Înzestrată cu puterea de a avea orice, lacrima a fost moneda cea mai de preț pentru mine. Cu ea am plătit fiecare moment de bucurie...fiecare clipă de tristețe...a căzut din ochii întunecați peste obrajii înroșiți de durere...Captivă sunt în această lume cufundată în lacrimi...iar oamenii din jurul meu sunt gata să mă îngroape....Destinul este cel care hotărăște câte voi mai avea de suportat până voi dispărea dintre voi....O lacrimă...una singură dacă ar reuși să curgă din ochii mei...ar fi mai ușor...căci lacrimile purifică sufletul!
Tot ce vreau este să mă pierd în păienjenișul anilor și să renasc odată cu fiecare rază de soare...apărută sub ochii plini de lacrimi și de uitare...să mă cobor pe o aripă de înger...pe o petală de viață însângerată de cuvinte otrăvitoare...M-am săturat să merg pe cioburi de amintiri...să gust cu sete din durere...ca apoi să-mi alung pașii spre deșertul singurătății...DUREREA E ÎN NOI...IAR LUMINA ÎNTUNERICULUI NERÃPUS O ADÃPOSTEȘTE! Durerea nu poate să ne domine...durerea poate să dispară...cu fiecare clipă ce trece pe lângă noi...Să simt bucuria ....bucuria întâlnirii cu visul...cu speranța din vis...Plăcerea de a vedea printre lacrimile durerii...acea strălucire care să-mi aducă starea de satisfacție...mulțumirea sufletească de care am nevoie....Lacrima a dispărut.....s-a uscat odată cu trecerea anilor.....m-am smuls din captivitatea în care am fost prinsă ...și am ajuns pe malul plin de lumină...pe țărmul vieții...al speranței...al dragostei...pentru a o lua de la capăt...pentru a supraviețui printre durerile adunate de-a lungul anilor....Am renăscut...am adunat cioburile amintirilor și le-am înlăturat din drumul ce vrea să mă ducă acolo unde visul mi-a purtat pașii...pe drumul dragostei...pe drumul fără lacrimi...pe drumul fără durere....
M-am adunat...m-am regăsit...am revenit...Sunt ceea ce am vrut să fiu...Sunt EU ...cea nouă...noua făptură ieșită din deșertul singurătății pentru a păși alături de lumea ce mă dorește aproape de ea.