Rectutarea unui candidat mason

Grigorel Vasilescu e un nume ca oricare altul din registrul populației, ignorat de brava noastra statistică, aceasta ingrijindu-se doar de datele in formă de numere, fară personalizarea indivizilor. Grigorel era un om obișnuit, dar care, ca orice om voia să se remarce și el prin ceva, să i se implinească și lui un vis, adică acela de a avea bani destui pentru a-și deschide un magazin sau măcar o dugheană cu produse de larg consum, lîngă chioșcul de flori al sotiei sale cu care nu se mai ințelegea de mai bine de doi ani, de cind aceasta se indrăgostise de baiatul de la biroul de schimb valutar de lîngă chioșcul ei, cu care infiripase o legatură amoroasă de care aflase si Grigoriță. Dar Grigoriță-si iubea nevasta și nu voia să divorțeze, pentru că aveau copii împreună. El voia să aibă un magazin al lui, să vindă, că-i plăcea asta la nebunie: să stea in fața tejghelei si să stea de vorbă cu cumparatorii. Intr-o zi, se duse ca să-și cumpere ceva de băut, că era chiar simbată iar rezervele de băutură ale casei erau demult terminate. Astfel, plecă el cu citeva sticle goale ca să le dea la schimb și in timp ce-și umplea coșul la super market-ul său preferat, cel mai apropiat de casă de altfel, fu admonestat de un domn prezentabil imbrăcat intr-un pardesiu gri.
“Nu vă supărați, spuse acesta, îmi iertați impertinența. Doresc să vă pun o singură intrebare. Vă place succesul?”
Cum sa nu-i placă? De cîte ori nu stătea el treaz noaptea și se gîndea la posibilitatea unei afaceri bănoase, la ziua cînd va putea sta după tejgheaua unui magazin mic și cochet și va vinde mezeluri, hîrtie igienică, vinuri scumpe și pîine. Ba se gîndise, că intr-un colț să facă și un raion de ziare si unul de tutun. Răspunse cu un gest tăcut, dînd din cap emotionat, pentru că gitul său era în acel moment foarte uscat și nu putea scoate nici un sunet.
“Dacă vă place, mai spuse domnul, veniți cu mine sîmbata viitoare după amiază la ora doua, pe strada X. Vă șoptesc strada și numărul la ureche, ca să nu le uitati, pentru că nu avem voie să dăm ceva în scris, trebuie să tineti minte. Sîmbată avem o întîlnire secretă, specială. Noi suntem masoni din rangul Vlad Tepes, loja mijlocie și suntem una dintre cele mai puternice organizatii ateisto- religioase din lume. “

“Cum adică ateisto-religioase, întrebă Grigoriță uimit și puțin derutat. Păi ateismul și religia nu sunt cumva opuse?”

“La noi nu, mai spuse domnul cu pardesiu gri. La noi totul este posibil. Noi avem case de rugăciune, temple unde ne rugăm sau aducem jertfe. Veniți să vă convingeți singur. Să nu credeți că noi recrutăm pe oricine. Dumneavoastră sunteti un ales al Marelui Arhitect, El ne-a îndrumat cum să vă gasim, iar noi v-am găsit.”

“Aha, atunci nu-mi place. Care Mare Arhitect, cumva Ceausescu? Pai nu e mort? Nu e vorba cumva de acel arhitect care dărîma case și sate întregi ca să construiască blocuri șubrede care se dărîmau la cutremure? Nu este vorba despre acel dictator care înfometa populația și care vina urși in munti?”

“Marele Architect e Dumnezeul nostru, muritorule, dar la noi are alt nume. Veniți ca să vedeti cu ochii dumenavoastră, frate. Eu sunt fratele Dumitru de Colentina și am rangul de cavaler senior al săbiilor trei sferturi, al ordinului trompetelor scurte si al viorilor cu goarnă.”

Fericit și putin buimac, Grigriță tăcu mîlc o saptamînă, iar cind veni sîmbăta mult așteptată se imbrăcă în cel mai frumos costum pe care-l avea in dulap, costumul care-l imbraca doar la nunti, și plecă. La coltul strazii X era așteptat de doi barbați fioroși îmbrăcați în costume negre, care-l luară de braț și-l conduseră intr-o vilă veche cu ziduri gri, in cea mai mare tăcere. În sufrageria acestei vile, care era o cameră imensă cit o sală mică de spectacol, erau adunati membrii acestei organizatii, care-l sfredeleau tăcuti, cu privirea. In mijlocul camerei, pe un catafalc, era un sicriu descoperit iar in sicriu era așezat un bărbat mort, de circa 60 de ani, După o tăcere cam bizară de circa 15 minute, timp în care nimeni nu a scos o vorbă, toți membrii ținînd mîna stîngă în dreptul inimii, se apropie de sicriu un personaj ciudat, îmbracat ca preotii, dar in straie lungi de culoare mov. Acesta începu să vorbească, sa țină o prelgere patetică, aceasta fiind de fapt slujba răposatului, gîndi Grigoriță.

“Acum suflete, te îmbraci și te încalti în lumina noastră și te îndrepti spre Orient ca să te naști din nou in Þara Soarelui Răsare. Ia inelul acesta cu tine și să nu uiti că aceasta este veriga de care ești legat și după moarte de noi, că nici acolo nu poți fugi de frații tăi. Vino înapoi tânar și plin de viață întru Lucifer, frate.”

Grigoriță era și mai uluit. Cum adică să se nască din nou? Cum să vină înapoi un mort? Sau poate că dormea doar, sau era sub efectul unei anestezii generale în timpul unui ritual păgîn.
El întrebă un vecin din dreapta dacă individul acela din sicriu era mort sau nu și dacă era mort, cum se face că o sa fie din nou viu?

“Noi credem in reincarnare,șopti fratele cu răceală. Din mortul acesta se va naște o nouă viață, iar el va veni în curînd întinerit înapoi.”
După ceremonie, cîțiva băieti vînjosi aduseră un țap legat cu un lanț de argint și-i porunciră lui Grigoriță să pupe țapul sub coadă ca sa le aduca noroc. Acesta la inceput nu voi nici în rupul capului, dar unul dintre frați scoase un cuțit din buzunar și i-l puse in dreptul pieptului. Grigoriță pupă țapul sub coadă, tremurind. Dupa ce-l pupă, primi o mantie albă, care-i fu asezată pe umeri, fu imbrațișat si sărutat pe obraji de toti membrii, dupa care-l dezbrăcară, se dezbrăcară și ei, și incepură o orgie homosexuală in fața mortului care din fericire avea ochii inchisi. Grigoriță avu parte de trei patru barbati.
După acest ritual al schimbării sîngelui, cum spuneau frații, fu anunțat că s-a botezat întru Lucifer si că Marele Arhitect l-a primit in brațele sale și i-a rezervat pentru viitor tinerețea și un loc in lăcașul veșnic al Paradisului Mason.
La plecare, primi o batistă albă de pe care nu fusereră înlăturate nici marca, nici pretul și nici adresa, dar nici numărul de telefon al magazinului de unde provenea: “ un leu și douăzeci de bani, magazinul de lenjerie intimă, Bulevardul Magheru, deschis de luni pină vineri de la ora 9 pina la ora 18, sîmbata program redus pina la ora 12, comenzi suplimentare puteți face și telefonic sau prin fax.
Acasă nu putu sa-și țină gura și povesti tuturor vecinilor și neamurilor că fusese ales cavaler al lojei mijlocii a ritului Vlad Þepeș și numit de frati cu un nume nou după botezul schimbțrii sîngelui.
Fratele Gregorius de Rahova, cavaler al apaticei figuri.
Grigoriță ajunse in cîțiva ani să avanseze, primi gradul de locotenență 22. Avea deja mașină, un magazin select universal la care lucra o verisoara de- a lui, pe care-o plătea, el neavînd timp din cauza sectei. Era iubit de toti și in ciuda accentului său exotic de cartier, era preferatul marelui preot, care-l găsea foarte bun la pat. Prin recomandarea acestuia-l avură și niste frati intelectuali, care de asemenea-l găsiră bun la pat, dar care-i porunciră să nu vorbească, pentru că, de fiecare dată cînd deschidea gura, se trăda ca fiind un om fără educație intelectuală. Dar marele preot fiind un om bun și pe de asupra și indrăgostit pînă peste urechi de Grigoriță, lăsă ocazia, ca Grigorita să susțină o slujbă religioasă la înhumarea unuia dintre frati. Grigoriță era emotionat. Deși nu avea o retorică înascută, reuși ca să-și scrie de acasă o prelegere.

“Dragă frate, începu el cu lacrimi in ochi prelegerea sa, e nasol că pleci, e nașpa să-mi moară dușmanii dacă nu-i asa. Am ascultat aseară niște manele cu Baldrian și Copilul din Flori dar mă orientai tot la maneaua clasică și autentică . Am plâns tare mult, deși trebuie să mă bucur, că frații spun că o să te întorci negreșit înapoi mai tînar cu mai fost, cu Orientul. Păi să pleci și să te întorci cu bine cu Orient Expresul, și să te întorci înapoi sănătos tînar și voios. Să te întoarcă cu viteză mare Orient Expresul frate, că uite, stăm deja cu sufletul la gură și abia asteptăm să ne revedem fluturind batiste în Gara de Nord … Inel inel de aur cu piatră scumpă la mijloc, eu te-am iubit Nea Lică dar n-ai avut noroc.“

După ce primi gradul 28, i se dărui o chitară și fu învătat de frați să cînte muzică folk. În masonerie, toți frații știau să cînte muzică folk numai el nu știa decît manele și muzică lăutărească veche. De multe ori trebuia să asculte muzică simfonică și asta-l înebunea și-l făcea să-l doară o saptamină capul, dar dacă frații de castă intelectuală-i impuneau, trebuia să asculte. Dacă nu voia să asculte muzică simfonică și concerte scoteau șișul și-l linșau, așa de mult iubeau acesti frați masoni melomani muzica, în special qartetele de Schubert si muzica lui Paganini, in special capriciile pentru voiară.
Cel mai frumos era folk-ul și cînta cu frații la clubul mason “Scânteiuța” cîntece cu teme naturiste despre muntii naționali, despre pădurile natale și despre apele patriei.
Între timp, soția sa nu mai lucra ca florareasă, pentru că băiatul de la biroul de schimb valutar se mutase și el iar acum lucrau impreună ca vinzatoari la un magazin de panificatie și lactate de la Piata Unirii.
Dar Grigoriță nu-și mai simțea familia, nu trția decît cu familia adoptivă din cercul mason, cu care făcea chiolhanuri monstruase și orgii cu frații, cîntau muzică folk și făceau turnee masonice prin țară, cîntînd fraților si fanilor ceea ce ei simțeau în momentele de har divin ale creației artistice, in stările acelea febrile de suflet, cînd ascuțeau creioane și scriau poezii interminabile pe care le puneau rapid pe muzică, din cauza concurenței artiștilor ambulanți privatizați și independenți de secte.
Toata ziua stăteau in patul de creație cu zeci de creioane și kilograme de hîrtie de toate culorile, ascuțind creioane cu ascuțitori pe care era pictat de mînă de catre maeștrii populari, chipul Arhitectului Universal sau al patronului Duhului Ontologos, Adrianos Guguștiuc cavaler de Sîngiorz- Băi. Intr-o zi, muri și Grigoriță. Acesta fu injunghiat in timpul unui ritual, la o orgie și i se făcu și lui slujba religioasa dupa tradiția masonică.
Dar prietenii săi de pahar, nemasonii, cu care de multe ori seara bea vin ars sau țuică fiartă și cărora le povestea despre suflet, nu l-au putut uita ușor. Acești prieteni aveau in el o incredere oarbă, pentru că Grigoriță era un om al adevarului, care nu mințise niciodata in viața lui. De multe ori îl așteptau la gară, pentru că ei credeau că Grigoriță se va Întoarece cu un tren despre care el le vorbise adeseori: Orient Expres. Dar Grigoriță nu venea, nu cobora din nici un tren, nici măcar din personalul de Ciulnița.
“Lasă că vine el, spuneau prietenii optimiști”.Și se duceau apoi ca să mai pălăvrăgească puțin la un local drăgut de lîngă Gara Basarab și să -l închipuie pe Grigoriță, cum ar arăta acesta tînar, ca la 25 de ani, in camașă albă și incălțat cu sandale din piele, italienești, cum văzuseră ei într-un film, nu demult.
“Mai adu-ne incă un kil din ăla roșu din 2005 Nea Andrei ca n-a venit nici cu trenul asta”.