agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1750 .



Variante de viață II
proză [ ]
La cazan

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marcelus ]

2007-09-04  |     | 



"Oamenii aveau alt timp, alte realități; viața lor avea alte țeluri, erau fericiți în fericirea lor și nefericiți în nefericirea lor; lucruri mici îi bucura și îi facea nefericiți ale lucruri și mai mici; lumea lor!"



„Dă’ noapte intrați voi la căzan”
Ar fi fost pentru prima data când mă duceam și eu la cazan noaptea. Era peste drum, în spate la brutărie, dă’ vale, lângă lacu’ Calului. Nu stătusem niciodată la cazan noaptea. Mai trecusem, așa când mă duceam dă’ vale la lac cu gâștele sau duminica să batem lacu la prins de pește, cu alău. Venea tot satu’. Era pește mult atunci. NU te duceai cu undița că erau numai „fâțe mici” și nu se face. Cu alău prindeai cărășei așa cât palma. Dacă intra unu mare în alău te știa tot satu’. Da’ trebuia să intri în apă! NU era mare apa, doar pă’ canal era mare. Veniseră cu o draglină și săpaseră un canal în mijlocul lacului, ca să facă lacu’ mai adânc, să aibe apă săirige. Eu mergeam cu nenea Nelu, văr cu noi, baiatu lu’ sora lu tataie. Era puternic nenea Nelu și glumea tot timpu’ cu mine. Ne dădea și noua pește, mâncam cât mâncam și restu’ îl dădeam la rațe. Toți din sat puteam să mergem la baltă; nu era a nimănui, poate era a coperativei, atunci nu știam era balta noastră.
Când duceam gâștele dă’ vale treceam și pe la cazan să văd ce se mai întâmplă pe acolo, iar nea Lisandru Þiganu’, fratele cu Năstase care cânta la vioară și o ținea pe Floarea Þiganca, mă îmbia mereu cu un spânzurat, adică o sticluță de penicilină legată la gât cu o ață, care se băga în butoiu cu țuică se guste dacă o mai lasa să curgă sau trage focu’ de sub cazan. „Ia, nepoate, gustă țuica asta și zâ de’ți place”. Nu gustam niciodată, că nu îmi plăcea țuica, nu îmi placea să beau. La cazan îmi plăcea întotdeauna că era liniște și lumea vorbea liniștită și povesteau multe... La cazan îl găseam întotdeuna pe nea Codin, era rudă cu noi, mereu beat. Nu se însurase niciodată și nici trist nu era de asta. Era beat în fiecae zi. Oamenii de la cazan, care îi dădeau să bea care nu, dar mereu pleca acasă ținându-se de gardu brutăriei și când se termina gardu’ mergea în patru labe. De multe ori l-am văzut dormind lângă gard, îl ducea acasă de fiecare data mamaie Rada. Era vecinul ei și ca orice om de la țară în vremurile alea trebuia să aibe grijă de vecinul lui. Mereu îi zice „mă Codine, mamă, nu mai bea că nu e bună băutura asta”, „da ce să fac țață Radă?”. Chiar așa ce putea să facă? Și era tare blând nea Codin, venea pe la noi și ne mai ajuta la una alta. Lua banii și până nu îi bea pe toți nu mai lucra nimic. Când nu avea bani, și nu avea aprape niciodată, venea la cazan să mai ajute pe unu’ pe altu, la descărcat de boască, la spart o buturugă, la golit cazanu, la spălat putina. Ce se mai găsea pe acolo. Îi plăce însă cel mai mult la gustatul țuicii. „Ia zi Codine o mai lăsăm să curgă?”. Nu era specialistul satului la gustatul țuicii, fiecare o făcea după cum îi era gustul și dorința. Dacă era de dat atunci o lăsau să curga mai mult, era mai slabă, dacă o făceau pentru ei atunci aveau grijă să ia „fruntea” că era mai bună.
Þuica se făcea numai vara, întâi când se coceau boambele, apoi prunele. Erau mai bune prunele, dădeau țuica mai tare. Veneau oamenii programați la cazan și își făceau programările cu multe zile înainte. Era un singur cazan în sat. Nu puteai sa faci decât la cazanu’ coperativei. Mai avea tataie Florică un cazan, nu știa nimeni de el, ni-l mai împrumuta și nouă. Ni-l aducea cu căruța, ascuns mereu sub costreie, atunci cosită. Nu aveam voie să avem cazan. În față la miliție era un panou și acolo îl trecuseră la al lu’ Nicușor a lu’ Vișan că îl prinseseră cu cazan și că îi dăduseră nu știu câte luni de închisore, da’ mamaie știa cine îl pârâse, că era unu’ care avusăse năcaz pe el.
Mă atrăgea întotdeauna atmosfera de la cazan. UN cal, câțiva măgari, miros de balegă si de fân proaspăt cosit, miros puternic de boască aruncată în lacu’ calului. Oamenii, liniștiți fumau pe banga de la intrarea în casa prăpădită de chirpici, tencuită demult cu var. Oamenii stăteau afară pe bangă la umbra casei scunde să se ascundă de lipărul fierbinte al verii și de dogoarea cazanului. Nu erau grabiți. Aveau timp. Erau numai bărbați. Să faci țuică e o treabă de bărbat. Muierea trebuie să stea acasă să spele blidele și să facă pâine în țăst. Þuica o fac bărbații.
De pe scările prispei, printre uluci, vedeam doar cum trec din timp în timp, încet, sub arșița și prin praful câmpiei căruțele hodorogite cu butoaiele de boască, așezate cu grijă în partea din față a căruții, iar în spate lemnele tăiate proaspăt și aruncate acolo. Pe lângă căruță era căruțașu cu muierea sau copiii lui mergând încet, desculți pe pământul încins de lipăr. Apoi căruțele plecau încet de la cazan cu butoaiele culcate, goale, proaspăt spălate. Erau fericiți că au făcut-o și p’asta, că nu au stat degeaba la gloată, că nu s-a stricat căzanu, că le-au ajuns lemnele, că prunele și boambele „anu’ asta dădură țuică”.
Îi auzeam vorbind. Nu înțelegeam ce vorbesc, însă le auzeam glasurile, auzeam murmurul vocilor lor. Vorbeau molcom, pe rând, tainic. Așa mi se părea mie, că la cazan se spun lucruri interesante. Auzisem că noaptea la cazan se spun povești, oamenii de la țară își spun povești pe timp de noapte și vorbesc d’ale lor ziua, iar mie îmi plăceau poveștile, mai ales cele pe care mi le spunea nea Vasile, când ne duceam împreună cu caprele printre pruni. Bunica mea avea mereu o capră. După ..., a vândut-o, nu mai putea să o ție.
Știam când se termina un cazan; aerul uscat de câmpie se umplea de mirosul de boască fiartă vărsată în lacu’ Calului. „De ce îi zice, mamaie, lacu’ Calului, că sunt mai mulți măgari în sat decât cai?” „Nu știu, maică, io când am venit aici, când m-a luat tacto’mare, așa îi zicea”. Nu mă gândisem că mamaie nu era din sat. Eu acolo o găsisem. Mamaie avea dreptate, nu avea de unde să știe, ea nu se născuse aici, iar pe tataie nu îl întrebam, avea alte probleme decât să răspundă la prostiile mele.
În noaptea asta urma să bage și mamaie la cazan și eu urma să fiu acolo. Toată după-amiaza numai la asta m-am gândit. Eram bucuros că voi sta printre cei bătrâni. Trebuia să pregătim pentru seară butoaiele cu boască, butoiul de țuică și lemnele. Nouă nu ne trebuia căruță, că mamaie stătea lângă cazan, așa că am cărat cu găleata boasca dă’ vale. Þuica trebuia făcută când prunele și boambele erau bine fierte, nici mai înainte, că nu dădeau gustul bun la țuică, nici mai târziu, că dădeau țuică puțină. Trebuia băgat cazanul la momentul potrivit. Și anu’ ăsta se făcuseră și boambele și prunele, mai ales alea pișoalce, care nu îmi plăcea mie să le culeg, că erau mici rău de tot și stăteai mult să le culegi și te dureau genunchii de cât stăteai pe vine; nu aveai spor și stăteai mult la cules, nu mai aveai timp să ieși pe la poartă să te joci cu copiii, iar ăi batrâni ne strigau mereu „dă mai repede acolo din mâini, adormiși”. Te plictiseai o zi întreaga la cules de prune și boambe. Și din grădină trebuia să cari găleata plină cu prune și era tare grea pentru un mine, să o toarne în putina aia mare din casă. Fusesem și când lipiseră cu pământ casa.
Era zestrea lu’ mamaie. O aduseseră când se mutase la tataie, ciei în sat, de la ea din satul de unde venise. În fapt aduseseră numai lemnele, talpa casei și ostrețele. O întrebasem pe mamaie cum de au adus casa. Nu înțelegeam cum poți aduce casa. „Cu boii maică. Trei căruțe cu boi mari au venit de la Mozăceni”. Tot nu înțelegeam cum poți să pui o casă cu acoperiș pe ea într-o căruță. Mamaie mi’a explicat. Făcuseră casa, adică puseseră talpa casei și bătuseră ostreții. Nu le acoperiseră cu pământ și multă vreme stătuseră așa, doar un acoperiș și ostrețele. Mie îmi plăceau așa, că mă cățăram pe ele. Apoi într-o zi au adus doi boi și au venit mulți oameni să îi ajute să o lipească. Erau veseli, vorbeau d’ale lor. Au bătut un par în mijlocul bătăturii, era mare bătătura atunci, învârteai un car cu boi în ea, și au legat boii de el, apoi au pus pământul, pe care îl aduseseră din fundul grădinii, l-au udat și au pus paie peste el, da’ nu pleavă, ci paie bune de grâu. Îi dăduse un tractorist lu’ tataie niște baloți de paie și el îi dăduse niște țuică. Apoi au pus boii să calce pământu’ și să-l amestece cu paiele. Și am mers și noi, oamenii, peste, băteam cu picioarele ca să se amestece bine. Îmi plăcea să simt pământul rece, ud pe picioarele mele, mai ales pe căldura aia de vară de la câmpie. Încărcam pământul în niște copăi de lemn și îl îndesaserăm printre ostrețe. Luam cu mâna bucăți de pământ cu paie, iar mamaie cu țața Ioana îndesau cu mâna pământul printre ostrețe. Era veselie mare. Lumea se murdărise de pământ pe față, pe haine, da’ știau că așa va fi și veniseră toți îmbrăcați cu hainele lor ălea cârpite, nu cu ălea bune. Ãlea bune stăteau în odaia de la drum. Terminaseră într-o zi, însă mie nu îmi plăcea casa lipită. Nu mai aveam pe ce să mă cațăr și, în plus, paiele ieșeau în afară. Trebuia tencuită și văruită. Da’ era mai bine pentru mamaie, că acum putea să prijoane acolo una-alta. Și putinile de boască tot acolo stăteau.
„Ivinițo, după ai lu’ Culaie băgați și voi, cam așa pe la asfințitul soarelui”. Oamenii de la țară aveau alte ore, de ei știute. Erau întotdeauna aproximate, niciodată fixe, timpul lor era întotdeauna unul celest, avea mereu timp. Timpul lor curgea cu cel al animalelor lor. Și rata venea întotdeauna între 12 jumate și unu jumate. Trebuia să fii acolo. Era totul relativ. Oamenii aveau timp.
Ne-am dus la cazan mai devreme, să fim acolo când or termina ai lu’ Culaie, să nu se răcească cazanu. Am trecut drumu și am intrat la brutărie. Nu era nimeni în curte la brutărie, azi nu era zi de pâine. Doar dudul mare în mijlocul curții. Era bun dudu’ ală că stăteau oamenii sub el să se adăpostească de soare, până socteau brutarii păinea din cuptor. După ... l-au taiat. Trei ori pe săptămână se făcea pâine și atunci veneau oameni mulți și așteptau chiar și toată ziua să dea bonul, primit de la coperativă, să ia o pâine. Aveau oamenii timp să aștepte și o zi întreagă. Nu știu de ce mamaie nu avea bonuri. Și ce bună era pâinea de la brutărie! D’aia pe cuptor cu coaja rumenă și miezul fierbinte. Nici nu o puteai ține în mână de fierbinte ce era. „Ãrși! Ãrși! Șiii!!!! făceau oamenii când puneau mâna pe ea. Dar erau fericiți că nu stătuseră dăgeaba. Cum îi simțeam mirosul când se cocea! Ne dădea mamaie Leana, sora lu’ tataie, că ea avea bonuri, avea copii care lucrau la CAP. Mamaie făce aea pâine în țăst. Mergeam pă câmp la adunat dă băligi uscate să facă focu în țăst. Aduceam câte un sac. Ardeau bine, dar făceau fum mare. Eu nu puteam să suflu în foc când se stingea că îmi intra în ochi și mă ustra.
Am trecut de brutărie și imediat am ajuns la „cazan”. Era lângă fierăria cooperativei. Cazanu’ era o casă din chirpici, cam într-o rână, ostrețele ieșeau prin chirpici, iar la talpa casei câinii săpaseră să se adăpostească de lipărul verii. Și acum unul dormea la talpa casei, leneș, întins și sătul. Se adăpostise și el de lipăr. Acolo dormea toată vara. Câțiva măgari, în soarele, mâncau din căruță puținele fire de coceni de porumb furate de pe câmp, și se fereau de „afurisitele astea de muște, că nu te lasă nici să mănânci”, cum spunea mamaie.
Nea Lisandru era pe bangă, la intrare, cu fața lui pământie, desculț, cu spatele rezimat de peretele rece al casei, cu picioarele goale bălăngănindu-le încet. Mai era cu cineva, nu îl cunoșteam, tataie îl cunoștea că îl salută. Nu își strănsera mânile. La țară oamenii nu își strângeau mâinile, ridicau mâna alene spre față când se salutau. Discutau d’ale lor și își făceau din timp în timp câte o țigară din foile de tutun pe care le uscaseră pe prispă. Alegeau cele mai frumoase frunze uscate. După ce erau uscate bine le frecau între palmele lor aspre, până când se mărunțeau bine de tot și le puneau apoi în cutiuțe mici, de ei găsite. Mamaie cultiva și ea tutun și mă punea și pe mine la înșirat de foi de tutun. Cu andrele. Speciale. Sfoara pe care le înșiram o primea de la „coperativă”; mie nu îmi plăcea să înșir la tutun că te amărai tot pe mâini de la foaia de tutun. Mirosea frumos noaptea frunzele de tutun puse la uscat.

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!