Am vrut să merg azi, dar nu am putut decât să fug. Picioarele îmi spuneau ceva ciudat, vorbeau o limbă a lor. Am vrut să mă așez și să privesc pentru o secundă lucrurile mai clar, dar ele, picioarele spuneau că nu trebuie să stau. Era dureroasă gândirea la el. Era dureros drumul spre inima lui. Am așteptat toată ziua pe el, cel dulce, cel adorat, să vină. Am așteptat în van. A venit, dar nu era el. Sau nu eram eu cea care trebuia să fie. Nu știu.
Am vrut să-i mângâi fața și să simțim moleșeala unei relaxări sublime. Să închidem ochii și să ne lăsăm purtați de valurile plăcute de căldură care ne străbat corpul. Acum era din ce în ce mai multă durere.
Un suspin de plăcere, o tresărire sacadată, triplată, ca o picătură de ploaie ce cade de trei ori în același loc și îți lasă de fiecare dată impresia că a fost prima dată. Încerc să te îmbrac în aur, să nu mori, să îmi trăiesc visul la infinit. Oare există infinitul și iubirea...???
Am vrut să strâng ușor dorința ta cu buzele. Să strecor doar un gând de plăcere. Eram acolo cu mintea și cu ochii larg deschiși, să pozez pentru mine, doar pentru mine...inima mea din inima ta.
Gândurile plăcute erau în glumă aruncate într-o prăpastie fără cusur. Nu mai aveau loc de foc, de durere, de disperare. De ce? Iubesc o idee sau iubesc un bărbat prea blând în ochii inimii mele?
Am vrut să nu te iubesc, idee...ideea de a iubi...dar, nu am putut. Am vrut să nu te văd tandru, să îți colorez în culori stricate obrajii din mintea mea, să te îmbrac cu trupul altei EA și să omor iubirea. Tot nu am reușit. A vrut ea, IUBIREA, să fie mereu...pentru tine.
Vreau să nu uit clipa...vreau să nu uit durerea care ne încrâncenează împreună, unul în brațele celuilalt.