Locuiam în vara aia pe o stradă care făcea legătura dintre două cartiere, unul înstărit, pedant de curat, cu vile mari de piatră la capătul unor peluze largi înverzite, și altul sărac, printre cele mai sărace din Montreal, cu blocuri mărunte de două-trei etaje, construite din lemn și îmbrăcate într-un strat subțire de cărămizi roșii, murdare. In cartierul înstărit, totul respira eficacitate și treabă făcută bine, gospodărește. Iarba era tunsă mărunt, udată cît trebuia, tufele de trandafiri erau coafate și luminate, seara, discret de lanteme electrice plasate la nivelul solului. Vila, peluzele de iarbă și tufele de trandafiri erau înconjurate cu garduri vii, impecabile și disciplinate. Dar nu vedeam niciodată pe nimeni in jurul vilelor de piatră și dacă n-ar fi fost lumina de la geamuri, seara, aș fi zis că mă plimb printr-un cartier părăsit. De fapt, toate vilele astea aveau curți mari în spatele lor. Acolo erau piscine, leagăne pentru copii, stîlpi cu coșuri de baschet, șezlonguri, mese de vară cu scaune. Viața privată se cerea protejată de privirile trecătorilor.
Cu totul altfel era cartierul sarac. Nimic nu era ascuns. În curțile lipsite de verdeată, un trotuar îngust de ciment sau pavat cu piatră cubică pomea de la poartă și se oprea in fața intrării. Vedeam in curte tot felul de obiecte, scaune șchioape, biciclete, bucăți de carton, scînduri, lampadare stricate și cîte altele, desigur toate de aruncat, dar în drumul din casă spre stradă, unde trebuiau depozitate ca să le ia mașina gunoierilor, abandonate pentru o clipă și apoi uitate zile și săptămîni întregi. Prin colțurile curții, spre stradă sau la marginea blocului, bălăriile creșteau nestingherite.
Cartierul era viu. Erau și păpuși și mingi și triciclete prin curțile acelea și copii care se jucau pe stradă. Și mai vedeam, vara, fie că era dimineața, fie că era seara, bărbați adunați in fața scărilor cîte trei, cîte patru, cîte cinci cu sticle de bere în mîini, negri cei mai mulți. Vorbeau tare, se băteau pe spate, se certau guralivi și bine dispuși în timp ce nevestele îi priveau din balcoane, corpolente, severe, unele cu țînci în brațe.
Multe familii aveau mașini vechi, cumpărate de ocazie, parcate în fața blocurilor. Așa că pe străzile cartierului sărac erau mai multe mașini decît dincolo, pe străzile cartierului înstărit, unde mașinile, strălucitoare și puternice ca niște armăsari pur-sînge, erau ținute în garaje.
In cartierul discret, curat, liniștit și aseptic al oamenilor bogați m-am întîlnit într-o zi cu Tobias. Era spre prînz și el se oprise în dreptul unui arțar bătrîn de la marginea unei peluze. Avea o sacoșă în mînă și privea concentrat spre vila aflată la cîteva zeci de metri mai departe.
- Tobias, am strigat, ce faci bătrîne?
M-a privit fără să fie surprins, ba chiar, mi s-a părut, puțin nemulțumit.
- Mă uit și eu la casa ăstora. Cred că face pe puțin un milion.
Tobias era așa cum îl lăsasem cu ani în urmă - preocupat tot timpul să evalueze lucrurile din jurul lui care aparțin altora.
Tobias avea in jur de șaizeci de ani. Ceva mai puțin, poate 57 sau 58. II cunoscusem în redacția unui magazin lunar românesc unde lucrasem cot la cot vreo cîteva luni. Trecusem amîndoi prin momente dificile cu patronul și la sfîrșitul contractului nostru de șase luni, am făcut schimb de numere de telefon, promițîndu-ne că o să ne căutam. Dar știam încă de pe atunci că n-o să-l caut niciodată.
Nu pot spune că mă prăpădeam după Tobias.
Tobias era de fapt Tobă. Valeriu Toba era numele lui. Era ardelean, cu neamuri pe la Sibiu, și ajuns în Canada, mai întîi la capătul celălalt al țării, pe țărmul vestic al oceanului, la Vancouver, își spusese că Tobias suna mai occidental. Dar atît era occidental în viața lui, numele. In cei opt ani care trecuseră de la venirea lui în Canada, Tobias nu reușise să învețe nici franțuzește, nici englezește. Urmase școli și pentru o limbă și pentru alta, dar nu se lipise nimic de el. Nu ținea minte. La revistă, după vreo cîteva zile, rămăsesem o dată singuri și îmi împinsese în față un articol în franceză pe care patronul i-l dăduse să-l corecteze. Mă ruga să fac eu treaba asta.
- Fir-ar al dracului de limbă, îmi explicase Tobias, nu-mi intră-n cap orice-aș face. La Vancouver, cînd am văzut ca am dat-o chics cu engleza și nu găseam nimic de lucru, am zis hai că o fi mai ușor cu franceza. Așa zicea și nevastă-mea... Și am venit aici în Quebec. Aiurea! Franceza e și mai nasoală!
Dar după vreo încă două săptămîni mi-a arătat o sticluță maronie plină cu capsule galbene. - Mi-am cumparat lecitină, a zis el cu mulțumire. Am auzit că e bună la memorie. Văd că patronul mă tot înghesuie cu articole frantuzești, trebuie să învăț franceza, nu mai merge, altminteri mă dă afară!
- Da, i-am zis eu cam cu indoială, dar n-o să simți o îmbunătățire decît peste cîteva luni. Și n-o să-ți ajungă doar un singur flacon...
- Cîteva luni? se revoltase Tobias. Păi pînă atunci se termină contractul Dacă știam n-o cumpăram, am dat șapte dolari pe sticla asta...
Tobias a luat totuși zilnic cele patru-cinci capsule recomandate pe etichetă dar fără să constate vreo schimbare în bine. Așa că singurul rezultat al tratamentului a fost convingerea că fusese furat. Și pornind și de la alte experiențe negative, ca de exemplu gustul amar al laptelui lăsat să se prindă, sau plombele de care se lipește guma de mestecat, ajunsese la concluzia că țara asta, Canada, era o țară de hoți. Nu se deosebea, spunea el, cu nimic de România. Totul era doar reclamă ca să-ți ia banii !
Patronul îl acuza ca lucra prea încet și e adevărat că Tobias era foarte lent. Misiunea lui era să facă macheta, să taie și să lipească fotografii, desene, articole întregi sau doar paragrafe, totul într-o anumită ordine pe foi mari de carton - paginile magazinului - trimise apoi la tipografie ca să fie fotocopiate în trei mii de exemplare.
Făcea toate treburile astea cu multă îndemînare, dar pe îndelete, fără să se grăbească niciodată și aparent imperturbabil la toate înghiontirile verbale ale patronului, care, disperat, se agita pe lîngă el bezmetic și bîzîitor ca un bondar. Un singur lucru făcea Tobias cu mare viteză: mînca. La agapele noastre redacționale cînd patronul ne facea cinste cu bere și pizza, o dată pe lună, a doua zi după apariția magazinului, el era cel mai iute la mîncare. Tobias își formase convingerea – încă o convingere - că dacă termina primul ce avea în farfurie, o să fie întrebat dacă mai vrea o porție. La intrebarea asta, Tobias dădea din cap cu blîndețe că da, n-ar avea nimic împotrivă să mai guste o porție.
Tobias avea o fire liniștită și plată. Nu te simțeai în prezența lui amenințat să suporți vreo măgărie și nu trebuia să stai la pîndă ca să preîntîmpini cine știe ce crize de personalitate. Tocmai deaceea m-am bucurat acum reîntîlnindu-l. Avusesem între timp destule experiențe păcătoase cu fel de fel de inși imprevizibili.
- Hai pe la mine, I-am invitat, eu stau aici in Côte-St-Luc. Tu unde stai?
- Pe Walkley, mi-a raspuns el indicîndu-mi o stradă ceva mai departe, din cartierul sărac.
- Vino la mine sa stăm de vorbă, nu ne-am văzut de ani de zile. Ce-ai mai făcut?
- Nimic deosebit. M-a lăsat nevasta și de trei ani sunt singur.
- De ce te-a lăsat?
- Nu vorbeam franțuzește.
Mergeam alături ca doi prieteni. Tobias își înodase baierele sacoșei ca s-o țină mai ușor. Ne apropiam acum de strada mea și mă gîndeam că ar trebui să serbez într-un fel revederea cu el. Să cumpăr o sticlă de vin și niște fursecuri, mi-am zis.
- Ce motiv e ăsta, că nu vorbeai frantuzește?
- Este. Nu mă angaja nimeni. Nu cîștigam bani destui.
- Adică nu munceai?
- Ba da, dar la negru, pentru bani puțini. Făceam curățenie în blocuri, ea nu era mulțumită cu asta. Zicea ca trebuie să am o leafă oficială...
Tobias nu părea prea trist. A trecut ceva timp de-atunci, m-am gîndit, acum probabil că s-a obișnuit cu singurătatea.
Am intrat în băcănia din colțul străzii și am început să privesc rafturile cu sticle de vin.
- Trebuie sa sărbătorim într-un fel revederea noastră Tobias, ce părere ai?
A ridicat din umeri:
- Cum vrei. Eu nu beau.
Am luat un Bordeaux roșu din 1999 - Chateau du Puy - și niște biscuiți danezi, am plătit și am ieșit. Tobias era placid și începeam să mă gîndesc puțin neliniștit la ce-o să urmeze. Prevedeam o după amiază lungă și plictisitoare înaintea mea. Parcă începea să-mi pară rău că-l aduceam la mine.
*
Eram de peste trei ore cu Tobias și teama mea de la băcănie se adeverise. Simțeam că-mi vine să-l dau afară. Tobias era gras, avea părul rar și cărunt, era îmbrăcat cu niște pantaloni albaștri decolorați de catifea și o cămașă murdară. Avea în picioare niște adidași scîlciați. Era nebărbierit, murdar și puțea a urină și a transpirație veche.
Mîncasem tot ce aveam prin frigider, băusem sticla de vin și terminasem cutia de biscuiți. Nu mai aveam nimic de făcut. Tăcea tot timpul. După prima jumătate de oră se retrăsese complet în sine. N-avea nici o inițiativă, nu-l interesa nimic. Răspundea monosilabic la tot ce-l întrebam și pe măsură ce trecea timpul se îndesa și mai tare în fotoliu. Nu aflasem amănunte de ce-l lăsase nevastă-sa. Dar mi-a spus totuși că el nu-și mai găsise niciodată nimic de lucru oficial de cinci ani de cînd nu ne mai văzusem. Muncise ca spălător de vase vreo cîteva luni, apoi, vreo trei ani, ca ajutor pe lîngă un concierge român. Mai fusese paznic de noapte într-un parking. Cam atît. Acum, în blocul în care locuia, pe Walkley, căra gunoaiele afară și spăla scările o dată la trei zile. Era plătit pentru treburile astea cu 20 de dolari pe săptămînă. În tot timpul ăsta primise ajutor social și trăise mereu cu teama că or să-l descopere și or să-i taie cecul ce-i sosea lunar. Mi-a mai spus, privind dincolo de mine, că uneori cerșește într-o stație de metrou din nordul Montrealului.
- Cum Tobias, ai ajuns să cerșești? l-am întrebat jumătate uluit, jumătate cu compătimire.
- E mai bine decît să furi, a filozofat el.
I-am povestit și eu ce mai făcusem – nu aveam motive să mă laud, dar chiar de-aș fi avut, nu făcea să mă fudulesc prostește. M-a întrebat unde este Mara. Mi s-a părut puțin malițios, spera poate că și pe mine m-a părăsit nevasta. Dar l-am dezamăgit. I-am spus că Mara este pentru trei săptămîni în România la un tratament balnear și că mă gîndesc să mă duc și eu acolo ca s-o iau și să mergem în Grecia.
Cînd am vorbit de Grecia, Tobias a avut o scînteie de interes în ochi. „Nu sunt hotărît fiindcă nu prea am bani,” am încheiat eu și luminițele s-au stins. Și-a rezemat capul de perna fotoliului și-a început să moțăie.
- Tobias, i-am zis, trebuie să ies. Am o întîlnire în oraș. Mi-a părut bine că te-am întîlnit.
Și-a ridicat capul :
- Asta înseamnă că trebuie să plec și eu...
- Ne mai vedem. Nu stăm prea departe unul de altul...
S-a sculat fără o vorbă, mi-a întins mîna și a pornit încet spre ușă. Cînd să iasă s-a oprit și m-a întrebat:
- N-ai o bucată de pîine? N-aș vrea să mai trec pe la băcănie, s-a făcut tîrziu.
I-am pus o jumătate de franzelă într-o pungă de plastic și i-am zîmbit. A luat-o mormăind ceva, poate că a zis „mulțumesc” și mi-a întors spatele.
*
După plecarea lui și în zilele care au urmat m-am gîndit de mai multe ori la el. La urma urmei, în România, Tobias avusese o meserie bună - fusese electrician. Ar fi meritat aici totuși o altă viață. Să fi fost depresia despărțirii de nevastă de vină? Poate că dacă s-ar fi întors în țară, ar fi putut lucra cu adevărat și chiar dacă n-ar fi cîștigat cine știe cît, ar fi fost totuși mai bine ca aici. În fond, ce-l ținea pe Tobias legat de Canada? Aici n-avea prieteni, nu vorbea limba țării, nu avea serviciu, nu avea casă, nu avea familie, nu avea nimic. Doar un ajutor social care-i permitea să se tîrîie de azi pe mîine. Mai ajunsese și cerșetor! În România avea încă rude - niște veri și nepoți -, avea o casă în care ar fi putut locui, avea vecini care-l cunoșteau din tinerețe, o să aibă în curînd o pensie... Nu era obligatoriu să le spună tuturor ce făcuse el în Canada...
Așa că peste vreo cîteva zile m-am dus pe strada Walkey să-i vorbesc. Se va fi gîndit oare Tobias vreun moment să se întoarcă în țară? Pesemne că nu s-a gîndit sau dacă s-o fi gîndit, n-avea bani de drum. De multe ori cînd suntem la ananghie, tocmai soluțiile normale nu ne vin în minte și tocmai piedicile simple ne fac să dăm înapoi. E firesc poate să fie așa, fiindcă exact în momentele astea suntem mai slabi.
Nu știam precis unde locuiește, reținusem doar, din ce-mi spusese, că stă aproape de o stradă care se intersecta cu Walkley, Fielding.
Era joi, spre ora zece dimineața și strada Walkley era plină de saci negri cu gunoi așezați cuminți la marginea bordurii în așteptarea gunoierilor ce trebuiau să treacă dintr-o clipă în alta.
Am găsit blocul în care locuia Tobias fără greutate. A fost suficient să citesc listele locatarilor de la intrare. Stătea la etajul trei, într-un apartament cu numărul 28.
Nu era ascensor, firește, și am urcat pe scara îngustă înconjurat de mirosurile de mîncare răspîndite pe sub ușile apartamentelor. Auzeam gălăgie înăuntru, glasuri de femei, de copii, din cînd în cînd o voce răgușită de bărbat.
*

Cînd mi-a deschis, după ce-am bătut de mai multe ori insistent și l-am strigat, fiindcă-l auzeam foindu-se, temător să deschidă, dincolo de ușă, mi-am dat seama că nu picasem bine. Tobias avea o față adormită și dușmănoasă. M-a recunoscut cu ceva dificultate în lumina slabă de pe palier și fără să mă invite înăuntru m-a întrebat ce caut.
- Nu putem sta puțin de vorbă? Treceam pe stradă și m-am gîndit să urc.
- La mine e cam deranjat, a zis el cu neplăcere. Intră dacă vrei.
Deranjat era un eufemism. De fapt înăuntru era o brambureală de zile mari. Apartamentul era plin ochi, ca o tarabă de la talcioc, cu tot felul de vechituri. Pe jos erau răspîndite vase de bucătarie, pantofi, haine, telefoane vechi, ceasuri stricate, aparate de radio, cabluri electrice, un clavier de ordinator și totul era acoperit de praf gros și murdărie. Ïntr-un colț, dintr-o grămadă uriașă de pungi mari, albe și galbene de plastic se revărsau, ca dintr-un insolit corn al abundenței, cîrpe, foi de poleială, ciorapi, reviste, ziare și cărți, ghemuri de sfoară, fotografii, reclame turistice. Patul lui Tobias era făcut din două saltele puse una peste alta și acoperite cu un cearșaf cîndva alb, acum cenușiu și cu găuri.. Avea și o masă lîngă fereastra cu geamurile încețoșate. Și ea era plină de tot felul de prostii.
Tobias dormise, după cîte îmi dădeam seama, îmbrăcat. Mi-a făcut semn să mă așez pe un colț de saltea.
- Despre ce să vorbim?
- M-am gîndit mult la tine de la ultima vizită.
- A, da?
- Mă gîndeam că poate ai nevoie să te ajut...
- Așa e, banii de la guvern sunt puțini a zis el cu speranță, nu-mi prea ajung...
- Nu-i vorba de bani, nici eu n-am prea mulți E vorba de altfel de ajutor.
- Ce alt ajutor? și mă privi cu un început de ostilitate, ba chiar de dispreț. Vorbe?
- Tobias, l-am luat eu din scurt, ce ai de gînd să faci cu tine? Toată viața ai trăit așa? și i-am arătat cu un gest larg, teatral, bazarul din cameră.
Eram plin de bun simț și antipatic.
- N-am avut încă timp să fac ordine. Sunt mult lucruri aruncat. Dar sunt și multe încă bune.
- Așa trăiai și în România? am continuat inchizitorial.
Tobias s-a întunecat la față.
- În România mi-au furat banii zise el răgușit. Am avut bani mulți și pe toți mi i-au furat hoții ăia.
Știam povestea, mi-o spusese în primele două-trei zile de lucru la ziar cînd ne întrebasem, firesc, unul pe altul cum de am ajuns în Canada. Tobias reușise, din leafă și ciubucuri, locuind cu părinții, strîngînd din dinți și făcînd economie la sînge, să adune de cînd era foarte tînăr și pînă la vîrsta de treizeci și șapte de ani, vreo trei sute de mii de lei. Erau o adevărată avere banii ăștia, pe atunci, înainte de căderea regimului comunist. Cînd hotarîse să se însoare, lăsase toți bani la maică-sa care îl convinsese că femeile tinere sunt cheltuitoare. Nevasta lui era o fostă colegă școală, Olga, reîntîlnită întîmplător după aproape douăzeci de ani de la terminarea liceului. După căsătorie, au trăit destul de strîmtorați fiindcă plăteau rate mari la mobilă și la apartamentul cu patru camere cumpărat în Balta Albă. Tobias nu a luat nici un leu din banii strînși înainte de căsătorie și Olga nici n-a bănuit existența lor. Pe urmă, după zece-doisprezece ani, cînd apartamentul era plătit în întregime, s-a întîmplat ceea ce nimeni nu credea că este posibil – alungarea și apoi executarea lui Ceaușescu. În febra de îmbogățire generală din primele luni de reîntîlnire cu capitalismul, doamna Tobă, mama lui Tobias, a jucat totul pe o singură carte. Convinsă că o să cîștige fără bătaie de cap milioane, a pus toți banii ai ei și ai lui Tobias într-unul din jocurile piramidale ce făceau mare vîlvă pe vremea aceea. I-a pierdut.
Tobias a umblat negru la față săptămîni întregi, Olga l-a bănuit că are o amantă și au început certurile. Dar el nici acum nu i-a spus nimic. Atunci i-a încolțit în minte gîndul emigrării, departe, cît mai departe de țara asta de hoți unde pierduse într-o lună tot ce economisise cu mare greutate în douăzeci de ani. Dar nu a făcut-o cît timp a trăit maică-sa.
Olga nu era entuziasmată să emigreze. Dar nici nu s-a pus împotrivă prea tare. Așa că după moartea bătrînei, au vîndut casa rămasă de pe urma ei, apoi tot ce aveau ei - mobilele, televizorul, video-ul, covoarele, cărțile - au închiriat apartamentul din Balta Albă încasînd anticipat chiria în dolari americani pentru următorii trei ani și cu banii ăștia au venit în Canada
- Ați făcut o afacere proastă. Maică-ta n-a fost prudentă.
- Ne-au furat, se încăpățînă Tobias. Ne-au mințit. Și-au bătut joc de sărăcia noastră.
- Acum e altă lume. A trecut mult timp de-atunci și toate s-au schimbat. Nu ți-ar fi mai bine să te întorci în România?
- Să mă întorc în România? se revoltă Tobias. Nu mă întorc. Știi că Olga e acolo?
Era un element nou, m-am agățat de el:
- Vezi? i-am zis. Ai putea s-o cauți. V-ați putea împăca. Ea stă în casa voastră din Balta Albă?
- Nu mă pot împăca cu Olga, a zis Tobias clătinîndu-și greoi capul.
- Ai putea lucra iar ca electrician, ai avea o pensie peste cîțiva ani.
Și l-am privit triumfător ca un magician care scoate porumbei albi din pălărie.
- Dacă te hotărăști să pleci, îți plătesc eu biletul de avion.
Promisiunea mea nu l-a impresionat. Parcă nici n-o auzise. Eram decepționat.
- E o țară de hoți, a repetat el, încet și cu înverșunare. Și cu Olga n-am să mă împac niciodată. Nici nu știu unde e. A divorțat aici în Canada și mi-a spus că se întoarce în România. Și că n-are nevoie de casa mea...
- Și-a găsit pe altcineva?
- Nu știu. S-a supărat din cauza banilor de la Caritas.
Se aplecă și luă de pe jos o jucărie din ipsos. Pe un fel de platou micuț circular, vopsit în verde, un băiat și o fată în picioare stăteau față în față, ținîndu-se de mîini, ca doi dansatori. În interiorul platoului era un resort. Îl întoarse cu o cheiță și cele două personaje începura să se învîrtă încet în sunetele unei melodii lente și triste. Îi plăcea melodia asta și mă privi mîndru.
- Mi-ai spus că n-a știut niciodată nimic de ei... Cum a aflat?
- A dat peste o scrisoare veche a mamei. Uitasem s-o distrug. Mama îmi scria la București la post-restant. Toată viața o să fie supărată. E ranchiunoasă, rea și cheltuitoare. Avea dreptate mama.
Ïmi aduceam aminte de Olga. Tobias mi-o prezentase într-o zi cînd ea venise la redacție să-l ia acasă. Era o femeie puțin trecută, timidă, destul de ștearsă. Desigur, nu-i iertase lui Tobias că a ținut-o toată tinerețea în datorii și sărăcie, cînd el de fapt avea bani atît de mulți. Dacă s-ar fi bucurat amîndoi de banii aceia, poate n-ar fi emigrat...
Tobias stătea ca pe ghimpi. Era limpede că abia aștepta să plec. Nu mă mai privea, preocupat tot timpul de jucăria lui. M-am ridicat:
- Mai treci pe la mine, i-am spus. Dacă te răzgîndești, știi unde stau. Cred că asta ar fi cel mai bine bine pentru tine, să te întorci în țară...
A oprit melodia, a așezat jucăria cu grijă pe masă și m-a privit, mi s-a părut, cu un fel de speranță:
- Vii și tu?
- Nu, i-am răspuns, eu nu vin. Nu acum.
Apropiindu-mă de ușă, eram să dau peste un borcan plin pe jumătate cu vopsea albă și cu o pensulă înăuntru. Pe perete, ceva mai sus, se vedea o pată mare întunecată. Probabil că Tobias voia să vopsească pata aceea.
Am dat mîna cu el și în urma mea l-am văzut aplecîndu-se spre borcanul cu vopsea albă. Era aiurea Tobias! Din tot balamucul din jurul lui, tocmai pata de pe perete îl preocupa !
*
Cred că au trecut vreo două sau chiar trei luni de la discuția asta - pe care de fapt o uitasem - cînd într-o dimineață am citit în ziarul La Presse despre incendiul de pe strada Walkley. Se vorbea acolo despre un emigrant român sărac care avea obiceiul să cerșească în stațiile de metrou și care dădea o mînă de ajutor concierge-ului din blocul unde locuia. Incendiile erau dese la Montreal printre casele și blocurile făcute din lemn și acum se pare că venise rîndul blocului aceluia. Emigrantul român, al cărui nume nu era dat – pentru respectarea confidențialității - se alesese cu arsuri de gradul doi, plus o intoxicație severă cu monoxid de carbon și fusese transportat în stare gravă la spital. Dar viața lui nu era în pericol. Cînd izbucnise focul, undeva la etajul întîi, el făcea curățenie la subsol. Se năpustise pe scări spre apartamentul lui să ia ceva dinăuntru. A fost evacuat cu forța de pompieri în timp ce încerca disperat să facă o gaură cu mîinile goale în perete. În gaura aceea, pompierii au găsit ascunși, într-o cutie mare de tablă, aproape o sută de mii de dolari.