În urmă cu două săptămîni,într-o zi de luni, am găsit în cutia poștală o scrisoare. Nu m-a surprins faptul că nu erau trecute pe plic numele expeditorului și cel al destinatarului, l-am desfăcut,nu însă fără o emoție inexplicabilă, infantilă de-adreptul. Hîrtia scrisorii era alba, mătăsoasă, greu de rupt,iar textul era scris de mînă:"Cum o duci? A trebuit să-ți scriu deoarece..."și cam atît. Cine să fi scris asta și de ce n-a scris-o pînă la capăt autorul? Întrebările pe care mi le-am pus au fost multe dar în mod ciudat din acel moment o neliniște malițioasă s-a cuibărit în inima mea. În aceea seară de luni orice aș fi încercat să fac imaginea scrisorii, foaia albă și mătăsoasă, textul neterminat îmi reveneau în minte într-un mod obsesiv. Marți dimineața m-a trezit melodia tristă a telefonului mobil. Nimeni. M-am uitat in lista de meniu la apelurile recepționate fără să găsesc vreun număr nou. Ultimul apel receptionat îl primisem duminică. Spre seară cineva a bătut discret la ușă, eram ocupat pe messenger, purtam un dialog interesant cu o domnsișoară tînără și delicată. Plictisit m-am ridicat de pe scanul roșu, ros de timp,pe cînd deschid în sfîrșit ușa, rămăsei împietrit, nu mai era nimeni. Miercuri dimineața m-am trezit zgriburind de frig,aveam febră. Amețit m-am ridicat din pat încercînd să mă deplasez pînă-n bucătărie ca să-mi prepar un ceai fierbinte cu multă lămîie. Era cît pe ce să țip de uimire cînd pe masa de bucătărie am zărit o nouă scrisoare, scrisă pe același tip de foaie albă și mătăsoasă. Uitînd de febră, cu mîna tremurîndă am ridicat ușor scrisoarea . Textul era la fel de scurt și era scris tot de mănă :"..îmi fac griji pentru tine, știu ce simți și știu că ești..." Atît, nimic mai mult.Că sînt bolnav? Sau ce-a mai vrut să spună acest epistolar nerușinat care nu-și duce ideile pînă la capăt?
Simțeam oarecum o teamă, o compasiune din partea acestui misterios corespondent. N-am avut timp să mă frămînt prea mult, nici ceaiul n-am reușit să-l mai prepar, amețeala m-a teleportat în pat, dar nu înainte de-a mă izbi de pereții holului. După vreo trei zile am scăpat de febră, mama a știut întotdeauna cum trebuie să mă scape de orice boală. Cînd eram copil credeam că nu există lucru în lumea asta pe care să nu-l cunoască draga mea mamă. În aceste trei zile uitasem aproape complet de scrisori și mă consolam cu gîndul că imaginația mi-a jucat feste, a doua cu siguranță, a fost o banală halucinație provocată de febra ridicată.
M-am ridicat din pat mai sprinten ca niciodată, m-am îmbrăcat din citeva mișcări și eram pregătit să cobor după o pîine la alimentara din fața blocului.
Pe cînd mă întorceam de la alimentară cu pîinea și litrul de lapte cumpărate, mă opresc în casa scării și cu o mișcare spontană, deschid cutia poștală. O a treia scrisoare mă aștepta acolo, pitită ca o ispită. Era la fel de albă și mătăsoasă, am înfășcat-o și fără să o citesc am început să fug în sus pe treptele scării fără să mă opresc pînă la etajul trei. Cu aceeași emoție pe care am simțit-o prima dată, cu aceeași nelinște care se intensificase acum și mai mult, am pășit în cămăruța mea. Un suspin înnăbușit, ca și ultimul suflu al unui muribund mi-a ieșit pe gură după ce am citit textul și mai scurt de data asta: "..atît de singur." Nu mi-au dat lacrimile, am rămas doar nemișcat și uimit, nu realitatea textului în care priveam acuma ca într-o oglindă m-a șocat, ci faptul că mi-am recunoscut caligrafia dezordonată a scrisului de mînă.