Cosmin I

Cosmin Dragomir se încolonează perfect în valul de mulțime care se scurge din măruntaiele stației Piața Sudului. Scara rulantă scoate din abisul metroului zeci de oameni, îi varsă chiar lângă tarabele cu banane și ciuperci, chiar lângă florăria acoperită de coroane funerare împletite din garoafe albe și negre. Urcând disciplinat spre lumină, ochii blânzi, de cerb, ai lui Cosmin privesc în gol. Mintea lui selectează, aranjează și aplică ștampile pe amintirile vagi din ultimii doi de ani. E atât de absorbit de birocrația sa interioară, încât nici nu observă – sau nu-și bate capul să observe -, că un tip smead, la costum vișiniu și cravată liliachie, îi șterpelește din rucsac pachetul de LM și o revistă pentru femei, probabil Vogue sau Ioana. Tot ce vrea să știe este unde a dispărut Leo. Ultima oară auzise de el la pronunțarea divorțului, apoi se zvonise că s-ar fi însurat cu vrăjitoarea aia, după care mai nimic. Din mesajele Cristinei, sora dispărutului, rezulta că Leo ar fi plecat în Anglia, la o verișoară de-a lui. Acolo s-ar fi făcut factor poștal, deși i se oferise un post la ghișeul de mandate telegrafice și scrisori cu valoare declarată. Însă lui nu-i plăceau chestiile statice. Dacă tot renunțase la pasiuni și acceptase să trăiască doar pentru bani, cel puțin să se miște. Mă rog, zvonuri, zvonuri și iar zvonuri. La fel de bine Leo ar fi putut fi strangulat sau ucis pe o masă de operație, pentru că nu se conformase tarifelor underground. Pentru că Leo era prea orgolios ca să se intereseze cu responsabilitate de tot ce era ascuns sau mai puțin vizibil. Teoretic, el putea fi la curent cu tot ce se întâmpla în lumea reală. Chiar dacă îi pica în mână un ziar gratuit de la metrou, o broșură sau un flier făcând reclamă la nu știu ce pizzerie, el îl parcurgea cu conștiinciozitate. Ar fi putut descoperi denumirea franțuzească ori italiană a cine știe cărui fel de mâncare. Și, în fond, nu asta era părerea lui despre tinerețe? Că trebuie să fii mereu deschis, la curent cu orice trăsnaie care mai apărea pe piață? Nu se contrase el cu gruparea aceea ciufută de poeți juni, cei pe care-i numise într-un cenaclu „lupuleții tineri”? Lupi cu colți de lapte și cu burta ștergând pământul, mușcând mereu în gol din cauza osânzei din sânge. Ce însemna să fii tânăr dacă nu să rămâi liber în gândire, să știi măcar treizeci de sortimente de vin franțuzesc, să poți face cinșpe tracțiuni la bară și să alergi un kilometru în mai puțin de zece minute?

Leo I

apoi a ieșit din bucătărie legată la brâu cu un șorț albastru, înstelat - brunetă și încă murdară de grăsimea puiului pe mâini. Eram îndrăgostit până peste ochi.

-La ce te uiți?

-E Dinescu, se dă în spectacol în Parlament. Nu-și pot ține ăștia ședința de el.

A luat un sul de hârtie igienică, s-a șters delicat pe mâini, a venit lângă pat. Era încă vară. Pe fereastra mică, astupată de gardul din tablă verde, se vedea un triunghi de cer și o ramură de salcâm, ca o bisectoare. Și-a tras bluza peste cap, natural, ca și cum s-ar fi pieptănat. Privirea ei neagră, umedă, mă bătuse în două cuie pe pat. Sutienul alb, dantelat, era un ham încordat pentru sânii care se zbăteau, nechezau, o trăgeau înspre mine. Nu apucasem să mă ridic și harnașamentul dispăruse. Acum mă privea intens, scăpărător, cu patru ochi. La tribună ieșise președintele Ilici Piele-Roșie:

-Tovarăși, ă ă ă, domnilor și doamnelor, golanii ăia fac țara de râs. Piața Universității e plină de gunoaie; se împreunează ca vitele. De asta am făcut Revoluție, ca să ne...să ne sfideze niște animale?

Vorbea sacadat, accentuând exagerat silabele. După un bâlbâit venise un logoped.

M-am ridicat mașinal și am prins-o de talie. Nu mai privisem niciodată o femeie goală de la 30 de centimetri. E drept, verișoarele mele se jucaseră cu vlăjganul meu, dar asta fusese de mult, pe când el nu era decât un cocoșel. Într-adevăr, mângâiasem castorul soră-mii, dar și asta fusese de mult, pe când umezeala ei de melc fără cochilie mă păzise de năzbâtii mai mari. Acum însă eram în fața femeii! Femeia cristalină, dominatoare și fragilă, femeia cu care umblasem trei luni de mână și pe care o sedusesem cu fraza 4 din ghidul seducătorului: „te-ar deranja mult să-mi dai un sărut pe obraz? să nu mă duc singur până acasă”. În ziua aceea traversase Herăstrăul, traversase după-amiaza de vară indiană, intrase în bârlogul meu din Băneasa. Ca orice femeie, așa cum aveam să aflu mai târziu, se enerva dacă găsea frigiderul gol. Cu ce mă hrănești, Piti, ei? Uite, uite ce aiurea arată Framul ăsta vechi când e pustiu. Zici că e o cușcă pentru copii răi. Așa că luasem un pui și o încinsesem cu șorțul albastru-înstelat....trosc! rupsese picioarele prăzii, ciocănelele. De unul singur mi-aș fi luat un cap de porc, l-aș fi fiert, aș fi aruncat apa, aș fi rupt cu degetele buzele râtului, aș fi cronțănit în dinți urechile cartilaginoase ale râmătorului.

Mă așteptasem să fie altfel. O priveam prostit, cu gura căscată. Brusc, încântată de paralizia mea, și-a descheiat fusta. A rămas doar în bikini argintii. Coapse bine arcuite. Se cambrează ca o iapă arăbească. Încep să-i sărut sfârcurile albastre, i le sug. Mă răstoarnă pe spate și mă scoate din haine. Gesturi sigure, privire caldă, cu mult jar în ea. Îmi dau seama că știrile s-au terminat. E un film. Ziua cârtiței: disperat, știristul american prins între ghețuri o ia mereu de la capăt. Fiecare zi e la fel. Ceasul–radio îl trezește la 6 cu aceeași discuție glumeață despre orașul înzăpezit. Toți prezentatorii vorbesc sau șmecherește sau foarte grav. Oricum tonul baritonal, de macho, e obligatoriu. Absolut toți arată însă ca naiba. Vocea le iese dintr-un corp butucănos, costeliv, burtos, rahitic. Vocea lor - penisul lor. Așa, despre știristul ăla prins între ghețuri, repetând de câteva sute de ori aceeași zi. Nu se poate nici măcar sinucide, atunci exersează arta seducției. Nici așa nu e bine, prea le știe pe toate. Renunță, schimbă metoda! Cucerește cu fapta bună. Don Juan se califică în meseria de sfânt. Un alt American dream.

Eu tocmai sunt despuiat de sfințenie. Sunt violat cu multă drăgălășenie. Sabina se strecoară sub mine, îmi atinge părțile intime. Dacă nu o să știu ce trebuie să fac? O fi la fel ca la televizor, așa cum vedeam pe canalele sârbești înainte de ’89? Dar dacă nu e așa? Dacă lucrurile s-au schimbat? Îmi strecoară limba în ureche, îmi șoptește: vino, iubitule! Ce mă fac? Mă cufund în păcat fără să crâcnesc? Unde e Leo cel care se ruga o oră dimineața, o altă oră seara, care bătea o sută de mătănii la amiază? Leo, care-l învățase pe tatăl lui, preotul, să postească...Vino, Leo, intră în mine! Mă apropii, îi simt umezeala fierbinte. Se încolăcește pe coapsele mele, mă fixează cu o privire șerpească. Alunec în ea până departe, am senzația că nu mă mai pot opri. O văd cum se îmbujorează, cum respiră repede, se zbate. Se agață de mine cu disperare, mă trec fiori, friguri, ape. Nu pot ejacula.Ca să mă relaxeze, se ridică în picioare în pat: ai văzut ce pot face? nu? uite! Dă repede din fund, fesele proaspete și roz îi tremură, râde într-o cascadă de sunete.

Dimineața o conduc prin ceață la autobuz. Nu e Ziua cârtiței. Nu se repetă nimic. Dintr-o dată nu mai e zeiță, e o biată fetiță care se lipește de mine. Zice: când merg îmi tremură picioarele! Mă strânge de mână. O privesc mai bine. Da! Am cucerit o brunetă cu tenul alb și ochi de focă. Am învins!