agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2499 .



REGI(i)ZORII DE VISE da capo al fine
proză [ ]
ultimul punct dupa punct

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Aletheia ]

2006-03-18  |     | 



1.
Discurile vechi și zgâriate ale femeii în verde se nășteau iar și iar din uterul șubrezit al magnetofonului plin de praf. Sunete stringente și amărui care îi uscau gura și se aglomerau haotic, spărgându-se de valuri undeva în larg, unde nu mai era nisip, undeva departe, unde nu mai era nimic ; decât în gând.
În fiecare seară când se întorcea acasă plonja cu elan în fotoliul cu vise și își asculta respirația în tăcere, înghițea bucăți mici de noapte, apoi închidea ochii, mereu la aceeași oră, când femeia în verde de la etajul doi își purta conversația nelipsită cu trecutul imprimat pe discurile ei de colecție și trăgea în piept muzica, își umplea plămânii cu sunete lovite de pereți de bloc, sunete închise în goluri paralelipipedice și mereu… sunete închise în sine. Uneori își dezlipea pleoapele și se uita prin întuneric spre fereastra deschisă, pipăia cu privirea șevaletul mizantrop, obosind numai amintindu-și de pânza albă, savurând modest binecuvântarea stropului de albastru din colțul stâng. Alteori auzea trosnete pe palier și în miez de noapte îl trezea tânguirea prelungă și dureroasă a saxofonului venind de pe acoperiș, în nopțile cu lună plină, în nopțile fără lună, când cerul de un negru adânc digera aștri ascunzându-i în stomacul său greu, în nopțile cu nori. Atunci se rezema pe coate, ridicându-și leneș capul din perna tare și privea tavanul mansardei, căutând parcă să vadă prin ciment, să distingă chipul străinului care își gusta astfel insomnia, omul acela misterios care se mutase de două luni la pensiune și nu vorbea cu nimeni niciodată. Nu îl întâlnise până atunci. Dar îi întâlnise brațele, le întâlnise în somn, în timp ce își căuta vopselele, pipăind saxofonul cu degetele pictate. Era rece și strălucea, și mâna îi aluneca fermecată simțind răceala acea ireală când degetele lungi -mai ireale decât insuși visul- ale saxofonistului îi zguduiseră întreaga făptură, făcându-l să se trezească plin de sudoare și să își petreacă restul noptii pe pervaz, lăsând frigul toamnei să pătrundă în oasele sale adormite și să împrăștie veghe în toate firele părului său, în toate gândurile amorțite. Visase o mână, o mână străvezie, o mână care îl înfiorase prin imaterialitatea departelui, mâna care nu încălzea niciodată saxofonul, ci își lăsa degetele să joace fantomatic jocul unui vis cântat și absent.
Uneori ningea, privea fulgii căzând în plină vară, impregnați pe retina amintirilor sale, ningea în sufletul său așa cum ninsese în ziua aceea, pe strada sfinților, când o întâlnise pe ea, și îi zâmbise ei, și trecuse pe lângă ea, dincolo de ea. Erau drumurile murdare de zăpadă, zăpadă topită și îngurgitată de pământ, zăpadă neagră și apoasă care intra în ghetele sale și urca prin fibrele sale ca seva într-o plantă ofilită, în ghetele sale. Îi surprinsese surâsul ștrengăresc și mersese tot restul drumului privind stropii de culoare de pe ghetele sale de pictor, ghetele sale care coloraseră ultima fâșie de zapadă virgină de pe trotuar. Se așezase în genunchi și luase în mâini un pumn din acel crâmpei multicolor, o sărutase și i-o dăruise în gând aceleia care zâmbise minunii… Mirosise zăpada rece și pictată și o topise în palmele-i calde, o dată cu sclipirea din ochii carbonizați… « în urma lor va răsări tiptil/ un trist surâs pictat pe-un suflet de copil… »

Într-o noapte pașii se opriră brusc în fața camerei sale. Așteptă cu răsuflarea tăiată, se scufundă în acea suspensie stranie încremenit, ascultând încă dinainte bătaia în ușă care zăcea latentă în negura tăcută. Dar nu se întâmplă nimic. Pașii se îndepărtară și el sări repezit să deschidă, însă apucă numai să vadă o jumătate de umăr pierind pe scări. Strigă ceva, dar pașii nu se mai întoarseră. Simti brusc amarul in coltul buzelor și își plecă gânditor capul, apoi se lăsă in jos și atinse pragul rece.

2.
Nu ințelesese niciodată de ce podeaua era spălată zilnic. Oamenii nu conteneau să mișune, veneau și plecau, apoi se întorceau, ieșeau iar și parchetul se murdărea imediat, fata femeii în verde ștergea toată ziua în urma dârelor de nămol sau praf, oamenii alunecau, și totul se crea din nou, mereu la fel, mereu murdar.
«Biet Sisif cu țoale lungi… ziua speli și seara îti lăcuiești unghiile. »
Era grăbit în dimineața aceea. Îl căuta de câteva luni pe un individ de la Galeria de Artă ca să îi prezinte câteva lucrări pentru o expoziție și aflase că era plecat în Cehia. Cu câteva zile în urmă primise un telefon care îl anunța că sosise în oraș pentru a asista la un vernisaj. Marți, ora 11. Þinută pretențioasă. Scosese din dulap un costum ponosit și mâncat de molii, o rugase pe proprietara pensiunii să i-l calce, își curățase pantofii de vopsea și, pentru prima oară, iși pieptănase părul fără să ii spună bătrâna de alături că o să facă păduchi, privindu-se în oglindă. « Bonjour, așadar… domnul Karpa, pictor și imbecil de primă clasă. Încântat. » Zâmbise arogant și se gândise că o să fie ușor să nu fie el. Totul e mai ușor decât asta. Apoi se spălase pe față cu apa rece și gălbuie care curgea încet pe țeava ruginită ca să șteargă stropii întăriți pe sprâncene și pe obraji. « La urma urmei, tablourilor mele nu le trebuie nici costum, nici pantofi. Ce-i și cu fandoseala asta ! Tablourilor mele le trebuie culoare și pereți. Și cuie, cuie de care să atârne… »
- O, domnul Karpa ! Dumneata, la costum ? Ia te uită, până și pieptănat. Și nici o urmă de vopsea? Sunt uimită…
“Axioma 4: Mirarea celor goi – fariseism și complezență.”
- Da… Bună dimineața.
Coborî grăbit scările pentru a evita o conversație ipocrită ce i-ar fi consumat timpul. Auzi în urma lui frânturi de cuvinte(efectul Doppler sau retinuse greșit ?), dar se prefăcu surzit de zgomotul veselei de la parter. Se văzu nevoit să aștepte înțepenit la etajul unu, în timp ce doi oameni negricioși urcau pianina doamnei Fot.
- Buna dimineața, tinere Karpa. Ce interesant, se pare că pensiunea se transformă într-un cuib de artiști. Nu-i așa ? Dumneata, doamna Fot și, mai nou, ultimul nostru venit. Cine știe, poate ne vom bucura și de un duet intr-una din zile, mă gândeam să îi propunem domnului Wolke. Domnul Wolke vine din Germania. Dar vorbește impecabil graiul nostru.
- Austria, mamă.
- Nu, nu, Germania. E neamț in toata regula. N-ai văzut? Blond și cu ochii albaștri… așa cum se spune .
- Are părul cărunt… spuse fata fără să-și ridice privirea din podea.
- Auzi, dar tu ce faci aici ? Ai spălat podeaua ?
- De două ori până acum. Auzi mamă, domnul Wolke și-a dat vreodată ochelarii jos ? întrebă micșorându-și ochii pentru a-și adăposti ironia și plecă fără să mai aștepte vreun răspuns.
Ar fi vrut să mai afle ceva dar femeia în verde nu mai spuse nimic. Se vedea că nici ea nu știa prea multe. « Așadar, avem categoric de-a face cu un străin misterios. » Toate gurile sorbeau acum aerul expirat de noul venit, toate urechile sustrăgeau sunetele subnutrite care răsfrângeau din camera sa, le exacerbau, le sculptau, le spălau.
Mirosea a chimen.

3.
Simți o durere puternică în piept, aerul umed se lipi ca o mască sufocantă de fața lui, își plimbă palma uscată pe frunte, pe obraji, încercând să se curețe de mirosul și de praful de oase zdrobite de asfalt. Se privi în vitrina unei cofetării, își văzu hainele, își văzu părul curat, își mirosi palmele și nu mai miroseau a culoare, a ulei, miroseau a săpun. Intră în magazinul galben de unde își cumpăra materialele și ceru un tub de vopsea verde. Ieși, privi tubul, apoi îl strânse în pumn până când vopseaua îi sări pe braț, în ochi, în gură.
« Miros de oxigen. Miros verde. Mmm... ».
Ceața îneca străzile, griul albăstrui învelea clădirile într-un giulgiu rece, lumina stâlpilor curgea roșiatic într-o simbioză de vis cu aerul dens al dimineții, oamenii se distingeau vag la câțiva metri, umbre verticale in relief, mistificate și îmbrăcate într-o demnitate caldă a nedeterminării. Blocurile opace păreau mai aproape de pământ, mai dornice de cer, mai calde, aproape firești. Dar ceața incepu să se risipească, particulele aglutinate de abur se risipiră treptat în razele soarelui convalescent.
Era toamnă așa cum era iarna fără zăpadă, vara fără mare… Era toamnă fără sârme. Era toamnă fără frunze pe pământ și fără nori pe cer, o toamnă zgribulită de frig, înghețată de singurătate, căutând toamna. Saxofonul se alungise teribil în sinapsele sale până la stadiul evolutiv de baghetă magică. Oare și baghetele zânelor sunt tot așa de reci? se întreba. Iși simți ciorapul rupt în pantoful puțin prea strâns și se aruncă în pânza unei mici grimase ce trăda subtil că ceva îl jena. Mergea puțin strâmb, cu talpa proiectată oblic, incercând să își menajeze degetul suferind, dar nu reuși decât să își adâncească momentul de penibil fastidios. Așteptă să ajungă în parc, se așeză pe o bancă râncedă și respiră adânc, trase în piept aer de repaos, exalând negrul fumigen imprimat pe retina sa dinăuntru care țesea pânza unui nou tablou. Un miros vag de alge îi pătrunse în epidermă, începu să își frece mâinile necontrolat, se spălă pe față la un robinet pe jumătate defect și își continuă odiseea.

4.
Corbul avea ochii mai negri decât negrul, erau ațintiți asupra lui, nemișcați, două bucăți de cărbune sticlos care îl străpungeau, îl închideau și închideau ferestre în camere fără uși, fără pereți, fără ferestre. Își plecă puțin capul, ca și cum s-ar fi pregătit sa se infiltreze dincolo de penajul clovnesc al omului în costum, în gândurile cele mai amare, acolo unde se ascundea culoarea, în cutii de plastic din dulapul cu amintiri despre ce fusese și ce nu fusese, lângă bidineaua primitivă și albul de zinc care se respira pe el însuși. Nu încetase să îl privească nici o clipă. « Așteptarea, așteptarea… » Până când vântul mișcă ultima frunză ce zbură spre pământ, omul în costum o privi și corbul trădat se aruncă în cer.
Un copil cu zmeu se lovi de picioarele lui și minunea se prăbuși la pământ, deposedată de înger. Copilul îl privi cu ochii mari și rotunzi. Era puțin murdar pe frunte și ținea gura intredeschisă. O lacrimă mică apăru în colțul ochiului și se prăvăli pe obraz. Se ridică bosumflat și căută firul, ridică zmeul și i-l intinse tăcut. Karpa întinse, la rândul său brațele și așteptă. Copilul începu să alerge și zmeul dezertă din bratele sale înălțându-se din nou spre cer. Copilul urlă și izbucni în râs. Și ai fi zis ca zmeii plutesc pe râsete de copil.

Se uită la ceas. Unsprezece fără zece minute. Galeria nu era departe, putea să ajungă. Încă ar mai primi cuiele, și-ar răstigni tablourile pe cruci de var alb. Contrastul dintre rame și pereți ar fi plăcut. Oamenii ar observa ca sunt sculptate și s-ar apropia de pânze prea mult. Întotdeauna se apropie prea mult. Caută detalii, detalii și detalii, le caută în puncte în loc să le caute în orizont, încearcă să vadă prea mult și nu văd niciodată nimic. Tablourile nu îi aduc pe oameni mai aproape de pictori, nici de lume, nici măcar de vise sau iluzii visate și trăite de alții, tablourile îi aduc pe oameni mai aproape de ei înșiși. Când omul pășește într-o galerie de artă, când deschide o carte, când privește un chip pe o stradă, el nu caută artistul, nu caută gânduri și linii trasate în alții. El se caută pe sine, se uită in sine. Tabloul e o oglindă care trebuie ștearsă de praf ca să reflecte.
« Iar artiștii dau cea mai mare dovadă de altruism, plasticizează frânturi din ei și le transformă in martiri, pentru o cauză străină și absurdă. Artiștii se disecă, se despică, se dizolvă în materie pentru a le înapoia altora sufletul. Arta nu este decât moartea ideilor în obiecte ce nu știu să respire prin ele însele și respiră prin ceilalți. Arta este un parazit. Sau noi suntem paraziții ? Noi… noi… arta… Sunt eu un mântuitor de suflete oarbe ? Încerc să le redau altora vederea aruncând vopsea pe o pânză, rup din mine ca să le dau lor din mine pentru ca ei să vadă că nu sunt în mine. Ce pretext lamentabil… căutăm dincolo de artă să descoperim suflarea artistului, să îi cucerim gândurile și să îi atacăm intimitatea. Baliverne. Animale de pradă care nu caută prada, o folosesc drept pretext pentru a se autodevora. Asta-i tot. Toti deștepții se uită indelung la o pânză și împlântă retorismul lor într-însa ca să o facă să sângereze. “Oare ce-o fi vrut să spună? Părerea mea e că…“ Părerea mea ! Artistul fură de la Dumnezeu și omul fură de la artist deoarece crede că e mai puțin imoral. Să îmi pictez sufletul pe o bucată de pânză și apoi să îl răstignesc pentru mântuirea altora ? Suntem Dumnezei care nu știu să facă zmeii să zboare. »

Se întoarse din drum și se indreptă către atelier. O dată ajuns acolo, își strânse pânzele și coborî greu scările cu ele în brațe.
- Domnul Karpa ! Lăsați-mă să ghicesc. Ați reusit sa obțineți o expoziție ? O, felicitări ! Am spus eu că aveți talent…
Opri un taxi și puse toate tablourile în portbagaj.
- Spre ieșirea din oraș.

5.
Alesese de data asta scaunul din spate, deși obișnuia să se așeze lângă șofer. Îi plăcea să îi analizeze gesturile, ticurile, expresia feței în timp ce conducea. Adeseori se avânta în conversații. De cele mai multe ori le regreta. Dezbateri interminabile referitoare la un fapt divers, la probleme personale, confesiuni născute din complexe sau epuizante subiecte de ordin politic, nu de puține ori cobora înainte să ajungă unde își propusese pentru a scăpa de fervoarea bolnavă a vreunui taximetrist, terifiat de excesul de sociabilitate care îi distrăgea acestuia din urmă atenția de la drum, văzându-se nevoit să îl tragă de cămașa șifonată și să îi restituie luciditatea profesională. De data aceasta, însă, șoferul nu părea să prezinte un astfel de risc. Părea mai degrabă genul acela de sociopat înglodat în mizantropie, riduri adânci îi crestau fruntea, urme ale crispării constante, portretul devenea, într-un punct, chiar grotesc… dar de ce ? Era ceva pe chipul acelui personaj, ceva perceput ca prezent, dar de nepătruns, ceva care făcea acea figură de nepictat… Era viața, viața nu ca ființare, ci viața ca o târfă, îi privea jumătate de chip în oglinda retrovizoare și citea pe mușchii feței banala expresie americană ce căpătase deja aspect de truism obscen, urlând în el : « Life’s a bitch ».
Se întoarse și privii în urmă. Drumul era pustiu. Îi era puțin frig. “În curând nu o să îmi mai fie”, se gândea și ochii îi sclipeau.
Nu mai vedea orașul. Doar un turn cenușiu se înălța de nicăieri, însângerând parcă cerul cu ascuțimea sa, hemoragia se oprea însă brusc deasupra lui, unde albastrul se înnegrea lăsând noaptea să respire. Câmpul se întindea în fata lui plat și anonim ; copacii nu erau nicăieri.

- Mergem spre pădure ?
- Nu.
Taximetristul îl fixa. Oare ce voia? Își aminti că oamenii obișnuiesc să procedeze așa când așteaptă ceva. Comunicare nonverbală. “ Vrea oare să îi spun unde cobor ? Da, cred că ar trebui să cobor.”
- Oprește aici.

6.
Când se văzu singur pe câmp, se gândi că ar fi fost mai bine ca taxiul să îl aștepte. Dar știa că va dura. Până la cenușă. Era mulțumit că îi ceruse șoferului puțină benzină și că îi dăduse sticla. Și totuși nu s-ar fi așteptat să i-o dea așa ușor, fără a pretinde o modestă explicație. Asta simplifica situația. Scoase bricheta.

Tot adevărul se ridica din flăcări și scânteile rebele clipeau o dată cu el, focul se căsca ireal în sine, retina îi era impregnată de negrul ce exploda, arsă de lumina mântuirii. Auzea ramele pocnind, vopseaua se topea grotesc în fața sa, se scurgea în evadarea din circuitul închis al artiștilor martiri, umplea sufletul care își căuta febril eliberarea dintr-o închisoare prin ale cărei gratii văzuse lumea o viață întreagă, până la punct. Și nu era capătul. Pe linia infinită a existenței sale, spiritul avea să urmeze traiectoria liniară într-un nou stadiu al devenirii.
«Urmează linia, urmează linia… dar nu uita de puncte, nu uita de virgule, nu uita… ». Delirul își întindea degetele ca să înșface clapele și să le smulgă din inima lui, pentru a opri loviturile. Și astfel, ea se golea încet de muzica absurdă ce emana din portativul dezordonat, lăsând loc improvizației și pulsării tensionate a extazului de început, începutul care purta în el toată libertatea lăsării în urmă și tot elanul înaintelui gol care așteaptă sa fie umplut. Saltul în sus…
Cerul se mișca dinaintea ochilor lui, în fumul murdar. Stele. Nu mai văzuse de mult stele. Când era mic, își alesese o stea. O numise…

7.
Se aruncă instinctiv în flăcări într-o încercare fără margini de a salva pânza. Ochiul începuse deja să se topească în cenușă, vopseaua curgea arsă către pământ, rama era carbonizată în partea stângă ; și totuși, o salvase. Privi ochiul care îl privea la rândul său, și, în lumina flăcărilor ce continuau să mistuie, atinse cu mâinile înnegrite tabloul, rama pe jumătate sfârșită, culoarea caldă, simți vopseaua întărită gros în unele locuri, pipăi urmele de pensulă, apoi îl întoarse, aruncând în anonimat figura schițată. Într-un colț, îngâlbenite și șterse, se puteau distinge încă literele stângace de copil, puțin alungite, puțin strâmbe, puțin prea puțin : « Azi am vorbit cu Malelù. I-am spus ca i-am furat numele dintr-o amintire străină. I-am arătat chiar și carnețelul vechi, cu foile șubrede, unde am citit despre alte vise. “Dar Malelù, nu știu dacă l-am furat… Să nu te întristezi, tu rămâi singura…“ Nu cred că s-a întristat. Avea aceeași strălucire. Sper doar că stelele nu au măști. » Și împrăștiate pe pânză, fragmente de trecut străin alunecau și mai strâmb către centru.

Male-lu
… o rugăminte care a avut un ecou…
… e seară Male-lu și plouă…ai visat vreodată atunci când ploaia îți bătea în geam ? mă gândesc la un vis în care ochii nu văd, privesc în gol, dar cu alți ochi vezi totuși o lume pe care alții nu o văd… lumea visurilor tinere pe care Viata le sfarmă și le împrăștie sub forma unei pulberi fine… și poate într-o zi cineva are să găsească în pulberea unui drum firișoare de aur, din aurul unor vise pierdute… (A.)

… și de sub tâmpla mea fierbinte
o lume-ntreagă reînvie
nu câte-au fost îmi vin în minte
ci câte-ar fi putut sa fie.

Male-lu, un sfat. Rudyard Kipling spune sa umpli neînduplecatul minut cu valoarea celor șaizeci de secunde. Ai ințeles ?…
Noapte bună, Male-lu ! (A.)

Male-lu,
Cand eram copil și priveam o stea căzând, îmi spuneam în gând o dorință… acum când văd căzând o stea, fără să vreau mă gândesc la un refren ce mă obsedează și pe care ți l-am spus: “și la nunta mea… a căzut o stea…”
O biată obsesie, nu?

« Malelù… Malelù, tu să nu cazi niciodată. Să nu cazi pentru nimeni. Ai înțeles ? Noapte bună ! »

Cerul era deasupra.
Malelù era deasupra.

8.
Prolog

- Nu mă pot vărsa in haos.
- Cine ți-a zis asta?
- De ce ?
- Am mai auzit undeva.
- Cineva din Þara Norilor.
- Unde e asta?
- Undeva unde e mereu noapte, ca cei goi să se umple cu vise.
- Înseamnă că e Þara Nimănui.
- Nu, nu e Þara Nimănui.
- Unde se duc norii ?
- Departe.
- A fi frumos înseamnă a fi…
- Trebuie să plec .

9.
Avea pumnii crispați și fruntea întunecată de luciditatea gândurilor care prinseseră formă în sine, vorbise cu un înger născut din frământare și iluzie, din vise care se visau pe ele însele și nu mai știa cum să ii dea drumul. Strângea cu durere de făptura fără contur care îi umplea mintea de cuvinte nerostite și de netrăit care lupta să se nască. Dar trebuise să plece, să migreze spre alte vise și să se împlânteze în inimi adormite. Scena se golise, podeaua visului pierdea urmele tălpilor în întunericul ce se deschidea în zorii veștejiți. Ferestrele sinelui îmbrățișau aerul de dimineață ce se respira singur îngrămădit pe cenușa amorfă. Se gândi la visul lucid despre care îi vorbise Paul, se gândi la coșmarurile copilăriei, se gândi la visele în care plutea deasupra oamenilor, se gândi la nopțile în care murea… Nopțile fără vis, goale de substanță, in care oamenii se avântă epuizați de viață, sinucigându-se provizoriu, rutinar.
Porni spre oraș îngândurat, cu fața inghesuită în gulerul hainei gri, cu mâinile sufocate în buzunarele adânci.

10.
Camera se îngusta cu fiecare zi îngropată în ea, draperiile murdare nu lăsau lumina să respire, fața și mâinile reflectau opac bezna în care se afundau gândurile fără aripi, epiderma se închistase în culoarea dubioasă si maladivă a târziului întuneric. Ziua era noapte, noaptea era noapte.
Se lipi de perete cu spatele gol, îi simți iarăși răceala, își umplu palmele de var. Când era mic, obișnuia să culeagă praful de pe aripile fluturilor. Acum căuta fluturii care se zbăteau în pereți. Citise într-o carte(ba nu, nu citise nicăieri) că în pereți există fluturi care se zbat, există aripi zidite care nu au încetat să palpite. Stătea cu urechea lipită de zid și încerca să audă zborul cântând. Parcă se auzea ceva… Era ceva acolo care se năștea in sunete… ce era ?

Era muzică. Saxofonul. Notele… Sol, ăla era un sol, știa el că așa sună un sol. Doamna Fot cânta întotdeauna solul… Sol sol sol sol sol… Sooooooool. Da, prelung și neuitat. « E prima notă pe care am învățat-o. Sol. Nu ți se pare corect să îi acord o atenție deosebită, dragul meu ? Uite câte sună în ea ! Amintirile! » Și iarăși… sol. Lui i se părea că sună a trecut.

Se duse tremurând lângă ușă, o deschise încet, închise ochii instinctiv când întâlni lumina, se avântă către întrerupător și o stinse, apoi se îndreptă cu pași mici spre ultimul etaj. Urcă scărița ce ducea la acoperiș și regăsi noaptea în adevărul său deplin. Se uită la cer și își aminti de stele. Privi năluca din fața lui și își aminti de oameni.
« Da, mâinile.. mâinile chiar sunt lungi », gândi incercând să distingă formele în bătaia lunii. Bărbatul continua să cânte. Părea să nici nu fi observat prezența străină care tăia colțuri noi în ceața nedefinită. Dar deodată...
-Oamenii sunt mici, atât de mici in noi.. Ia ascultă. Ãsta e unul care nu m-a mai deranjat de ceva vreme, dar acum vrea să îl cânt.
Și începu să cânte frenetic o melodie care parcă era străină de propria-i gamă, urca spre altceva, apoi se întorcea brusc, ca și cum și-ar fi amintit de ceva, că trebuia să fie, să fie aici și nu altundeva. Din când în când, Karpa tresărea amintindu-și de sunete. Le uita apoi aproape instantaneu, muzica devenea simplu fundal, muzica devenea placentă, omul devenea ființă. Era ca și cum bărbatul de lângă el ghicea in sunete vieți, trezea uitarea din oameni și îi învăța să trăiască pe toate planurile. Trecut resuscitat, prezent dilatat în eternitate, viitor cules din gineceul imaginației.
Apoi muzica tăcu.
Karpa însă continua să asculte.

- Cu asta am scăpat de el pentru ceva timp. Hm.. a durat mai puțin decât prevăzusem. Se vede treaba că aerul rece îi obosește. Cred că și-au terminat programul din seara asta. Asta e, bătrâne, ai venit târziu. Dar nu-i nimic. Le mai sare țandăra câteodată și atunci sigur n-ai să pierzi spectacolul. Or să vrea să se facă remarcați, negreșit. Ce să le faci ? Trebuie să le faci pe plac, asta e. Altfel ajungi dincolo. Treabă serioasă, nu-i de glumit cu omuleții ăștia. Iși fac de cap.
Și îi dădu un cot, făcându-i cu ochiul complice. Atunci Karpa își îndoi pietrele din ochi și se intoarse către el. Îl privi lung, fără să trădeze o urmă de prezență. Uită să clipească.
- Mă scuzați, nu prea mă ispitesc convențiile astea pe care oamenii le numesc «bune maniere », dar să zicem că asta e o tentativă de « socializare ». Drüben. Dumneavoastră ?
Karpa continua să îl privească tăcut.
- Acum să nu îmi spuneți că am descoperit un mizantrop exact când am facut concesia de a-mi pune la colț propria mizantropie.
- Karpa.


11.
Pe Drüben Wolke îl văzu de atunci în fiecare noapte. Se întâlneau pe acoperiș, noaptea târziu, când omuleții deschideau larg gurile în saxofonist, căscând cântecele în afară. Karpa observă încă din a doua seară că Drüben își punea mereu pe cap o pălărie bizară, de o culoare discutabilă (ceva între mov, negru și albastru) înainte să își ia saxofonul și să înceapă. Rareori vorbeau, mizantropia se întorsese împotriva lui Drüben, Karpa se mulțumea cu muzica și cerul. Găsise (da) culorile undeva unde nu se gândise niciodată că le-ar putea găsi. Și le tăcea. Trebuia să le tacă până avea să le învețe.

Într-o zi Karpa auzi o bătaie scurtă în ușă. Când deschise, Drüben îi întinse o carte bolborosind cum obișnuia să facă atunci când se presupunea că ar trebui să spună ceva, făcu un gest neînțeles cu brațele și plecă, lăsându-l pe pictor țintuit acolo, lipsit de promptitudinea unei reacții. Baricco. Înăuntru, un bilet. „Învață. Tu și Plasson. Să vedem ce iese.”

12.

O dată îi mulțumi.
Drüben se opri, îndepărtă monstrul sonor de suflul demiurgic venit din plămânii săi și îl privi cu o expresie intraductibilă.
- Pentru?
- Insomniile sunt vii.
- Insomniile?
Nu știa cum altfel să le numească. Nici măcar nu știa dacă putea vorbi de
ceva patologic. Într-adevăr, nu dormea. Dar totul era, într-un fel, autoindus. Lipsa lui de somn se manifesta mai degrabă ca o fobie. Îi era frică de ceea ce vedea în somn. Comă. Abis. Gol. Citise când era mic într-o carte despre o lume unde toți renunțaseră la somn. Cei care „nu sacrificau timpul pe altarul somnului”. I-a rămas întipărită fraza asta. Pentru că mereu a purtat cu sine un tovarăș nelipsit. Groaza față de nimic.
- Nu știu dacă aș vrea să dorm, dar știu că aș vrea să visez.
- Jupoaie somnul.
- Nu înțeleg.
- Descărnează opacitatea și va ieși la iveală lumina. Cu ochii închiși sau
deschiși?
Vis lucid și lectură pe chipuri.
- Dormi și imaginează. Citește oamenii. Scrie ceea ce vezi. Fă note.
Pentru nimeni în afară de tine.
Prima ofertă de regie.

13.

Încep.

Cu toții dorm. Cu toții dorm. Dorm. Toți.
*
S-a stricat ceasul. A căzut. O ajutam pe doamna Fot cu niște cutii. Cine
pune un ceas pe niște cutii fără să atenționeze? A căzut. Am întrebat dacă s-a stricat. Nu. A zâmbit cochet un zâmbet de doamnă frământată iarăși de chinurile măritișului. Văduva veselă. L-a ridicat și mi l-a dăruit. Stă de patru zile pe raftul de sus și mă batjocorește cumplit. Ceasul, bineînțeles. Aș putea spune că scoate limba la mine, dar nu ar fi tocmai potrivit. Limba nu iese. Cade. Tic-tac. Tic-tac. Tic. Tac. Tiiiic. Taaaac. Tic. A căzut. Am întrebat-o pe doamna Fot dacă s-a stricat și a zis că nu. Curios. Mă-ntreb atunci de ce oare cealaltă limbă manifestă așa o solidaritate față de minutar încât ține cu înfrigurare să se miște în aceeași măsură cu acesta. Uneori merge-merge-merge, atinge un punct, începe să încetinească, întocmai precum un montaigne-rousse, după care... VUUUUUM! la vale. Limbă de ceas care face sport extrem. Limbă de ceas care face bungee jumping.
*
Eu cred că portarul de pe afiș nu vrea să prindă mingea. Are mâinile nesincronizate cu restul proporțiilor. Dar nu vrea să prindă mingea. Vrea să mă îmbrățișeze pe mine.
*
Azi am văzut o carte despre S. cu poza lui pe copertă. De fiecare dată când văd poza asta mi se confirmă iarăși că ochii au guri.
*
Cer de metropolă sărăcit de poluare. Nu știu unde sunt. Lumini. Mă aud respirând. E un tren. Lumina clipește scoțând un zgomot agasant. Seamănă cu ticătul ceasului mare din sufrageria veche. E ca și cum ar prelua atribuțiile lui Cronos. Lumina devine fluidă, lumina devine clepsidră, lumina devine timp trunchiat, segmente de timp delimitate de clipiri de neon care apasă asupra luminii din trupul meu și o ajustează astfel încât să încapă în spațiile alocate gândurilor. Nu m-am gândit niciodată dacă gândurile au întindere. Res cogitans: substanța cugetătoare, dar neîntinsă.. Dar dacă nu au întindere, de unde pluralul? Gândirea poate fi neîntinsă, dar gândurile? Aș deschide ochii, dar nu vreau să fiu deranjat de priviri. Mi-e frică. Oamenii taie cu fierăstrăul mizantropia. Indiscreție crasă. Autopsie pe suflete vii. Măcelari absoluți. Oamenii.
*
Nu mai pictez. Dacă pictorul din cartea lui Baricco nu picta marea pentru că nu știa care îi sunt ochii ca să poată începe cu ei, eu nu pot începe pentru că totul e împânzit de perechi de ochi. De unde să încep? Prea mulți ochi. Si toți se holbează. Nu mai pictez. Pentru că o singură pereche de ochi nu poate vedea mai bine decât alte infinite perechi de ochi la un loc.

Epilog

E de înțeles că aceste însemnări nu iau sfârșit aici. Reconstituirile telegrafice ale lui Karpa au continuat. Inițial m-am gândit să transcriu aici scenariile de vise și să descriu felul în care se regizau. Dar am realizat că nu asta urmăream. Povestea de față nu și-a propus decât să arate o parte din natura de ziditor a ființei umane. S-ar fi putut numi la fel de bine „Ziditorii de vise”. M-am oprit la Regi(i)zori influențată fiind, probabil, și de latimotivul lumii ca teatru atât de prezent în textele destinate studiului în fabulosul univers școlar.
Realizez, totuși, că acesta se vrea a fi un epilog și nu un cuvânt înainte sau după. Așa că mă voi întoarce la personajele mele.
Druben a murit la scurt timp după ce elevul său a devenit regizor. A căzut de pe acoperiș într-o noapte cu ploaie.
Karpa nu a mai pictat. A umplut patruzeci de caiete groase cu exerciții de regie. Se urca în metrou dimineața și citea ore în șir scenariile de pe chipurile oamenilor. Iar seara scria pagini întregi despre bătrânii care se țineau de mână și se tachinau copilărește („Eu o să îți fac mămăligă, iar tu o să îmi citești articolul, vrei? Dar să nu uiți ce articol e, să nu uiți, da?”), despre rockerul cu miros ciudat – între ciuperci la conservă și pastă de dinți – și teniși verzi uzați, despre fetița care vindea plase și zicea mereu „Vă rog frumos”, despre cei din spatele reclamei la „Dinți în rate”, despre privirea vagabondului hrănit cu aurolac zi de zi... Scria. Imagina. Le trăia visele.. Intr-o zi s-a trezit cu amintirea flăcărilor care înghițeau pânzele. S-a dus la oglindă și și-a vorbit pentru prima dată astfel.
„Druben nu și-a trădat niciodată saxofonul. Si a murit regizor. Eu am renunțat la pictură. Si am devenit hoț.”
Pentru că își folosise ochii ca să privească prin ai altora. Visând visele din metrouri și le uitase pe ale sale. Așa că în acea zi s-a dus la fereastra unde obișnuia să țină șevaletul, s-a uitat la soare fără să clipească până când lumina s-a amestecat cu lacrimile, apoi și-a scos ochii.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!