credea. Vedeam cum încearcă să găsească vreo asemănare dintre mătușa mea și oamenii care locuiseră pe strada respectivă de-a lungul anilor. Din când în când mă întreba, dar cam între ce ani, și cum arăta mătușa, și aveați câine, și cum arăta casa.
Dar eu nu-mi aminteam nimic, asta îi sporea disperarea. Doamne, cum căuta să își amintească și cât de vădită era dorința de a mă ajuta. Acum îmi părea rău că îl mințisem. În fața acestei dovezi de umanitate, parcă mă simțeam un animal.
La un moment dat l-am vazut cum se luminează la față. Bietul om credea că a găsit o cale să mă ajute. Îmi spuse că el locuiește de când era copil pe strada respectivă, că nu a ieșit de multe ori din București, așa că el i-a cunoscut oarecum pe toți cei care au locuit prin apropierea zonei în care ne aflam. Dar cu anii, a mai uitat unele nume și a început să îi mai încurce pe unii cu ceilalți, să le încurce poveștile și tot. Dar el o să-mi povestească despre cei de care își amintește și că își cere iertare pentru greșelile care fără voia lui s-ar putea să le facă.
O să-mi povestească și dacă ceva se va lega cu ceva ce îmi amintesc sau ceva mă va ajuta să îmi amintesc mai mult, atunci va simți că a făcut tot ce poate să mă ajute.
Adevărat vă spun, că dacă povestea mea ar fi fost adevarată, bătrânelul m-ar fi ajutat fără doar și poate. Se uita în jur de parcă cu ajutorul amintirilor totul ar fi prins viață ca în trecut. Tresărea la auzul lătratului unui câine, dar nu pentru că îl auzea azi, ci pentru că ieri nu era nici un câine acolo unde îl auzea azi. Și se mira în sinea lui. Și el era un alt om, și anii nu îl chinuiseră încă.
După ce se afundă pe cât de mult posibil în trecut, începu să îmi povestească. Și o luă pe rând, cu fiecare casă. Mi-a tresărit inima când am auzit că își începe povestea, mai că mi-au dat lacrimile.
- În prima casă, de pe colț, acolo stătea familia Drulă. Când s-au mutat la noi pe stradă aveau o fetiță de vreo 5 ani, așa. Nu știu prea bine, de ce s-au mutat aici, dar cred că nea Drulă fusese repartizat în București după o promovare. Și erau tare fericiți, tătă ziulica d-na Drulă gătea și îl așstepta. Uneori toată strada mirosea de la mâncarea ei, și ce ciudă mi-era că noi n-aveam așa ceva. Și așa îi vedeai pe câte unii cum se gudură pe lângă casa lor, doar doar s-o îndura cucoana să le dea și lor să guste și dacă nu, măcar să se sature cu mirosul ce ii scosese din casele lor. Umbla zvonul, că se mutaseră la București din cauza coanei Drulă, pe care o urau toate muierile de unde stătuseră înainte și asta din cauza că le ocărau bărbații în fiecare ziulică din cauza ei. Și nu mai voiau să mănânce nimic de la ele, și nu mai voiau să le vadă în fața ochilor până când n-or învăța să gătească ca ea. Și ele tăte, după ea în fiece zi, să le învețe, și ea stătea și le arăta și le dădea rețetele. Cu toate astea, mâncarea lor nu ieșea ferite-ar Hristos ca a ei și bărbații le ocărau că nu se duc să învețe și că nu vor să asculte vorba lor și ele la randul lor se dădeau de ceasul morții că s-or dus și că ea le-o spus vorbe mincinoase. Și uite așa au băgat ei râca printre vecini și o fost nevoie să se mute, că altfel nu mai aveau trai cu ei.
Și povestea, și se uita la mine, să vadă dacă îl urmăresc și dacă mă interesează ce imi zice. Știa el prea bine că îmi spune unele lucruri, doar așa să și le amintească și el și să le spună cuiva.
- N-au stat decât câțiva ani și la noi pe stradă și-or plecat, tot așa, fără să știe nimeni de ce. Nu prea îi aveam noi la inimă, că prea erau fericiți din cale afar’, și nu se băgau la bârfe cu nimeni și coana gătea de băgase boala în vecini, și vreo două femei aproape că pierduseră copiii de poftă. Mai vorbea coana Drulă cu tanti Mia, ce stătea vis-à-vis, și după ce s-au mutat, o mai auzeam pe tanti Mia aducând vorba de ea, dar în rest nimeni nu vru să mai știe de ei. Tanti Mia era singură și avea o casă mare și tătă ziua deretica prin ea. Râdeam acasă câteodat’, că după ce termina de scuturat covoarele, scăpa dinadins ceva pe ele ca să aibă motiv să se apuce din nou de treabă. Și cum vedea pe cineva trecând prin fața casei, alerga gonita de Dracul să-i spuie numa’ o vorbă celui care trecea. Treceam toți pe trotuarul celălalt, numa’ să nu te prindă tanti Mia, că după ce se pornea la taclale, apoi nu mai scăpai cu una cu doua. Ne miram tăți, cum de stie așa de multe de tăți, că ea nu ieșea niciodată din casă și ruga numa’ pe cineva care trecea să îi mai cumpere câte ceva de mâncare. Credeam noi că e așa un pic într-o ureche, că o întrebase mama o dată de ce nu iese din casă și ea i-o spus că nu poate, că așteaptă pe cineva și dacă pleacă și vine, o așteptat în van până atunci. O încercat mama să o liniștească, că așteaptă ea în locul ei, până se plimbă o țâră prin zonă, dar n-o fost chip să o convingă, nu prea se încredea ea în nimeni. Tot ce știa e că o promis că așteaptă și ea să ține de cuvânt. Apoi am auzit-o pe mama cum vorbea cu o vecină că tanti Mia fusese logodită în tinerețe, și băiatul plecase în armată și ea i-o promis că îl așteaptă până se întoarce să o ia. Au murit părinții ei de inimă rea, încercând să o convingă să iasă din casă, că s-o gasi și pentru ea bărbat și o fii fericită și la casa ei. Dar ea, nu și nu, ea o promis și nu e ca celelalte fete, să promită și după aia să se mărite cu altul și să uite ce-or promis. Și așa s-or prăpădit ai ei, când or văzut că nu e chip sa o înduplece.
Eram așa într-o dispoziție de ascultat povești, mai că aș fi crezut ce zicea bătrânelul. Apoi mi-a trecut prin minte, că râdea de mine. Și-a dat seama că l-am mințit, că am încercat să îl înșel cu povestea mea ca să-i aflu amintirile și acum îmi răspundea cu aceeași monedă. Și îl înțelegeam, și meritam ce mi se întampla. Și chiar dacă știam ce se întampla în sinea mea, nu puteam să nu stau să mă întreb dacă nu cumva era adevărat și nu puteam să plec, de parcă eram vrăjit.
- No, și când o murit tanti Mia, toate vecinele au năvălit în casă, să vadă ce se ascunde. Ca niște coțofene au cotrobăit în tate colțurile, dar n-au reușit să găseasca prea multe, o rochie de mireasă mâncată de molii, la care se vedea că lucrase o bună bucată de timp, în rest tăte vechi și demodate. Dar casa arăta gata de oaspeți, plăcinte calde în cuptor, masa aranjată pentru două persoane. Þi-era mai mare mila să vezi toate astea. Și au mai descoperit și niște scrisori, ce se vedea de la o poștă că fuseseră citite și răscitite de zeci de ori. Dar ele le puseră pe masă, și aveau să le citească când terminau de cotrobăit. Însă Negrilă, a fost mai curios ca ele și pe când ele cotrobăiau pe sub podele, el fură scrisorile și le duse de le îngropă cu comorile lui.
Se puseră cucoanele pe o jale când și-au dat seama ce s-a întamplat, numa’ de-ai fi crezut că o jeleau pe răposata. Le trecu repede însă, când veniră noii proprietari și ele le îmbuibă capul cu povești, că nu veneau bine să locuiască în casă că și plecau și veneau alții. Mare veselie mai era când reușeau să mai alunge pe câte unii cu poveștile lor.
Cred că mă uitam cam chiorâș la dânsul, că începu să mă suspecteze și să mă intrebe dacă mai vreau să îmi povestească sau cred că nu mă ajută în nici un fel și el își răcește gura degeaba.
La care eu, cum mă bag câteodată în câte o minciună, încep și mă afund în ea, și mă tot cuibăresc, n-aș recunoaște în veci adevărul, și cu cât mint mai tare, cu atât e mai evident că e o minciună și eu tot nu tac. Și încep să îi spun cum că poate tanti Mia, fusese mătușa mea, că e destul de probabil, că ea fusese singură și poate că nimeni nu mă văzuse. Și că îmi dau seama că sunt foarte folositoare poveștile dânsului și cum simt eu că s-ar putea să mă ajute mai mult decât credeam. Parcă am văzut așa cum se uita ghiduș la mine, după care a continuat.
- N-au durat mult poveștile lor, c-o venit miliția să investigheze ce se întamplă și câțiva chiar au pățit-o de pe urma lor. După care nu s-a mai vorbit de asta, au îngropat-o pe tanti Mia de tot și o lăsat-o cu misterul ei. Alt caz de pe stradă le-o atras atenția, așa se întampla mereu. Peste stradă de noi, stăteau nea Ion cu tanti Speranța. Făloși din cale afară, ei erau bucureșteni get beget, nu ca noi, aiștalalți, care fiecare se aciuase de pe te miri unde aici. Și amândoi, erau bețivi din cale afară, beau și vindeau tot ce aveau și beau și aia, îi vedeai câteodată cum cădeau beți morți aproape de casă și rămâneau lați vreo câteva ore pe acolo, până când se târau unul pe celălalt și își ascundeau rușinea în casă. Se împrumutaseră la tăți, veneau cu niște povești de ți-era mai mare dragul să asculți, numai așa că îți povesteau și le mai dădeai ceva. Chit că nu îți mai vedeai banii, nici să-i pici cu ceară. Aveau ei tot felul de coțcării și câteodată câștigau și își mai răscumpărau din lucrurile lăsate gaj. Și tăt așa o duceau. Aveau câțiva copii împrăștiați cine știe pe unde, ce veneau din când în când și plecau cu coada pe spinare. Dar nu avea cum să-i ție la nesfârșit traiul ăl bun, așa că într-o zi n-or mai avut bani să-i beie și nici pe cine să mai pungărească. Așa că s-or gândit să vândă o cameră din cele două pe care le-aveau. Și au trimis vorbă, că ei vând o cameră și cine era interesat să vie la ei să se tocmească. Cine era să se bage în casă cu ei, numa’ ce o auzit mama și o râs cât o ținea gura și o povestit si-or râs tăți câți or auzit. Așa erau ai bătrâni, numa’ ce găseau motiv de șagă că se și băgau de-ți venea să bagi capul în pământ și să nu-l mai scoți. Unii se mai milostiveau cum se mai milostiveau, dar ăi bătrâni, nu-i înduplecai să-i pici cu ceară. Cred că oi ieșit și eu o țâră ca ei.
Cum mai simțeam că râde de mine! Dar mă uitam la dânsul, la bătrânețile lui și mai că nu-mi venea să cred.
- Și ce să mai, om râs și ne-om înghițit râsul când s-a găsit cumpărator. Adevărat era că nimeni din cei cunoscuți nu s-ar fi băgat în cârd cu ei, dar dacă nu-i cunoșteai și mai abitir, dacă nici nu te interesa să îi cunoști, pagubă n-avea să-ți fie. Când ne-om dat noi seama ce se întamplă, era prea târziu să ne băgăm cozile. Așa se făcu, că se înmulțiră bețiile celor doi și noi ne îngrădirăm grădinile cât mai bine. Niște țigani noi și frumușei se mutaseră pe strada noastră. Așa începură petrecerile și scandalurile care ne lipseau și își găsiseră și bețivanii nașii. Numa’ ce vedeai puradeii cum se duceau la cerșit și la furat și de îi întrebai cum îți spuneau de te lăsau cu gura căscată. No, aveau normă la furat și făreasca sfântul să nu și-o facă că belea pe capul lor și al nostru de-o potrivă, că veneau să le facem noi norma de voie de nevoie, ei aveau norma și pace. Mamă, cum se făcea ea prietenă cu dracul, se băgă în vorbă cu una din zlătărețe și află câte ceva despre ei. Uite așa începu mama să se încreadă în cultura țigănească și mai că ar fi plecat cu cortul dacă ar fi fost cu putință. Tata stătea, vedea pe de o parte ce se întamplă și vedea și ce vedea mama, și se minuna nevoie mare și râdea și o bășcălea și ea plângea și se jelea, ai fi zis că e țigancă și că s-o ascuns tot timpul ăsta și nimeni n-o știut.
- Și scandalurile o țineau lanț. Războiul pentru teren în casa lu’ nea Ion era dârz. Într-o zi mai luau țiganii, în altă zi veneau ei cu miliția și mai luau înapoi. Toți om crezut că într-o zi or să se omoare aștia între ei, și o să scăpăm de tăți grămadă, și cu ei s-or duce și scandalurile. Mama, parcă ținea cu ei, auzise ea că face parte din cultura țiganilor să nu fure de la vecini, și ea închidea ochii și credea și nimeni nu putea să o scoată din ale ei. Chit, că se împuținaseră găinile pe stradă, și dispăreau verdețurile, fructele și tăt’ ce își mai strânsese omul prin curte, de vedeai pe câte unul ce știa cu siguranță unde și-o pus nu mai știu ce acum câteva minute și îl căuta neostoit, mama nu putea să vadă și pace. Și așteptam cu tății, să se termine cumva războiul dintre bețivani și țigani, și doar că nu ne făcusem prieteni cu țiganii. Cu cât ne ușurau mai mult de tot ce aveam, parcă cu atât ni se făcea o milă de ei. Le-am fi dat tot ce aveam de mila lor de sărmani. Nu știu nici azi ce ne lovise pe tăți, parese că mama își băgase coada și îi făcuse pe țigani niște sfinți, și cum nu era bârfă să nu fie și mama, mai că i-am fi invitat la noi acasă, de ar fi fost după ea. Nu-i bai, că ne-a trecut și asta, altfel am fi sărăcit cu tății și n-am fi îndestulat țiganii! Se bătură ca în povești, țiganii cu bețivanii, sparseră geamurile, dărâmară gardurile, săpară tranșee, tăiară pomii din curte, au dărâmat și zidurile și-o dărâmat până la urmă și casa, și or rămas tăți să doarmă afară. No, și ne uitam și ne minunam, dar bună pace, ca nu ne-am fi băgat să ne tai. O venit miliția și o luat pe tătă lumea de pe stradă la interogatoriu, și s-o minunat si ne-o minunat și pe noi cu niște bătăi de ți-era mai mare dragul. Și nici azi, nu știu ce-o intrat în noi atunci, dar ne-o ieșit după asta și om rămas tăți curați și binecuvântați. Am pus noi mână de la mână, să le facem o căsuță bețivanilor că rămăseseră pe pământ, și cât erau zilele si nopțile de mari se văicăreau nevoie mare și nu lăsau pe nimeni să doarmă. Și țiganii ori or plecat de bună voie, ori ba. Nimeni nici n-o știut, nici nu i-o păsat. Mă minunez și acum, cum de-om scăpat vii din asta și nu-mi vine a crede.
A ținut cât a ținut gluma, dar nu mai puteam să rămân martor la așa ceva. Parcă îmi venea să îi spun că știu și că-mi pare rău că am mințit și să plec, să terminăm odată cu toate astea și gata. Dar stăteam acolo, și nu puteam să spun adevărul. Așa mi se întamplă mereu, mint cu nerușinare, nu știu ce e cu mine, după care mi-e așa de rușine, dar n-aș putea să recunosc niciodată. În loc de asta, i-am spus că nu prea cred să fi fost eu crescut printre țigani sau în timpul vreunui război, că asemenea scandaluri ar fi lăsat ceva în amintirile mele. Așa că a continuat povestea.
- O vreme s-au mai liniștit o lecuță lucrurile, și ne-am mai cumințit o țâră. Parcă începusem să ne dăm sama că ceva nu e tocma’ la locul lui cu noi și că suntem așa un pic cam nelalocul nostru. Dar bârfele înfloreau și poveștile continuau să apară și în curând am ajuns iar încurcați în viața cuiva, de parcă nu fusesem pățiți și nu ne-o părut rău și nu ne-om smuls părul din cap.
Când om venit în București, fiecare și-o adus cu el tradițiile și superstițiile de prin partea locului. Nu-i bai, că veniseră toți ca la pomul lăudat, îsi adunaseră curajul și își smulseseră rădăcinile și veniră sa trăiască traiul ăl bun și atât. Dar cum stăteam noi toți, și parcă eram o familie nu alta, numa’ că începurăm să amestecăm obiceiurile și tăt, că nu mai știa nimeni de ce să se ferească mai abitir și în ce să se încreadă.
Și așa se iscă o dată un scandal, din pricina asta, că era mai gata să ne luăm catrafusele și să ne ducem fiecare pe la casele noastre, în satele noastre și să nu mai călcăm în București. Mama, care credea din cale afar’ în orice duh și suflet rătăcit, în orice apariție nelalocul ei și se ferea și se speria de speriase toată șleahta de muieri cu care își făcea veacul.
Așa apăru o broască nenorocită în grădina vecinei din casa a doua de pe colț, femeie spărioasă și cu frica lui Dumnezeu, care veni gonind la mama să o sfatuiască ce și cum cu broasca. Și așa se puseră pe sfat, de unde ar fi putut să apară broasca, dară de ce să apară, dacă era o broască mică sau una mare, pe unde a intrat în curte și dacă s-a uitat la ea. Și o ținură ele una și bună, până când se hotărâră să se ducă să prindă broasca că or vedea ele ce-or face cu ea. Și când se duseră acasă la vecina, numa’ că văzură în poartă broasca cu mațele împrăștiate pe pământ, și se gândiră că nu-i a bună. Se duseră la vecinul să vadă ce și cum, și dacă o fi fost el făptașul. Și se uita vecinul la ele, și mai că nu-i venea a crede, ce durere si ce jale din cauza unei biete broaște pe care el nici măcar n-o vazuse.
Uitai să îți zic că vecinii n-o avut nici un copil, tătă viața lor o încercat să facă unul, dar copilul se lăsa așteptat și nevoie mare. Încercasera ei toate leacurile și se rugaseră la toți sfinții, dar numa’ că nu au reușit să facă nimic. Și îi vedeai cum se uită la ceilalți copii și cum ar fi vrut și ei să audă țipete și râsete prin casa lor, dar nu se putea și gata.
Și uite așa se adunară toate cucoanele, acum cuconet de oraș, și începură să descânte și să investigheze, de ziceai că n-om trece de ziua de mâine de n-om rezolva baiul. Și uite așa am auzit niște idei de oi rămas trăznit, mai întâi s-au gândit, cum zicea una dintre ele că broasca, negreșit era trimisă cu vreo vrajă la casa vecinei și că ar fi trebuit să o prindă și să facă treaba mică pe ea și uite așa ar fi scăpat de ea. Dar dacă or omorât-o, acum durere și jale la casa lor. Și numa’ că vine alta cu o idee, cum că acum nu mai era nimic de facut, dar totuși să găsească o fată mare care să vie și să facă treaba mică pe ea și să aștepte sa vadă dacă nu cumva așa or rezolva problema. Și or cautat și or cautat, și or găsit și fapta s-o făcut. Numa’ că nu se știa cine omorâse broasca, și-or investigat cucoanle și-or căutat făptașul. Și așa s-or gândit să aducă preotul să facă slujbe la tăte casele de pe stradă, că de s-o fi aciutat vreun duh necurat, să fie degrabă îndepartat. Când o auzit preotul de baiul lor, numa’ că nu le-o alungat cu o bâta din curtea bisericii. Preotul nostru fusese școlit la Paris și numa’ pe la 30 de ani se hotărâse să-și încredințeze viața Domnului și să ajute gloata să se apropie de Dumnezeu. Și cum o auzit el asemenea pățanie, s-o înfuriat și o tunat și să trăznească pe cuconet și nu alta. Popa, de ceva vreme se chinuia să-și scape parohia de superstiții și avea de lucru, nu glumă. Nimic nu-l pregătise pentru avalanșa de gânduri rele ale cucoanelor. De data asta era prea de tot, ce se gândisera ele, că el va merge să se consulte cu o vrăjitoare și împreună să facă o slujbă ca dintr-un foc să le scape de toate duhurile rele. După câteva zile, mai trecu el la gânduri mai bune și se îmbună de neștiința lor și se milostivi să vină să le viziteze. De n-ar fi venit, gândurile rele le-ar fi venit de hac. Mama se ruga zi și noapte, și tămâia din oră în oră. Toată strada părea în carantină. Până când povestea n-avea să se încheie, viața lor va fi rămas pe loc așteptând să se întample nenorocirea. Și nenorocirea nu venea și disperarea creștea în fiecare zi.
Uite așa când o venit popa să vadă dacă nu au trecut la gânduri mai bune și-o dat seama că nu era cale să le mai îndrume sau ceva, ori el ținea slujba, ori ele de teama necuratului treceau în lumea celor drepți. Mama, deja întrunise comitetul ei de bârfitoare și puseseră la cale plecarea spre locurile natale, convinse că răul avea să rămână aici și ele vor putea trăi în continuare. Tata, care din una doua făcea bășcălie, o ras și o povestit, și or râs toți cât or putut și mama o plâns mai abitir și s-o înciudat și o făcut bagajele. Așa că preotul a picat la țanc și o redat cucoanele la viața dulce de București. Și de atunci în fiecare săptămână, se spovedeau și preotul încerca să le îndrume cum putea mai bine pe calea cea dreaptă.
Și bătrânul trăgea cu coada ochiului spre mine și eu tăceam înfundat. Și mi se părea mie că își schimba din când în când tonul vocii și tot folosea cuvinte al căror înțeles nu-l prea înțelegeam. Mi se pusese un nod în gât și mi-era teamă să mai scot un sunet, mi se făcuse rușine cu mine și aș fi vrut să plec. Dar nu mă mișcam un centimetru și cu cât vedeam cum schimbă dialectele și poveștile apar mai neverosimile ca la început cu atât stăteam mai înciudat și n-aș fi dat un metru înapoi. Părea că își dă seama de toate astea și că o să continue până când unul din noi va ceda și eu speram să nu fiu eu.
- Îmi plăcea nevoie mare să trăiesc pe strada asta unde părea să le tihneasca traiul ăl bun și continuau să-și născocească viețile ca pe niste povești. Cred că de la mama, am căpătat un mod de a privi totul un pic cu nasul pe sus cum imi zicea dânsa și am hotărât să mă fac judecator. După ce oi vazut și oi îndurat pe strada asta nu credeam a mă mai minuna vreodată de ceva și o fi ceva ce eu n-oi putea îndura și mintea mea n-o avea loc să priceapă.
Când m-am facut o lecuță mai măricel, mi-am dat seama de ce se întamplase aici și nu că nu mi-o pasat, nu fu asta, dar eu n-am mai găsit nimic în care să cred. Și așa am trecut prin viață, ferit de superstițiile nărodului dar ferit și de binefacerile miracolelor ce mi-ar fi fost fără de greșeală date, dacă m-oi fi încredințat în d’alde d’astea.
După ce am început facultatea și am intrat cum s-ar zice în pâine, nu m-am mai interesat așa de tare de viața celorlalți, știam oarecum ce se întamplă cu ei dar decisesem să las pe fiecare cu ale lui și să nu mai pierd vremea dându-mi judecata unde nu mi-era cerută.
Îmi dădeam seama că a schimbat tonul și parcă se plictisise să mă aștepte și teama surdă mă cuprinse de tot.
Învățam și munceam și nu aveam timp mai de nimic. Și am pus deoparte așa dorințele mele, pentru mai târziu când îmi voi fi încheiat profesia și mă voi fi redat traiului ăl bun. Îmi plăcea ce făceam și îmi plăcea și viața de familie. Nu prea se petrecea nimic interesant în viața mea ce să merite povestit. Și Bucureștiul se schimbase parcă și timpul părea din ce în ce mai puțin indulgent cu noi și ajunsesem la un moment dat să nu mai știu cine e vecinul meu și el să nu știe cine sunt eu. Și totul părea atât de normal și de natural, nimeni nu se mai sinchisea de viața celorlalți și dacă s-ar fi sinchisit nu s-ar fi încumetat să încerce să se bage unde nu părea locul lui.
Și de atunci mă tem că nu prea aș putea să te mai ajut decât cu unele nume, pe care cu greu mi le amintesc și cu câțiva arbori genealogici care nu sunt prea sigur că nu sunt fructul imaginației mele.
Ieseam ca și tine să mă plimb uneori și îmi cumpăram câte o carte pe care s-o citesc când aveam să am timp, când îmi voi plimba nepoții și voi trăi din pensie. Și le aranjam în biblioteca și colecționam cu iscusință tot ce mi-aș fi putut dori să citesc vreodată și așteptam să vină clipa când tot timpul îl voi dedica lor. Și cum se apropia timpul să ies la pensie mă bucuram în sinea mea și sărbătoream așteptarea mea și îi priveam pe toți cu ochii unui cunoscător, dar nu fu să mai fie așa cum credeam eu. Anii mi-au dat bucuria de a ma odihni dar mi-au luar posibilitatea de a vedea. Îmi amintesc cum mi-am așezat cărțile și îmi amintesc și cum arată literele și în timp am învățat să îmi imaginez și ce se găsește în ele.
Mă uitam uimit la el, si vedeam prea bine că vede, îi vedeam privirea clară cum se uită în jur si atunci mi-am dat seama, m-am rușinat și am rupt-o la fugă bezmetic. Mi-a fost o vreme teamă să mai trec prin zona respectivă, dar nici n-ar fi fost nevoie, ca mă ardea și acum privirea bătrânului și mă simțeam nemernic și nerușinat.
Dar nu m-a ținut pe mine prea mult această stare, și nu știu de ce, dar așa sunt eu. Trec prin mine toate și eu nu prea mă preocup de ceva.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!