- Când l-am găsit nu mai avea suflare. Doar ce fusese atins cu câteva clipe înainte, căci roata din față încă i se mai învârtea. Biotorul, însă, îi fusese zdrobit. Nu mai aveam cum să-l ajut.

Aldazana îl privea fără nici o expresie pe nevolnicul de lângă motocentaurul mort.

Părul în neorânduială reușea să-i ascundă lacrima pe care ea nu mai putu să o stăvilească. Reușiseră să îl împuște și pe Kobal. Pe Kobal al ei. Vântul rece spulbera praful, mișcându-se printre cei câțiva arbuști răsăriți dintre pietre.

Chipul omului se înnegură. Fumul ce ieșea pe eșapamentul Aldazanei începea să se închidă la culoare. Și nu o dată văzuse furia motocentaurilor ce lăsau în urmă trombe de fum negru și înecăcios. Făcu un pas înapoi privind cu pupilele mărite la arma pe care, cu mâna înmănușată și țintuită, Aldazana o îndrepta încet către el. Pocnetul surd slobozi foc ce răscoli pietrele la trei palme în spatele lui. Fusese un șarpe.

-Pentru Kobal ai făcut tot ce ai putut. Acum pleacă. N-ai vrea să fii prins aici, cu mine. Și în loc de mulțumire nu pot decât să-ți promit că vei fi ultimul om pe care-l voi ucide. Du-te! Trebuie să jelesc un motocentaur.

-Scapă-ți pielea, Aldazana, spuse omul cu vocea gâtuită. Ei sunt aproape. Cum l-au nimerit pe Kobal te pot nimeri și pe tine.

Biotorul Aldazanei își reduse din turație. Fără nici un cuvânt ea duse mâna la diagonala groasă, ce-i încingea pieptul. Scoase o capsulă cât un deget. Se apropie de Kobal cel neînsuflețit, ocolind bolovanii și arbuștii presărați pe panta lină a muntelui înghețat. Se aplecă peste Kobal și deschise, cu un gest mecanic, capsula din care un praf alb se risipi peste cadavrul ce se scălda în biozină.

Omul cunoștea ritualul morții la centauri. Și deși era singura ființă umană din preajmă nu se gândi să plece. Aldazana, ca orice motocentaur în astfel de momente, avea să-i cruțe viața.

-Fie ca Hiron să-ți înnobileze umerii, și brațele, și roțile. Dau drumul spiritului tău să meargă către câmpiile lui Hiron. Omul o privea fascinat.

"E frumoasă," gândi el privindu-i trăsăturile energice, ca de prințesă barbară, cu nasul ferm, obrajii drepți și ochii mari, adânciți într-o expresie de furie cumplită.

Aldazana se ridică și se întoarse cu fața către miazănoapte, frânând în buza povârnișului. Astfel ruga ei către Hiron va fi fost ascultată.

De deasupra roții din spate, o dată cu un țiuit, din modulul metalic ieși antena argintie a transmițătorului. Trecură câteva clipe de tăcere. Apoi Aldazana ambală biotorul. Își întoarse privirea, acum întunecată, cu sclipiri verzi, către om.

-A căzut Imporior! N-a scăpat nimeni cu viață. Acum... Aldazana nu-și mai găsi cuvintele. În luptă era de temut, dar vorbele...

Nu mai continuă. Se întoarse către Kobal. De undeva din centura lui extrase o casetă argintie. Sub privirile omului, care nu putu să nu remarce rictusul răsărit din misterul gândurilor oricărui Mare Maestru Motocentaur.

Biozina... Doar Kobal avea formula ei. Dar asta nu trebuie s-o știe nimeni. Nimeni, adică oamenii.

- Te las, cum ți-am mai spus, în viață. Ne vom întâlni altă dată.

Fără nici un alt cuvânt, Aldazana își dădu drumul pe povârnișul către miazănoapte.

Omul privi în urma ei stăpânindu-și un tremur involuntar al mâinilor.

- Ești frumoasă, Aldazana.