Salvatore se întorsese în apartamentul ăsta care era ieftin după ce un an de zile locuise într-un alt cartier mai scump. Avusese o slujbă bună. Acum, dacă o pierduse, trebuise să se întoarcă aici. Fusese norocos fiindcă apartamentul în care locuise era încă liber. Avea aceiași vecini. Dar nu mai era bătrânul român de vizavi cu care făcea partide interminabile de canastă în fiecare zi. După ce-și aranjase bagajele coborâse la administrator și-l întrebase în engleza lui stricată ce se întîmplase cu el. Se mutase? Nu, nu se mutase. Era plecat pentru cîteva zile în Vermont cu fata cea mică. Era însă tare bolnav.
- Ce are?
- O să-l vezi, trebuie să se întoarcă zilele astea..
Într-o dimineață, cam peste o săptămînă, auzi soneria sunînd lung. Deschise. Era bătrânul. Îl privea zîmbitor și cu prietenie. În spatele bătrânului, se vedea ușa deschisă de la apartamentul lui, și masa. Și pe masă, un pachet de cărți de joc desfăcut.
- Te aștept!
Salvatore nu vorbea românește, dar pricepea că este vorba despre invitația obișnuită la partida de canastă. S-ar fi zis că bătrânul îi pândise venirea.
Dar azi, în mod special, nu avea chef de cărți. Aseară fusese la Cazino și pierduse 300 de dolari. Pentru un imigrant care trăia din ajutor social era mult. Chiar foarte mult. Avea în față aproape o lună și nici un ban de trai. Ca acasă. Se simțea vinovat și ar fi vrut să bea ceva tare.
- Astăzi nu jucăm cărți omule!, zise mișcându-și degetul arătător de mai multe ori la dreapta și la stînga.
Se putea înțelege cu el doar prin semne.
Bătrânul se încruntă.
- Cum adică? Ce-i asta? îl chestionă el pe românește. Ce dai din mîna aia?
- Astăzi nu jucăm, sunt ocupat...
Bătrânul pricepu că indianul, așa îi zisese el de la început, îl refuză. Îl privi cu necaz.
- Nu jucam. Nu-pot-juca-nimic-astăzi, vorbi rar Salvatore în englezește, aproape silabisind.
Bătrînul își depărtă mâinile a neputință. Bărbia îi tremura.
- Nu joci, nu joci. Asta e. N-am să mă rog acum de dumneata... La revedere! Și intră în apartamentul lui trântind ușa.
Salvatore se duse la frigider și-l deschise larg. Pe ușă mai avea o sticlă de bere de golită pe jumătate. O scoase, o duse la gură și după ce-o goli o puse pe masă. Umblă în dulapul de haine Nu avea prea multe. Scoase hainele, le trînti pe pat și începu să caute în buzunare. Avea nevoie de bani. Poate se întâmpla o minune, poate găsea cine știe cum, uitată, vreo bancnotă de 20. Atît, 20. Atât îi trebuia pentru o sticlă de tequila. Sau pentru un scotch canadian.
Dar nu găsi decât mărunțiș, vreo trei dolari și ceva.
Terminase și se pregătea să-și așeze hainele înapoi în dulap când auzi iar soneria. Deschise ușa cu băgare de seamă.
- Te aștept să facem o partidă... spuse bătrânul zâmbitor din prag. Il privea pe sub sprâncenele albe cu simpatie
Salvatore se uită la el cu ostilitate.
- Nu jucăm nimic astăzi omule, ți-am spus acum zece minute.
Îi întoarse spatele supărat. Îl auzi cum intra la el. O ușă scârțâitoare care se închidea încet. Era, probabil, descumpănit românul... "Fiecare cu problemele lui", gândi Salvatore.
Își puse hainele la loc și se duse la noptiera micuță de la capătul patului. Avea acolo într-un sertar un borcan în care punea monezile de un cent și de cinci rămase de la cumpărături. Borcanul era plin pe trei sferturi. Intr-un alt sertar, avea o pungă cu tuburi de hârtie. În fiecare putea pune 50 de cenți. Sau doi dolari, în tuburile de cinci cenți. Le numără. Dacă le umplea pe toate, le-ar fi schimbat la bancă pentru 15 dolari în bancnote. Nu era rău. Răsturnă monedele în pat și începu să umple tuburile. Era la al cincilea, cînd auzi soneria pentru a treia oară. O lăsă să sune de mai multe ori înainte să deschidă.
Era tot bătrânul. Avea fața luminată a surpriză:
- Bună ziua. Credeam că nu ești acasă. Facem o partidă?
Salvatore îl privi cu atenție.
- N-am mai vorbit astăzi?
- Poftim înăuntru! insistă bătrânul. Trebuie să facem o partidă... Una mică.... Și deschise larg ușa care dădea în apartamentul lui.
Era atât de jalnică vocea, atât de rugător tonul, încât nu putea să-l mai refuze. Își puse la repezeală o haină și intră la bătrân în casă.
Mirosea urât înăuntru. Un apartament de om sărac. La fel ca în urmă cu un an. O canapea scofâlcita și slinoasă, două scaune jupuite, o masă acoperită cu mușama, un scrin negru plin de hîrtii, de broșuri publicitare și de reclame. Pe jos, un covor murdar și subțire. Era totuși cea schimbat. Apăruseră multe fotografii. Peste tot, pe pereți, pe scrin pe masă. Fotografii decolorate sau în alb-negru vechi de zeci de ani. Din tinerețe. Cu copiii, cu nevasta, cu prietenii. Bătrînul fusese un bărbat slab și înalt, puțin cocoșat, cu umerii înguști și mîinile lungi. Părea umil și viclean. Într-una din fotografii, era înconjurat de oameni mai în vârstă. În fața lui, în primul rând, un băiețel de vreo zece ani pieptănat îngrijit, cu cărare, în pantaloni scurți și largi. Intimidat și cu privirea opacă.
Salvatore o luă în mână și arătă băiețelul cu degetul:
- Băiatul meu. Dentist. Are un cabinet cu patru doctori care lucrează pentru el.
Salvatore luă o altă fotografie în care apărea o femeie îmbrăcată într-o blană scumpă. Un bărbat o trăgea de reverele hainei spre el. Amîndoi râd spre aparatul de fotografiat. I-o arătă bătrânului.
- Și aici?
- Fata mea, milionăreasa.Ãsta e bărbatul ei. E de mult, cînd i-a cumpărat vizonul.
Salvatore nu înțelege, dar dă din cap că da, adică știe despre cine e vorba.
În urmă cu un an, bătrînul își aducea aminte o grămadă de lucruri din tinerețe. Îi plăcea să povestească fel de fel de chestii când împărțea cărțile sau când făceau o pauză. Dornic să știe ce i se spune, Salvatore se interesase atunci în dreapta și-n stînga despre istoria bătrânului. Cu o lună înainte să se mute în apartamentul celălalt, mai scump, venise în bloc administratorul de acum. Era și el tot român, ca bătrânul. Se umpluse Montrealul de români care administrau blocuri. Se împrietenise cu el. Administratorul cunoștea familia bătrânului din România, de mult, dinainte de emigrare. Aflase de la el că bătrânul venise în România de undeva din Grecia, din munții Pindului la vîrsta de 20 de ani. Era student la farmacie și anarhist, condamnat, în lipsă, la cîțiva ani închisoare în Grecia. In România, își terminase studiile, intrase la comuniști și ajunsese în cîțiva ani un funcționar important. Se ocupase cu proiectul de naționalizare a farmaciilor și lucra și acasă până noaptea târziu, în secret, închis în camera lui. Nimeni nu avea voie să intre. Nevastă-sa îi lăsa mâncarea în prag și bătea încetișor în ușă să-l anunțe că e ora mesei. Când s-a decretat apoi naționalizarea, a fost o mică dramă în familie, înăbușită repede. Nevastă-sa avea și ea o farmacie și nu bănuise o clipă la ce lucra bărbatul ei cu atâta tragere de inimă.
La el în casă, portretul unui șef mare de-al lor, Stolin sau Stalin, parcă așa spusese administratorul că-l chema, era la mare cinste, așezat în vitrina cu servicii de porțelan, printre pahare și cupe de șampanie de cristal. Ura capitalismul și mai ales îi ura pe americani. Aici semăna cu Salvatore.
Pesemne că despre astea îi povestea bătrânul anul trecut. Nu era cine știe ce. Viață.
Se așezară la masă. Salvatore își scoase ceasul de la mînă și-l puse alături. Cureaua era prea strâmtă, îi lăsa urme pe piele. Bătrînul se uită să vadă cât e ora.
- Zece jumate. Al meu e zece. A stat, poate nu mai are baterie. Ia sa-l pun la zece jumate, să vedem, merge?
Își potrivi meticulos ceasul și luă cărțile de pe masă. Începu să le amestece. Le împărți.
După primele două schimburi, privi iar spre ceasul de pe masă. Era mirat.
- Unșpe fără un sfet. Curios. Al meu e zece jumate.A stat. Cred că s-a terminat bateria. Ia să-l pun la unșpe fără un sfert, să vedem, merge?
Își aranjă din nou ceasul. Începură alt tur. Cînd se termină, bătrânul își potrivi iar ceasul, bombănind că probabil a stat din cauza bateriei. Și pe urmă încă o dată.
Agasat, Salvatore își băgă ceasul în buzunar.
Jucau de o oră tăcuți, fiecare cu ale lui. Bătrânul cîștiga tot timpul. Fiindcă trișa. Salvatore se făcea că nu bagă de seamă, Îi era milă. Măcar asta să-i rămână amărâtului ăstuia, își spunea, satisfacția că a cîștigat la cărți. Dar nu avea de gând să mai joace și mâine.
Deodată bătrînul dădu cărțile de-o parte și începu să vorbească. Vorbea repede. Salvatore se gîndi că asta îl ajută să se simtă mai bine.
Îl întrerupse peste vreo zece minute ridicînd mîna. Voia să bea puțină apă. Se duse în bucătăria de alături.
Era cu paharul plin cînd văzu găleata mică, galbenă, din plastic în care bătrânul strângea gunoaiele și resturile de mîncare ce-i rămâneau de la masă. Era ceva acolo. Lăsă paharul de-o parte și se aplecă intrigat. De sub o coajă înegrită de banană trase o bancnotă de 50 de dolari. O luă cu băgare de seamă și se uită la ea lung. Era o bancnotă adevărată, era bună. O băgă în buzunar. De dincolo se auzea vocea bătrânului care începuse din nou să povestească. Răsturnă paharul în chiuvetă și se întoarse în salon.
- Nu ai nimic de băut?
Bătrânul se uită la el cu ochi albi:
- Poftim?
- Nu ai nimic de băut? Un scotch sau un brandy. Făcu un semn ca și cum ar fi avut un pahar și l-ar fi dat pe gît.
- Ia de la bucătărie..
- Nu ai...
- Du-te și ia-ți singur. Știi unde-s paharele...
- Bine, jucăm mai departe.
Strînse cărțile de pe masă și începu să le amestece meticulos.
- Haide odată, se supără bătrânul, nu le mai învârti atâta, o să le tocești.
Refuză să le taie.
- Sunt bune!
Salvatore cîștigă acum pentru prima dată în dimineața asta. Apoi încă o dată și încă o dată. De cinci ori la rînd.
Bătrînul era furios.
- De ce joci așa? Parc’ai juca pentru un milion... Eu voiam să facem o partidă mică, prietenește ca între doi vecini.
Încerca să trișeze, dar nu-i mai reușea nimic. Celălalt nu-l mai ierta. „Joacă cinstit”. „Ai mai numărat o dată punctele astea”. Îi dădea peste mînă: „Ai luat două cărți, asta pune-o la loc”. Îi trăgea cărțile din față și-i număra el punctele. Acum trișa el.
Bătrânul îl privea neputincios și cu ură.
- Ajunge! strigă el la un moment dat când Salvatore etală o canastă de valori. Gata, ajunge!
Strînse cărțile și le băgă tremurând în pachet. Se duse și deschise ușa în lături. Þipă arătând coridorul:
- Afară!
Salvatore ieși cu sufletul împăcat. În camera lui, scoase bancnota din buzunar și o netezi cu grijă de fața oglinzii de la baie. Pe urmă o băgă în portofel.
Trebuia să bea ceva tare astăzi. Să bea ceva tare și pe urmă să meargă cu ce-i rămâne la Cazino, la împuțiții ăia și să-și ia banii de aseară înapoi. Poate și ceva pe deasupra. O să fie mai norocos diseară. Dimineața asta începuse bine.
Se îmbrăcă, fluierând în surdină și, aruncîndu-și o ultimă privire în oglindă, se pregăti să iasă.
Atunci auzi soneria de la ușă sunînd lung.
(Din vol. Partida de canasta, Polirom, 2005)