"singură pe lume m-ai lăsat bădie
singură acuma eu mi-s numai mie
nici o vatră caldă, nici o voce-n casă
vino de mă ia și mă du acasă..."


Peste poalele Râmețului...clopotele își sparg sunetele oțelite de timp sărutând cu ecourile lor fiecare colțișor uitat de lume și de Dumnezeu.
Oamenii mai mult bătrâni decât tineri, cu spatele adunat ca într-o închinare urcă dealurile abrupte la muncă. De-i întrebi dacă mai pot îți răspund molcom și parcă din alte vremuri:
"- Da ce păcatele mele să fac taică? Când nu oi mai putea mă rog să mă ia Dumnezeu, dar până atunci cineva tot trebuie să o muncească și munca". Și...zâmbesc! Ei zâmbesc mereu cu fețele luminoase, iar printre ridurile adânci săpate de griji, de oboseli și de timp...par niște povești frumoase...fiecare chip, fiecare om.
Mă uit peste dealuri și ochii mi se scaldă în culori nebănuite.
Soarele nu este încă de tot sus pe cer. Mai stă ascuns după o colină asemeni unui gânditor. Așteaptă parcă...dând un răgaz de răcoare oamenilor ce demult sunt la seceriș.
Pădurile sunt încă verzi, trilurile se pierd printre adieri și susure de izvoare reci, grâul s-a copt și oriunde te uiți vezi numai culoare.
Din lanurile înalte și aurii se aud voci de bărbați și femei vorbind, râzând și doinind, dar nici un glas nu îți intră așa la suflet precum al tău Mărie. Tu parcă ai fost mereu fiica muntelui. O mlădiță de albăstrea frumoasă ce s-a născut pe o bucată de rocă puternică. Nimic nu te-a "ros" de tărie și de frumusețe. Ai părul alb sub năframă Mărie, dar ochii ți-s la fel de frumoși și vorba lină ți-a rămas la fel de înțeleaptă și răcoroasă.
Doina ta pare a fi un tril bătrân de ciocârlie rănită când îl cânți pe bădia.
"- Nu mai vine Mărie, nu mai vine, dar îl cânți mereu cu aceeiași încăpățânare!"
Uneori mă doare spicul care scrâșnește sub seceră, uneori mă dor mâinile voastre bătrâne și ostenite care parcă au un ritual...apucând spicele, tăindu-le și așezându-le frumos, dar bădia al tău mă doare tot timpul.
Și ce frumoși erați voi amândoi. Tu tânără și roșie în obraji, cu cosițe negre și lungi, iar el cu clopul lui mândru, cu râsetul larg și blând ca o zi de primăvară. Mereu râdeați și erați în voie bună, dar de când nu mai e bădia...nici să râzi nu mai știi Mărie. Parcă și muntele a murit odată cu el pentru tine.
Stai pe prispa casei bătută cu piatră și desenzi cu cioaca (toiag) gânduri printre ele oftând.
"- Nu mai vine odată și la mine Moartea asta să mă ia...că tare am ostenit și mi-s bătrână fără sprijin și vorbă caldă. Măcar Dumitru al meu mă mai alina, dar acum nici alinările nu le mai cunosc când mi le dă cineva. Of, că tare mai e greu bătrân și singur maică..Și prispa e goală și bătrână și ulucii casei plâng când plouă afară, iar el...nu mai vine!".
Așa e... Nimic nu mai e la fel. Numai bătrânii gârboviți, lavițele scobite de soare și ploi, carele cu fân care par a nu se mai termina, căpițele mari cât casa...soarele care urcă și coboară după munți fără să uite vreodată că asta trebuie să facă și...clopotele Mănăstirii ce ajung în fiecare casă ca o mireasmă sfântă de tămâie.
"- Bing! Bang!..." se răsfrâng ecourile, iar oamenii se închină și își fac crucea lor cea de toate zilele zicând:
" - Doamne ajută ! Mulțumim Doamne că ne-ai dat putere astăzi și...mâine iar e o zi! Cum o vrea Bunul Dumnezeu!"
În locurile alea pare că și timpul doarme...și-i uită pe oameni. Uneori ei vor să treacă, dar parcă muntele se încăpățânează să-i facă piatră din temelia lui, iar ei se scurg încet, încet ca niște firișoare de ploaie pe un sărut de curcubeu.