Lacrimă verde pe obraz albastru. Ghici ce e? Autocarul aleargă înghițind kilometru după kilometru, iar viteza sa e nevinovată de tristețea poposită în albul părului de pe tâmplele tale.

Le spui vecinilor de locuri că nu te interesează băutura răcoritoare oferită, după care duci la gură sticluța metalică în care mai ai câțiva stropi de „Black & White”. O golești și te gândești că la staționarea din vamă îți vei împrospăta rezerva.

Vagoanele staționate în depoul peste care trece podul rutier sunt ruginite și impersonale, iar șirul lor se pierde departe, în stânga, în portul Burgas. Marea Neagră se pregătește de culcare, autocarul continuă să alerge, în vreme ce tu îți aprinzi o țigară.

Răspunsurile seci pe care le primiseși în insulă n-au reușit decât să-ți smulgă un zâmbet, (un zâmbet cinic – făcuse cineva remarca). Dar nu-ți vine să te gândești nici la asta.

Talismanul pe care i-l oferiseși cu un an înainte îl poartă. Și asta te-a mai calmat… Deși cuvântul „calmat” nu-i cuvântul cel mai potrivit. Nu te poate tulbura un refuz stupid, cu atât mai mult cu cât ți-ai propus să lași în urmă certurile pasionale și să nu te mai intereseze decât Sudul Anatoliei, cu coasta Mării Egee, cu munții Asiei Minor…

Orașul Malko Târnovo este ultima așezare bulgărească înainte de granița cu Turcia. Se pare că vama bulgară, mitnița, cum i se spune prin părțile locului, este așezată pe teritoriu turc, căci am senzația că am traversat deja o fâșie arată, fără să trecem printr-un punct vamal. Punctul de trecere este chiar pe vârful muntelui. Și primul lucru întâlnit dincolo de graniță este, evident, bustul lui Mustafa Kemal, cel cu un ochi de sticlă, pe care un popor întreg îl venerează și îl știe sub numele Kemal Atatürk. Pe soclu vezi inscripționate două din frazele ce aparțin întemeietorului Turciei moderne:

„Ne mutlu, «Turkum» diene”

și

„Iurrta sulh

Cihanda Sulh”.

Dincolo de disprețul din ochii grănicerilor și, mai ales ai vameșilor turci, serpentina de asfalt se înfundă în noapte, coborând către Dereköy – Kîrklareli. Iar somnul promis începe să ți se anine de gene.

Nebune vise scuturate de goana autocarului îți perindă prin minte nori și crengi bătute de vânt, pânze de corabie și calești regale, Turnul Eiffel și un miniscuter ce se învârte printre porumbeii din piața San Marco, baleniere și Muzeul figurilor de ceară, și un zâmbet…

Eternul zâmbet care ar trebui să-l însoțească pe călător, dar care nu este cu tine decât în acest somn promis.

Istanbul te primește în zori cu minarete zvelte și moschei cocoșate. O coloană nesfârșită de mașini așteaptă pe mai mult de șase benzi să intre în bătrânul Constantinopol, avansând lent, de fapt ceva mai repede decât un melc. Nu-ți mai amintești de câte ori ai fost aici. Important este că-ți place. Fiindcă aici este un prag.

Agentul turistic te așteaptă undeva între Aksaray și Taksim, ca să te preia și să te conducă la Autogara istanbuleză. A fost alegerea ta, să faci tot drumul, din țară și până la Insula Păsărilor pe șosea, astfel încât aici vei debarca împreună cu ceilalți șapte călători, și vei fi preluat de un alt autocar. Unul imens. Despre care habar n-ai că are motorul pornit.

- Saiânâz iolgiuler…[2]

Stewardul face ultimile precizări legate de orele de plecare și sosire, escale și telefoane mobile care trebuiesc decuplate.

Pasagerul din fața ta are părul castaniu și creț. Atât de coafat, încât îți vine să crezi că este o perucă. De fapt în fața ta stă o „ea”. Și ți-o amintești. Este Ana. Una din ceilalți șapte tovarăși de drum. Până la Istanbul ai avut timp să remarci permanenta ei tristețe, sau poate o apatie…

Ieri porniseși la drum din București. Acum treci în viteză pe lângă o placă pe care scrie „Asya”, și dincolo de care intri pe podul ce traversează Bosforul. Te întrebi dacă nu cumva treci chiar peste podul Galata. Oricum nu îți pasă de răspuns. Ești în Asia și Insula Păsărilor te așteaptă, în vreme ce pare că apatia Anei aproape că te molipsește. O fi boală care se ia, căci Ana se întoarce către tine și te poftește să iei loc lângă ea, pe scaunul din față, scaun rămas neocupat. Din politețe accepți invitația, reușind, astfel să-i faci Anei rost de un interlocutor. Căci Ana tocmai simțea nevoia să se destăinuie cuiva despre experiențele ei pasionale trecute, mai ales cea de anul trecut, când, ajunsă la Casa Sfintei Fecioare Maria, pe muntele Coressos, nu departe de Insula Păsărilor, a băut apă, rând pe rând, din fiecare dintre cele trei izvoare. „Se zice, adaugă ea, că cine bea apă din toate trei izvoarele se îndrăgostește nebunește în aceeași zi.” Așa pățise și ea, îndrăgostindu-se de chelnerul de la terasa irlandeză de lângă hotelul ei. „Apropo, tu la ce hotel ai stat la Karlovy Vary?” Te întrebi de unde Dumnezeu știe ea pe unde ai mai umblat. Dar la urma urmei nu mai are nici o importanță. Amesteci cu băgare de seamă zahărul în cafeaua oferită de steward și, prefăcându-te că o asculți pe Ana-cea-apatică privești la mașinile aliniate în paralel cu autocarul tău care staționează. Se intră la bacuri. O jumătate de oră de acum înainte vei traversa Marea Marmara. Drept pentru care cobori din autocar și-ți aprinzi o țigară, tragi primul fum cu sete, apoi te trezești luat de braț. Este Ana care-ți spune că se teme să nu aibă rău de mare. Cum n-ai nimic mai bun de făcut o convingi că e sănătoasă tun. Asta la un ceai turcesc servit în barul de pe puntea mijlocie a vasului.

Uiți multe lucruri într-o viață. Dar vigoarea ceaiului negru făcut de turc nu se poate uita. E rândul tău să-i povestești Anei despre reacția ta la primul ceai băut într-o ceainărie cochetă, cu măsuțe acoperite cu pluș verde, așezate rar, într-o curte interioară pavată cu dale triunghiulare de toate culorile, reușind un mozaic neînchipuit de frumos, care mai primea ceva farmec și de la cele cinci coloane capitonate cu iederă…

Rămâne vie în mintea ta și imaginea ceaigiului[3], cu părul cărunt, cu mustața și sprâncenele negre, cu un zâmbet bonom mărginit în rumenul obrajilor lucioși ce plesneau de sănătate, care ți-a așezat pe masă, pe o farfurioară, paharul specific, burtos, plin cu ceai fierbinte, alături de o linguriță și două cuburi de zahăr. Asta după ce, în prealabil te întrebase: „Șecher istior musunuz?”[4] Obișnuit cu băuturile fără prea mult zahăr, ai pus doar un cub, după care ai mestecat și ai luat prima sorbitură… O Zei! Aroma ți-a explodat în cerul gurii, iar picătura, de tăria cafelei celei mai negre și mai amare, ți-a alunecat încet, cu băgare de seamă, pe gât, informându-ți întreg organismul că este luat în primire de o nouă licoare…

Refluxul pornește odată cu sosirea ta pe malul asiatic, la Yalova, de unde roțile autocarului vor porni din nou a cutreiera asfaltul turc, în drumul lor către Insula Păsărilor. Mai tragi un fum din țigarea aproape terminată, și, după ce te așezi pe locul tău, în mașină, constați că Ana nu mai e la locul ei, așezată fiind lângă tine.

Neîntrerupt decât de patru ori, la Bursa, la popasul companiei Kâmil Koç, la Manisa și la Izmir, drumul lung de peste opt sute cincizeci de kilometri ia sfârșit după zece ore, în dimineața următoare.

Eternă și credincioasă, Marea Egee, împodobită cu pescăruși, topește în apele sale adevărate concerte cromatice. Ca și când zeii s-au topit și plutesc pe valurile domoale ale dimineții, ca o pată de somn încă netulburat de săgețile soarelui. Umbrele nopții s-au spulberat de-a binelea.

„Hoș gheldiniz!”[5] Þi se urează bun-venit ori pe unde ai intra. Mai ales dacă spui de unde ești. „Aaa! Romaniaaa! Hagi! Tamam!” Constați cu bucurie că Insula Păsărilor este mai animată ca niciodată.

Ana? Cu puțin efort ar putea fi un bun companion de drum. Dar e recomandabil, dacă mergi cu ea la Casa Sfintei Fecioare Maria, s-o ții cât mai departe de cele trei izvoare.





Felix Moga