Nori grei de furtună se adună deasupra muniților, copleșind soarele rece al toamnei tarzii și inghițându-i lumina. Codrul sălbatic de brad se pregătește să primească stihia ca pe o soră vitregă, cu dărzenia eternității ce-l leagă de această lume. Din depărtare se aude mugetul adanc al unui cerb, in timp ce vantul se repede prin văi, adunand stoluri de corbi care apucă să roiască sub cerul brăzdat de fulgere.
Undeva sus, pe o limbă de piatră ce sfidează hăul de sub ea, se vede un om. Văzduhul ii flutură parul incărunțit și roba grea, dar mainile lui, deschise parca pentru a cuprinde natura dezlănțuită, stau infipte in aerul aproape vascos, apăsat de cerul coborat atat de jos. Bătranul domină natura tulburată, care ii arată forta ei, fară a dori să-l arunce din locul in care stă. Privirea sa imbracă lumea ce i se intinde la picioare, tara neamului său.
Lumea aceasta inca tanară este strabătuta și inchegată de venele Magiei. Magia este viața Naturii, iar oamenii au știut să-i vorbească limba de cand au apărut in mijlocul ei. Deznădejdea batranului se impleteste cu zbaterea lumii din jurul său, caci el vede cum oamenii s-au tot indepărtat de Magie și de vechile invătături. Glasul disperat al Naturii ii timite o revelație cutremurătoare: Magia moare.
Batranul este un hultan, un pastor al lumii vii. Casa lui este acum ultima speranță a Naturii de a-i indupleca pe oameni, de a-i face să-și amintească rolul lor in lume și de a fi salvata de la caderea in adormire și uitare. Privirea hultanului se pierde in negurile văzduhului, căci el vede că nu va fi de ajuns să-și intoarcă doar poporul său către vechile rituri; pentru ca Natura să fie salvată, toate neamurile lumii trebuie să-și purifice viețile și să-și recunoască locul in țesătura Vieții.
ț ș ă î â