16

Petreanu și Clara s-au trezit într-o zi de duminică, poate că așa a fost întâmplarea, nici vorbă de ceva simbolic, simpla coincidență... Întreaga noapte, Petreanu nu îi dăduse drumul din brațe. Chiar și acum, la trezire, o ținea la fel, foarte strâns, cu buzele aproape de fruntea ei. De două, trei ori o privise dormind, i se părea lui însuși ciudată apropierea pe care o simțea față de ea. De multe ori, îi sărutase părul, fruntea, ochii, gura. Era sigur că această femeie va fi importantă pentru el. O dată, cel puțin, tot mângâindu-i părul, reușise să o trezească...
- Măi, pupăciosule, tu nu dormi?
- Ba da, numai că nu îți dai tu seama...
- Ce?
- Șșș... Dormi...
--Cât îi ora?
- Nu știu, nu contează, trebuie să fie destul, este lumină de mult.
- Cam cât?
- Poate că unsprezece, doisprezece...
- Vai...
- Ai de mers undeva?
- Nu.
- Păi, și atunci?
- Nimic. Numai că e tare târziu...
- Și ce? Cât de târziu poate să fie? Mai ales când nu ai nimic de făcut...
- Atunci, hai să dormim!
- Bine...
Au mai stat așa un timp. Apoi, aproape nedespărțiți, și-au făcut baie, mâncare, au ascultat muzică, și-au spus toate lucru-rile pe care le spun oamenii când par fericiți, când își aparțin, când fiecare trebuie să existe pentru a alimenta bucuria de a fi a celuilalt. Numai că se iubesc nu a spus nici unul. Îndrăzneala ar fi fost mult prea mare...
Spre sfârșitul zilei, au vorbit despre lucrurile care i-ar fi putut lega, pasiuni ale lui și ale ei, cam tot ce ar fi putut să le aducă vreo asemănare. Cele mai multe dintre argumente fiind căutate de ambele părți. Multe rostiri de atunci nu ar mai fi atât de importante astăzi, așa încât consider că e mai potrivit a reda aici doar o sinteză a lor, din care să rămână, efemer, apropierea celor doi, cel puțin, și unele teme.
- Văd că ai tot felul de cărți, stai mai bine chiar și decât mine. Le-ai citit pe toate?
- Cel puțin pe cele pe care le-am cumpărat eu. Dar nu sunt toate luate de mine. Multe mi-au rămas de la ai mei, de la părinți. Mai au și la țară.
- Ce îți place să citești?
- Tot felul. Ce îmi pică în mână, ce găsesc, ori când aud pe alții despre o carte bună...
- Am și eu unele dintre cele pe care le ai tu aici. Mai ales cele de la Humanitas. Numai că eu nu le-am cumpărat. Mi le-a dat chiar directorul editurii, Gabriel Liiceanu, ăla de a făcut filmul cu Emil Cioran. Am fost o dată pe la Humanitas, anul trecut, pe la începutul lui februarie, am vorbit cu directorul și, la plecare, mi-a dat o geantă de cărți, cam tot ce editaseră ei până atunci. Am fost destul de impresionat de acest gest.
- Cum, ți le-a dat așa, fără să te cunoască?
- M-a cunoscut atunci... Nu era de ajuns?
- Þi le-a dat chiar fără să i le ceri?
- Nu i le-am cerut, mi-ar fi fost rușine. Liiceanu, îmi amintesc, l-a chemat la acea discuție și Thomas Kleininger. L-a sunat pe un telefon interior, acesta este unul dintre discipolii lui Noica, de la Păltiniș. La final, mi-a dat cărțile. Liiceanu le alegea dintr-un raft din spatele biroului. Eu îi spuneam la care dintre ele pot să renunț, fiind vorba de cele pe care le cumpărasem deja. Am primit cam tot ce scosese Humanitasul până atunci.
- Ciudat, trebuie să fi dorit el ceva.
- Doar să le citesc. Cum ți-am spus, a fost destul de emoționant pentru mine...
- Și despre ce ați vorbit?
- Despre Cioran...
- Cum despre Cioran?
- Liiceanu mă întreba și eu îi răspundeam. Asta a fost tot. Cred că a fost bucuros să vadă un elev de liceu, care citea cam tot ceea ce publicaseră ei până atunci. Oamenii se simt bine în astfel de momente, când constată că li se consumă produsul, că are un rost ceea ce fac și, mai mult decât atât, că văd acel rost existând lângă ei, aproape, nemaifiind doar o idee... Mi-a dat inclusiv adresa lui Cioran. Pe asta i-am cerut-o chiar eu, într-un final. La un moment dat, voiam să îi scriu... Porniri și reprezentări de adolescent! Și acum păstrez foaia aia, cu scrisul lui Liiceanu. O hârtie galbenă, cu o bandă autocolantă. Amintire a copilăriei...
- Să știi, Marin, am apreciat că nu m-ai întrebat nimic despre viața mea personală...
- Urma să te întreb... Cel mai probabil, zilele următoare, când mi-aș fi putut permite...
- Nu..., vorbesc serios. Mi-a plăcut asta la tine, îndeajuns de mult ca să te iau în seamă. Doar în acel bilet, la terasa Lider, ai făcut o aluzie...
- Atunci doar am vrut să mă dau interesant, să îți arăt că știu și, totuși, să par interesat de tine. Să vezi că sunt capabil să trec peste asta, peste o prejudecată, sau un neajuns... Doream să constați că poate exista cineva care acordă șanse... Iar dacă nu eram luat în serios, cel puțin urma să apreciezi stilul... Oricum, nu îmi știai vârsta, pentru mine era un avantaj. Dacă aș fi venit direct la tine, bănuiesc, fără nici o greutate, cum ar fi decurs lucrurile...
- Cum?
- Cred că ai fi refuzat să vorbești cu mine și, dacă aș fi insistat, poate că m-ai fi înjurat. În acel bar nu era un loc potrivit pentru conversația pe care mi-o doream. S-ar fi transferat câte ceva din frivolitatea contextului…
- Eu nu înjur.
- Niciodată?
- Aproape niciodată. Rar, pentru a vorbi urât, trebuie să fiu foarte supărată... În plus, chiar dacă m-aș manifesta astfel, aș face-o numai față de persoane din anturajul meu, față de care am o anumită intimitate.
- Măi, măi... Poate că ai fi și credincioasă...
- Iar ești măgăruș...
- Trebuie să ai tu un motiv dacă niciodată nu înjuri. Este un principiu?
- Nu neapărat. Așa, pur și simplu.
- „Pur și simplu”, asta este o vorbă surdă, o invenție, nu există în realitate... Un lucru mă interesează, totuși... Nu îți este greu să suporți această greutate a impresiei pe care o lași împrejur, pe care o au despre tine cei care te cunosc, a rudelor, în special? Nu îți spun nimic?
- Eu nu prea am rude, sunt relativ puține, iar cele pe care le am sunt răspândite prin țară. Am copilărit în Craiova, sunt născută în Deva...
- Bine..., dar ceilalți, vecini, colegi de birou, simple cunoștințe?
- Mă interesează prea puțin... Crezi că eu sunt mai rea sau mai vinovată decât multe dintre femeile așa-zis onorabile? Știu atâtea care își înșeală bărbații și care sunt luate drept niște zâne... Cel puțin eu nu înșel pe nimeni... Și nici nu mă laud cu virtutea pe care nu o am... Diferența între mine și acestea e că lumea nu știe despre ele nimic, pe când pe seama mea se mai comentează... Atâta tot. Impresia asta este născută în primul rând din invidie. Nefiind atât de atrăgătoare, au găsit de cuviință să îmi învinovățească felul în care arăt. O chestie tipic feminină!
- Vorbești de parcă tu nu ai avea nici un aport la starea asta de lucruri... De parcă ai fi cu totul exterioară. Tu nu ai nici o vină?
- Poate că am, dar ea este prea puțin importantă între motivele care au dus la această reprezentare iremediabilă. Să nu crezi că nu am inimă și că nu mă gândesc la lucrurile pe care le spui tu, sau pe care, mai exact, ai vrea să mi le spui, întocmai ca un bunic. Ceea ce zici tu, cu destulă prudență, eu văd mereu, într-o formă sau alta, în ochii celor din jur. O înjo-sire fără sfârșit, în tăcere. Toată această rușine o plătesc continuu. Să nu consideri cumva că îmi este ușor să le văd în priviri osânda, superioritatea, disprețul. Ascunse toate sub cele mai amabile gesturi și politețuri. Nu știi cât poate să doară politețea aceea... Nu tot timpul, uneori. Trebuie să parez privi-rea unor femei, privirea unor bărbați, absolut diferite… M-am obișnuit…
- Adineauri spuneai că nu îți pasă... Pari totuși destul de afectată. Nu spun că nu e firesc…
- Din alt punct de vedere nu-mi pasă...
- Și atunci de ce continui să le argumentezi, să le întărești convingerile. Faci lucrurile astea numai pentru bani? Știu că ai un serviciu bine plătit, mi-a spus Pușcu acest lucru, că ai un serviciu bun, la Compania Lignitului, economistă.
- Marin, te rog să înțelegi, nu fac nimic ieșit din comun. Din când în când, mai accept pe câte unul, cel puțin așa cum s-a întâmplat și cu tine... Dar pentru toată lumea nici nu mai contează. Nu fac altceva, atâta tot. Am o viață privată, pe care mi-o construiesc așa cum doresc. Nu trebuie să dau nimănui socoteală. Fac unele eforturi să nu îmi fie rușine de mine însămi. În rest, ce poți să faci mai mult? În legătură cu bărbații care mi se oferă, îi aleg pe unii dintre ei. Să știi că am și eu criteriile mele. Și nici pe de parte nu este doar cel material... Încerc să nu îmi displacă propriile opțiuni, să nu îmi fie silă de mine. Este vorba de sila de a doua zi, pe care cred că o simt numai femeile, după ce s-a consumat totul..., cu cine nu trebuia. S-a întâmplat de vreo două ori... Te uiți la acel bărbat, pe care l-ai primit în tine, și nu înțelegi cum ai putut să faci asta! Ai un sentiment de șoc mărunțit. Cum a fost posibil să accepți să te culci cu un astfel de om?! Nu îți mai zic ce senzație ai, atunci când el încearcă să îți intre în voie după ce te-a avut, când se maimuțărește... Poate că o femeie m-ar înțelege mai bine... Dar ce îți spun eu ție?! Măi, copilule... Oricum, senzația asta trece destul de repede, asperitatea timpului o nivelează repede... Dar silă tot îți este puțin, chiar și după un timp... Pe de altă parte, vei vedea și tu, zadarnic încerci să spui oamenilor ceva, sau să le arăți că lucrurile stau invers de cum le știu ei. Oamenii rămân cu ceea ce știau dinainte. În cazul meu, preferă să audă de la alții, decât să înțeleagă de la mine. Cred că, și dacă aș merge la mănăstire, tot aia ar fi! Așa este lumea, are nevoie de o singură greșeală, nu iartă niciodată. Îi este necesară numai una singură, așteptată de cele mai multe ori. Răutatea din ei nu le dă voie să ierte. Cum îți zic, dacă mi-aș propune acum să nu mai fiu cu nici un bărbat, din contră, înfierarea ar fi chiar mai mare decât este acum, s-ar adăuga un spor de răutate, de ironie și de agre-sivitate. Și știi de ce? Tocmai pentru că am putut să mă opresc, să mă desprind de identitatea pe care ei o știu. Nu sunt convins că înțelegi ce spun. De asta am zis că nu mă interesează... Nu merită să mă intereseze... Nici nu țin să îmi înving identitatea. Pentru ceilalți, a fi fost curvă este cu mult mai grav decât a fi curvă... Adică, față de o curvă mai ai înțelegere, fie ea și ipocrită, în schimb, față de o fostă curvă - toată bășcălia! Așa este judecata oamenilor...
- Și atunci, dacă lucrurile tot stau așa, preferi să continui... Undeva, trebuie să fie o soluție. Totuși, de ce faci asta? Este rezultatul mai important pentru tine decât este efectul?
- Dar nu fac nimic… Este mai degrabă o impresie. O asociere între aspectul meu fizic și boala din creierul lor.
- Cum așa?
- Lasă… Mă indispune discuția asta. Măi, dacă mă văd vorbind sau mergând alături de un bărbat, înseamnă că deja m-am culcat cu el sau că o să fac asta cât se poate de curând.
- Tu spuneai că mai cedezi uneori… Nu mai fă asta vizibil. Sau limitează-te la o singură opțiune. De ce nu o faci?
- Măi, dar nu prea face nimeni asta… De ce nu o fac eu? Pot fi multe argumente, iar de vorbit se pot vorbi și mai multe. În principal, pentru că nu am stăpân. În mare parte, fac asta din singurătate. O femeie nu poate sta singură. Pentru voi, bărbații, este mai ușor, mulți vă doriți chiar asta. În schimb, noi avem de oferit, singurătatea îi face femeii existența absurdă. Iar într-o existență absurdă este posibil orice, inclusiv învinuirea care îmi este adusă. Simpla singurătate o prilejuiește, poate fi și numai un pretext…
- Ceea ce spui acum pare o dispoziție către filosofie, poate chiar către un anumit tip de religiozitate... Eu cred însă că lucrurile sunt cu mult mai simple, este vorba, în fond, doar de o simplă opțiune...
- Da și nu...
- Ai grijă! Pe Dumnezeu îl simți, în stadiul în care abia faci cunoștință cu El, numai în nenorociri și suferință, iar suferința îți arată o singurătate reală, de neînstrăinat, numai a ta. Abia atunci îl poți afla pe Dumnezeu... Cine suferă primeș-te. Da’ chiar! Crezi în Dumnezeu?
- Nu știu ce să zic... Ceva trebuie să existe. Uneori cred. Alteori uit. Pentru mine, Dumnezeu trebuie să fie un sprijin psihologic, un resort pe care trebuie să îl aibă oamenii atunci când le este mai greu. După mine, credința vine când ai început să simți nevoia acestei siguranțe, ca o soluție de rezervă. În alte momente, simt o bucurie a simplului fapt că exist. Nu știu..., sunt de ajuns niște peisaje, niște vorbe scrise, un copil jucându-se... Dumnezeu pare a fi o rezervă a lucrurilor pe care le știm, sau ar trebui să le știm, poate că este tot ceea ce ne-a mai rămas să aflăm despre noi. Îmi pun și eu din ce în ce mai des respectiva întrebare. Cel mai mult mă gândesc la toate lucrurile despre care îți spun, când aud că a mai murit cineva sau când particip la o înmormântare. Constat că moartea este foarte obiectivă, si-gură, fără ezitări. În spatele ei, trebuie să mai fie ceva. La astfel de evenimente devin, cum îți zic, foarte sensibilă. Apoi, treptat, uit. Mai bine spus, mă obișnuiesc din nou cu normalitatea vieții, cu tot ce este comun, repetabil. Deși poate părea o copilărie, nu îmi convine relativitatea asta în ceea ce privește credința. E atât de împărțită, de interpretată, atât de supusă oricui dorește să și-o reprezinte, încât nu pare să fie credibilă! Parcă nici nu ar reprezenta o instanță absolută, pe Dumnezeu - creator al Universului, ci parcă ar fi ceva la îndemâna oricui, un aspect particular al omului, ceva care ține de o dimensiune cul-turală a acestuia...
- Oricum, în cazul în care Dumnezeu există, te asigur că lucrurile nu stau așa cum le enunți.
- De unde știi tu?
- Așa am citit pe undeva. Și, din alt punct de vedere, nu are nici un rost ca, în loc să aprofundăm corect o religie, să ne facem credințe personale, proiecții ale sinelui nostru. Ar fi puțin probabil ca a mea să fie și cea corectă… Mult mai normal este să îmi însușesc una care există deja, verificată și autentificată istoric, măcar fragmentar, în care au crezut alții de dinaintea mea. Dacă s-au înșelat și ei, măcar să pierdem laolaltă. Să nu fiu, să nu rămân singur în păcăleală! Un eveniment, o situație tragică le accepți mult mai ușor dacă le trăiești împreună cu semenii. Chiar și înainte de o pedeapsă, te bucură puțin să știi că lângă tine vor suferi și alții. Nu este o formă de egoism, ceva mult mai complex, o tentație a împăr-tășirii, a comuniunii...
- Dar tu crezi în Dumnezeu? La modul că mergi la biserică, că postești, că te rogi?...
- Nu, astea nu... Chiar mi se par niște lucruri bătrânicioase, detalii corespondente tentației pentru rudimentar a omului. Imitații jenante și, totodată, stimulări ale unei automulțumiri. Dintre cei care fac aceste lucruri, nu am întâlnit mulți care să știe ce și de ce le fac. Majoritatea aveau un compor-tament mimetic, fără să înțeleagă mare lucru din propria mani-festare. Dar poate că nici nu contează acest lucru, poate că este important numai să procedeze astfel. Așa cere Dumnezeu... Eu am o aversiune sangvină față de orice tip de formalitate, posibil să greșesc... Dar am un dubiu: în Biblie, însuși Dumnezeu cere oamenilor să facă unele lucruri despre care m-ai întrebat și tu, rugăciune, post și așa mai departe. Adică, ar fi corecte... Asta numai dacă Biblia este un înscris corect, materializat prin acțiunea Duhului Sfânt. Când spun acest lucru, mă gândesc la inspirația și la voința celor prin mâna cărora s-au scris acele cuvinte. Probabil că aceia care au scris-o au căzut de acord asupra câtorva măsuri prin care să determine oamenii să trăiască într-o formă asociativă, Biserica, și să îi creeze acesteia o identitate tocmai prin astfel de măsuri. Referitor la faptul dacă aș crede sau nu în Dumnezeu, nici eu nu știu ce să spun... Poate că nu am suferit încă de ajuns. Eu cred că, atunci când Dumnezeu se apropie de om, omul începe să plângă. Și dacă totuși este, îl voi hăitui continuu cu gândurile, cu experiența, îl voi confrunta cu toată realitatea și înțelesurile ei. Vreau să fiu sigur de existența Lui, nu doresc să ezit. Îl voi pune față în față cu lumea, cu faptele și cu urmările faptelor ei. Voi cere socoteală pentru diferite situații pe care eu le constat, mă voi ruga, totuși, pentru a înțelege această foarte subtilă taină a res-ponsabilităților. Îl voi sfârteca, în acest fel, până când nu va mai rămâne nimic din El. Iar dacă va rămâne ceva din Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu există, că El exista și înainte. Cum eu nu aș avea cum să-L omor, înseamnă că va fi și de atunci încolo alături de mine. Unde aș putea eu să mă duc și să pot scăpa de El? În păcat? Nici vorbă! Acolo vine după mine Hristos. Când voi fi eu obosit de această facultate de a întreba, abia atunci am să cred și chiar îl voi îngriji, pentru a se reface în urma luptei cu mine... Nu se poate să nu îi pricinuiesc nici o rană... Până atunci, îmi va ajunge ceea ce voi afla de la ziua de mâine, din lume, din niște cărți, sau de la tine... Ori poate că voi ceda și voi primi realitate din suferință.
- Cred că glumești! Ce vorbe sunt astea?
- Tu crezi că glumesc în legătură cu Dumnezeu? Există timp pentru asta?
- Da, cu Dumnezeu...
- Nu, totul este serios. Poate fi eronat, dar de glumit, niciodată.
- Și chiar crezi că este corect ca omul să sufere? Crezi în obligativitatea suferinței? Prin asta trebuie să ajungă el la adevăr? Mă tem că este doar o teorie. De altfel, îmi sună cunoscut.
- Nu neapărat. Dar daca alte metode nu servește... Depinde ce importanță are pentru el această suferință, unde îl duce ea, în ce îl transformă. Suferința înrăiește sau echilibrează, în funcție de predispoziția spre rău sau spre bine a celui în cauză.
- Ce predispoziție?
- Înspre ură sau înspre împăcare cu ea, cu sine. Important este ca suferinței să i se găsească un sens. Poți să ieși din suferință o fiară sau un îndumnezeit.
- Așa vrea Dumnezeu?
- Cică așa... Atunci când omul își refuză alte variante, cu mult mai comode, pe traseul său spre adevăr, acesta fiind probabil și „destinul” vieții.
- Și toată suferința noastră, asta comună, cea pe care o trăim fiecare, chiar dacă vrem sau nu s-o recunoaștem, are un asemenea sens?
- Bineînțeles, dar acum, nu absolutiza... Depinde tot de om. Dar, referitor la ceea ce ai spus tu mai înainte, și eu cred că nu ești mai rea decât alții.
- Măcar pentru faptul că este foarte vizibil ceea ce fac și pentru că nu mai am nici posibilitatea de a mă ascunde.
- Într-adevăr...
- Atât de vizibil, încât te deranjează și pe tine într-o oare-care măsură.
- Nu e vorba de asta...
- Ba și de asta, doar nu îți pasă de mine! Îți pasă tot de tine, nu vrei să simți rușinea. Nici pe stradă, nici lângă mine.
- Și, dacă ar fi cum zici tu, nu este omenește?
- Până la un punct, apoi ar fi tot omenește să fie și altfel, să ai și o altfel de raportare.
- Eu cred că înțelegi... Este aceeași jenă pe care, cu sigu-ranță, o simți și tu, așa cum ai zis. Numai că pentru mai toate aceste tipuri de stări indulgența funcționează mult mai bine când este vorba de tine însuți și este mai inhibată când cauza este o altă persoană. Pe altul îl judeci mult mai aspru decât o faci când este vorba de tine însuți.
- Poate că așa este... Cât despre suferință... Nu știu cât este de corect. Mai bine să sufere Dumnezeu decât să sufăr eu. Pe lângă asta, El este departe. Nici măcar nu I se aude plânsul. Iar dacă acest plâns nu se aude nici măcar în mine, datorită unei rezonanțe anume, chestia cum că El este creatorul nostru, atunci sunt salvată definitiv de vreo culpabilitate.
- Ei, vezi, pentru asta merită să trăim, să vedem dacă este sau nu este așa cum ai zis... Nu observi, la fiecare dintre noi, cu câtă disperare ne ținem în brațe? Câtă nevoie de dragoste avem? Asta cred că este omul - o dragoste în desfășurare. Corect sau incorect înțeleasă...
- Măi, ce reprezintă pentru tine femeia? Bineînțeles, în afară de lucrul acesta, pentru care ne-am întâlnit acum...
- Întrebarea este și grea, și foarte dură. În primul rând, nu am vârsta corespondentă unei astfel de întrebări. Cum să întrebi așa ceva un copil?...
- Hai, lasă... Zi-mi!
- După mine, dacă ar fi să îți răspund frumos, aș zice că femeile sunt niște fascicule de lumină, cu ajutorul cărora un bărbat s-ar putea cunoaște pe sine, adică ar putea să privească, să își lumineze atent zone din caverna interiorului său. Cred că femeile fac un bărbat să se cunoască mult mai bine pe sine, fiecare cu un lucru specific, deosebit de celelalte de dinainte sau de după ea.
- Am avut curiozitățile mele... Am mai pus această întrebare... Tu ai răspuns, nu știu cum, mai omenește...
- Dar miza voastră care este? În afară de bani, de alungarea singurătății, de căutarea de a împlini o plăcere și alte asemenea prostii, printre care și egolatria… Evident, ea nu vă aparține doar vouă.
- Ce alungare a singurătății, măi? Din contră! De fiecare dată descoperi că singurătatea este mai multă, atunci când lângă tine mai este cineva. Poate că și așteptarea, proiecția, te duce mai aproape de această senzație...
- Să știi că și eu consider la fel!
- Știi ceea ce cred eu că este un confort, chiar o miză, așa cum zici tu? Ceva ce nouă ne place foarte mult, cu care vă suntem superioare și chiar vă dominăm?
- Nu...
- Chestia asta, care ține de o chimie internă: ne bucură nespus ideea de a fi dorite, de a vedea cum renunțați la multe lucruri, la care țineți, pentru noi, pentru a ne avea. Numai ca să vă acceptăm, ați fi în stare să vă dați și pe voi înșivă! Și, mai ales, preferați să dați tot doar pentru ca noi să nu cumva să vă refuzăm masculinitatea, să nu vă simțiți inferiori. În comparație cu altcineva, despre care știți că a fost acceptat mai înainte, sau chiar inferiori față de voi înșivă.
- Tu chiar ești o filosoafă! Eu cred că și voi plătiți, la rândul vostru, această putere despre care îmi vorbești cu voioșie, cu un entuziasm copilăresc. De pildă, o dată con-sumată această miză, a sexualității, în mare măsură despre ea vorbim, la cine rămâne cea mai mare parte din responsabilita-tea vieții? La voi...
- Și de ce crezi tu că se întâmplă așa?
- Pentru că vouă vă place să fiți dorite, chiar aveți un amor propriu în plus: trebuie ca noi să vă și facem această dovadă, prin durata intenției, prin calitatea ei, prin felul în care ne purtăm cu voi, prin generozitate, prin cât de bine vă înțelegem felul de a fi, mereu particular, niciodată repetabil, prin cât de mult vă ascultăm etc., etc. Pentru acestea toate, trebuie să și plătiți cumva.
- Ești așa amuzant... Îmi vine să râd de nu mai pot...
- Prin cât de amuzanți suntem... Toate acestea, sau unele dintre ele, reprezintă căutarea unui confort, dar vă și măgu-lesc... Aveți voi un drac al mândriei, unul special, repartizat numai femeilor, pe lângă toată ceata propriu-zisă. Însăși această măgulire are un erotism distinct.
- Și nu vezi nicăieri normalitatea?
- Poate că da, numai că mă supără că vă considerați o miză în sine...
- E un drept al nostru, câștigat în mii de ani de istorie, trecând peste deziluzii, riscând...
- Un drept, pe naiba! Este o tâmpenie a bărbaților! Prostia și slăbiciunea lor au creat această obișnuință, aproape un reflex social!
- Lumea trebuie să se desfășoare într-un fel. Cumva tre-buie să fie asigurată dinamica obligatorie a lumii.
- Lasă că vedeți voi… Să știi și tu: bărbaților le revine un cost material al unei relații, iar voi plătiți, de cele mai multe ori, sufletește.
- Ești așa simpatic supărat, când te înfierbânți...
- Nu sunt înfierbântat deloc! Și nici supărat. Bărbații v-au făcut curte numai în varianta cerșetoriei, au părut leșinați după darurile voastre. Ce să spun?! V-au dat impresia că sunteți indispensabile, obligatorii în economia vieții lor. La voi înce-pea și se termina totul.
- Acum, tu nu faci cam la fel? Care ar fi diferențele foarte însemnate, de luat în calcul?
- Ba da, tot cam la fel... Dar măcar eu știu cum stau lucrurile... Și nu voi cultiva niciodată greșeala, înșelătoria, nu voi contribui cu nimic la tâmpirea bărbaților și nici la transformarea femeilor în dame de consum... E destul de important și numai atât. Dacă nu pot repara nimic, măcar să nu cultiv aceste nebunii, să nu alimentez slăbiciuni.
- Atâtea aspecte ar fi de nuanțat aici! Uite, să îți zic o chestie: știu curve care sunt receptate ca fiind atât de curve, încât tot ele trebuie să plătească pentru a fi iubite...
- Da..., interesant... Pentru a fi iubite, sau pentru a fi, cum să spun, regulate?
- Varianta secundă, elevația voastră!
- În prima variantă ar fi fost chiar banal! Da, într-adevăr, trebuie ținut un echilibru. Cu timpul își revin mai toate, așa cred eu, fie mai devreme, fie mai târziu. Le obligă, până la urmă, socialul. Le obligă să țină de o regulă, le regularizează trăirile, sentimentele. Apar alte orizonturi, alte aspirații. Și toate sunt legate de o devenire nouă, pe care și-o pot apropia doar dacă se schimbă, dacă renunță la acele lucruri care le semnalizează ca fiind incompatibile etic, social, moral cu aspi-rația. Apoi, toate aceste femei devin onorabile, dar în loc să devină onorabile prin Hristos, devin onorabile prin funcții.
- Ce aspru ești!
- Nu, deloc... Ce am spus presupune o îngăduință maximă. Tu ce îți dorești, ce vrei de la viață?
- Cel mai mult mi-ar plăcea să călătoresc, să cunosc lumea, toate minunile și minunățiile pe care le știu din cărți și din filme. Dacă ar putea cineva să îmi ofere asta!... Aș vrea să văd piramidele. Tu ce crezi că reprezintă piramidele?
- Tot felul de lucruri: puterea credinței, convingerea că există și o altă dimensiune a vieții, forță de mobilizare, pe care o poate da un astfel de sentiment, stadiul unei tehnologii din acele timpuri, gust și, evident, nivel artistic, demonstrație de forță și de organizare socială, de putere, de coordonare a maselor, de răbdare, de voință, materializarea tot felul de calcule, temple ale matematicii, o mărturie despre disponibili-tățile omului etc. O mărturie în mijlocul deșertului, cu toate că simbolismul este întâmplător.
- Știi ce cred eu? Eu cred că piramida reprezintă închipuirea în piatră a formei nisipului, când acesta este bătut de vânt, din toate cele patru direcții.
- Ce-i cu poezia asta?
- Nu-i nici o poezie, asta este părerea mea. Cred că piramida este o reprezentare, o concepție a lumii de dincolo.
- Bun..., dar ce legătură are asta cu nisipul?
- Are, odată el a fost piatră...
- Du-te, măi, de aici!... E o aiureală ce spui.
- Tu m-ai întrebat pe mine ce aș vrea să fac, ți-am răspuns. Dar tu ce vei face? Vei încerca să pleci din țară? în locul tău, eu aș pleca. Aș intra la facultate și apoi aș găsi o bursă pentru a o șterge de aici... Se duc foarte mulți așa, se dau multe burse de acest fel, de studii. Þi-o tot prelungești, până rămâi definitiv la universitatea respectivă.
- Ei, Clara, până atunci mai e mult...
- Cum să mai fie mult? La anul termini liceul...
- Mai e mult... Nu cred că voi pleca afară. Dacă s-a întâmplat să mă nasc printre români și să împart cu ei acest aer căzut din înalt, atunci nu mai este nimic de făcut. Să nu crezi că îmi place asta sau că îmi convine. Este chiar o pedeapsă pe care o resimt la nivel personal, dar, mă gândesc, undeva trebuie să fie un rost. Nu cred că nu are absolut nici un sens locul în care te naști. Iar în viață, cred eu că este preferabil, nu trebuie să îți scape aceste sensuri. Poate este și o formă de fatalitate ceea ce îți spun, dar asta cred. Așa zic eu, nu voi pleca... Toți ai mei au trăit aici, nu s-a gândit nici unul să plece. Cel mult, s-au dus peste un deal sau peste vreo apă, atunci când și-au făcut familii. Deși, să nu crezi că îmi place aici, ori că îmi convin lucrurile care se întâmplă. Nimeni nu construiește nimic, aici toată lumea vrea să aibă puterea, pentru a putea să dărâme ce a făcut cel de dinaintea lui. Apoi, începe să clădească ceva de la zero. Nimeni nu vrea să urmeze celuilalt... Și toți așteaptă norocul și un ajutor de undeva, nu contează de unde. Noroc și ajutor să fie! Din cer, de pe pământ, nu contează, românul așteaptă... La acest hazard îi și place să joace tot așa cum ar juca la o loterie. Tombola e starea continuă a mentalității noastre. Pe români, dacă ar vrea cineva să îi extermine, trebuie să îi adune pe toți la un loc și să le spună doar atât: Alegeți-vă un lider! După asta nu trebuie decât să îi lase singuri și să se întoarcă mai târziu... Va găsi unul singur, supraviețuitorul luptelor dintre ei... Românii nu se pot asocia, nu pot să aibă proiecte de grup. Un popor de lideri...
- Bine, dar ce vei face tu?
- Nu cred că voi face mai nimic, voi tot duce mereu la groapă o puță sculată.
- Hai, lasă-mă! Chiar așa?! Ocupația de bază... Dar cu scrisul, ce vei face cu scrisul? Mi-a spus Pușcu despre tine că sunteți colegi într-un cenaclu, încercând să mă convingă pentru alte lucruri... M-a distrat, nu vedeam legătura dintre ele.
- Da..., de parcă el s-ar pricepe la scris... Nu știa nici el ce să îți mai spună pentru ca tu să fii de acord să îți recit ceva… Vorbind serios despre această preocupare a mea, îți spun că nu o să admit ca ea să îmi fie preocuparea de bază. Ar fi destul de trist… Nu știu... Acest domeniu nu mă prea încântă, nu îmi face o cine știe ce impresie, mai precis oamenii care sunt implicați, irascibilitatea și ireconcilierea dintre ei. Nebunia, autopoziționarea fiecăruia în centrul lumii literare din care face parte, lipsa oricărei solidarități… Cu oricine te-ai întâlni, primul lucru pe care îl face este să îl denigreze pe celălalt, să nu cumva să îți rămână alternativa... Toți vor exclusivitate... Și nu vorbesc neapărat numai de cei de la București sau numai de cei din țară, vorbesc și de scriitorii mari. Pe undeva este normal ca un sistem, precum comunismul, să îi fi împărțit atât de dramatic, în falii distincte, ireconciliabile, fără posibilitatea vreunui contact. Inclusiv intransigența unora mi se pare normală, dar numai pe acest criteriu, cel al compromisului din comunism. Sunt cam trei tabere. Una, într-o oarecare măsură cam diluată, este aceea a intelectualilor comozi, care nici nu au parvenit și nici nu au făcut disidență, personalitatea lor neplecând în nici o direcție. Totuși, aceștia sunt ușor suspectați de colaboraționism. Ceilalți rămân dispuși pentru totdeauna în fronturi diferite! Două armate care, în loc să se bată cumva, se ocărăsc și se insultă peste tranșee. Cei care au acceptat minciuna comunismului și au devenit, în felurite chipuri, acti-viști, parvenind social, implicit și material, deși nu sunt atât de energici, mi se par a fi cu mult mai mulți decât cei care au făcut disidență. Și pentru că spațiul românesc este locul unde împă-rățește lipsa de atitudine, cât și nepăsarea față de adevăr, mulți dintre comuniști se dau acum drept disidenți... Și cu cât i-ar viza mai pronunțat îndoiala, cu atât devin mai vehemenți împotriva foștilor colegi. Dar ce este și mai interesant e că oamenii de cultură de stânga, mă refer mai ales la prozatori, mie personal îmi par a fi mai puternici, mai buni în scrisul lor, decât cei care se postează în dreapta. Doar câțiva, foarte puțini, din generația ’80, vor mai putea de acum încolo să încline balanța. Eu înțeleg că vor fi fost câțiva dintre oamenii de artă care să fi crezut sincer în idealul socialist, în acest destin al României. Multe dintre tipurile de argumentare ale sistemului se ating, pe undeva, de sensibilitățile și de reprezentările artistului, de echitatea socială, dar mulți, cu siguranță, au fost niște jigodii ordinare, acceptând avantajul unei opțiuni degradante, fără a se fi gândit cum s-a instaurat acest comu-nism în România, fără a fi dorit să vadă cum proceda sistemul cu aceia care i se împotriveau sau nu colaborau. Rezistența din munți și asasinatele de acolo nu i-au făcut deloc să le fie rușine. Pe de altă parte, mult mai aproape de noi ca timp, nu se poate să nu fi văzut și să fi înțeles lângă ei, în social, toată suferința, tot chinul, toată degradarea, călcarea în picioare a unei dem-nități elementare... Mai gravă decât frigul ori foamea.
Am citit, de curând, prin presa noastră, niște cifre colosale, ale remunerărilor scriitorilor de partid de către acel infecțios regim politic. Din publicarea unui roman îți puteai cumpăra ușor o casă în București, dintr-o poezie cu partidul ori cu Nicolae Ceaușescu puteai trăi o jumătate de an... Este adevărat, tentația trebuie să fi fost uriașă. Cică alea cu Lenuța se plăteau chiar și mai mult!
- Pare de necrezut... Totuși, tu cum explici astfel de sume, pe lângă evidenta încercare de a tenta, căreia i se adaugă răsplătirea unei fidelități?
- Da, ai zis bine, cred că se urmăreau cu precădere aceste lucruri. În plus, sistemul, fiind unul de factură prioritar ideologică, se folosea de orice tip de propagandă, la toate nivelurile. Propaganda prin artă era dintre cele de bază. Nu făceau decât să o cumpere. Amintește-ți cântecele, recitările, picturile, coregrafiile, scenografiile, filmele! Comunismul avea nevoie de toate acestea, încerca să se propage astfel către sensibilitatea oamenilor. Și le subsuma pe toate. Ceea ce rămânea în afara erau forme dușmănoase împotriva siguranței statului, a suveranității poporului... Într-o atare importantă luptă, imaginară de cele mai multe ori, donqijotească, era nevoie să răsplătești „luptătorii” fideli, cel puțin pentru a da senzația realității luptei... Acum, centrul de greutate s-a mutat de la ideologie la ban. Banul este corespondentul capita-lismului. Noua societate nu mai are nevoie de artă, sângele ei nu mai este ideologia, propaganda, identificarea unui inamic, sângele este reprezentat de capital. Vechiul lichid vital, ideologia, a fost schimbat printr-o transfuzie firească, conștientă și nedureroasă. Zona de interes este alta, a trecut, cum am spus, de la ideologie la ban. Transfuzia respectivă a fost obligatorie pentru sănătatea noului sistem care se înfiripă la noi. Iar până când societatea de consum din România va considera arta în sine ca fiind o formă de capital, mai este mult...
- Tu, dacă ai fi trăit, ca scriitor, în România comunistă ce ai fi făcut? Ai fi fost în pușcărie sau în Marea Adunare Națională?
- Întrebarea ta este o capcana mult prea mică, prea ușoară, pentru mine... În primul rând, duci la extrem cele două variante. Existau și alte posibilități intermediare, chiar și alte situări. Nu era nevoie de toți nici la pușcărie, nici în M.A.N. Grosul fenomenului despre care ți-am vorbit s-a desfășurat chiar pe un spațiu de mijloc, care semnaliza mai puțin, transpus între cele două destinații. De unde atâta radicalism?! În al doilea rând, pentru ambele variante trebuia să fi fost un scriitor important, mă rog, cât de cât important. Nu orice șnapan ajungea în M.A.N. și nici în pușcărie! Exista noțiunea de elită și într-o parte și într-alta. Iar, acum, în al treilea rând, vorbind serios, ca și cum tu m-ai fi întrebat serios, îți răspund că nu am de unde să știu cu siguranță, nefiind pus într-o asemenea situație, necunoscând un context personal în care aș fi putut să fiu... De unde să știu, cum să mă pot plasa atât de exact? Nu știu nici spaimele pe care aș fi putut să le am, nici genul de aspirații care mi-ar fi bântuit sufletul în acele timpuri. Să știi că și conjunctura are un rol important! Responabilitatea față de alte persoane… Pe urmă, există un imobilism specific omului, o dorință orgolioasă de a fi consecvent unei opțiuni inițiale, de a dori cu orice preț să își arate sieși dar și celorlalți că nu a greșit într-o anumită alegere, că nu s-a înșelat, că inițial nu a fost, deci nici nu este, un prost. Și merge așa până la capăt... Oricum, dacă ar fi trebuit să optez în anii ’50 sau ’80 pentru comunismul din România, nu cred că aș fi făcut-o. În ’70, în schimb, nu știu ce aș fi făcut… La început și la sfârșit au fost toate mult prea evidente... Dar de acest lucru îmi dau seama acum, atunci, nu. Chiar am fost emoționat când am primit însemnul de șoim al patriei, cravata de pionier... Prin clasa a VI-a am început să văd, să aud. Ascultam cu părinții Vocea Americii, Europa Liberă, deși tata era secretar de primărie. Nu făcea propagandă, dar era în aparatul de stat al unui oraș, la Sadu. Ca structură, era și este și acum un comunist. Mincinos, iresponsabil, neatent, în dorul lelii...
Ca scriitor, poate că mi-ar fi fost greu în acele vremuri, dar nu am de unde să știu... Cineva trebuia să fie obligatoriu lezat de opțiunea, de acțiunea ta. Mă gândesc mai cu seamă la ceilalți, la semenii de lângă tine. Dacă făceai acest pact cu diavolul, dacă refuzai compromisul, întraga familie suferea. Este destul de greu de făcut alegerea. Sunt niște dependențe pe care nu ți le dorești, împovărătoare. De cele mai multe ori, este bine să fii singur... Marile caractere s-au dus totuși în temniță, iar alții nici nu au mai avut timp să opteze... Oricum, un sistem bolnav în cele mai mărunte detalii! Absolut iluzoriu și inamic al omului. „Omul nou” era un om mort.
- Și despre ce este acum ce zici? Ești de acord cu acest tip de capitalism care se face în România? Un capitalism al hoților, al jegoșilor în care numai datorită unei disponibilități spre imoralitate poți să faci, să realizezi ceva, indiferent de domeniu? Sistemul te respinge altfel.
- Sunt și eu destul de supărat pe acest lucru... Însă trebuie să iei în calcul că acest capitalism românesc este făcut tot de către comuniști. Astfel, deloc obositor, vei avea toate răspunsurile... Ei sunt cei care astăzi construiesc capitalismul în România, cu mijloacele și cu demersurile lor de atunci, la fel de comuniste... Din acest motiv capitalismul de aici este atât de particular. Semnalizăm cu el în toată lumea! Un capitalism de lut! Iar Europei nu îi pasă de asta, nici Americii... Chiar îi consideră parteneri de proiect și discuție... Ori sunt proști, ori s-or fi relaxat și ei. Dar nici poporul nu are atitudine, este un popor al jumătăților de măsură, al comodității și lașității, al lui lasă-mă să te las...
Este, într-adevăr, o provocare să fii scriitor în capitalism, aici, în România... Unui scriitor de la noi îi trebuie o dimen-siune mesianică. Cu alte cuvinte, scrisul și individul au un pronunțat aspect de jertfă...
- Este totuși un domeniu complicat, alunecos... Cum te vei descurca?
- Nu știu, măi. Tu mă întrebi de parcă m-aș fi hotărât deja. Nu m-am hotărât ce o să fac. În primul rând, trebuie să mă cunosc. Să pot să îți răspund precis altădată la întrebări de genul celor de mai înainte... Asta mă gândesc să fac mai înainte de toate. Și am găsit o variantă.
- Într-adevăr, tu nu te-ai fi hotărât, dar, îți spun eu, tot cu ceva legat de artă, de sensibilitate, de suflet, te vei ocupa. Se vede asta, văd eu încă de pe acum. Nu cred să mă înșel. Ceea ce spui tu, cu dreptul, este o prostie... Nu ai valențe.
- Ce prostie, mă? Este o meserie bună, onorabilă. În plus, mă preocupă ideea de dreptate.
- O aiureală! Care dreptate?! Nu a existat niciodată. Este imposibilă în social. Poate că și din această cauză există promisiunea religiei, indiferent care ar fi ea, a compensației din cer pentru ceea ce se întâmplă pe pământ, sau, cel puțin, poate că de aia au credințele un asemenea succes la mase... Nedrep-tatea socială este contextul religiei. Crezi că vei schimba tu ceva?! Gânduri de copil... Vezi că nu ești decât un copil?
- Băi, față, nu este vorba de această dreptate despre care vorbești tu, adolescentin, într-adevăr... Mai este o dreptate poziționată, simplu, la nivel de indivizi, care coordonează via-ța, asigură un ritm, sau ar trebui să facă acest lucru... Contextul social despre care vorbești tu este un aspect exterior al sentimentului religios, fondul problemei se reprezintă interior, face referință la o lume interioară. Ce știi tu?
- Ce coordonează, băi? Da, și dreptatea asta este tot aceea despre care vorbeam eu. Suma acestor dreptăți din viața de zi cu zi dă... „ideea de dreptate”. Numai pentru un nebun lumea interioară nu este corelată cu exteriorul.
- Chiar așa?! Nu se mai poate face nimic? Trebuie să îmbătrânim uitându-ne! Ne mulțumim să constatăm nedrep-tatea și nu mai facem nimic. Nu încercăm nici măcar lângă noi să ordonăm lucrurile… Nici noi nu mai producem dreptate în apropierea noastră.
- Nimic... Numai iluzii. Alimentate de escroci și de idealiști, deopotrivă...
- Așa crezi? Și această situație este definitivă?
- Nu știu dacă e definitivă, dar că ea este de când lumea, nu am nici o îndoială. Probabil că e și definitivă... Singurul lucru pe care poți să îl faci este să vorbești...
- Scrisul, efectul său, este un fel de vorbire.
- Da..., numai că mai puțin cu aceia care sunt contemporani respectivului scris...
- Și are acest aspect o atât de mare importanță?
- Are. Esențială importanță.
- Singurul aspect care îmi displace în acest domeniu este acela despre care ți-am vorbit adineauri, chestia cu grupurile și cu indivizii care se exclud unii pe alții...
- Asta nu te va afecta pe tine. În scurt timp, nu cred eu că vor mai exista asemenea despărțiri de planuri, de viziuni. Lumea are acum o singură direcție. Nu are cine și ce să mai solicite astfel de opțiuni radicale. Nu ai nici un motiv să îți faci griji.
- Nu este vorba de griji, ci de ideea în sine. Lucrurile nu se vor schimba, țin de felul de a fi al oamenilor. Mie...
- Acuma te preocupă ideea în sine... Ce să spun!
- Nu mi-a plăcut niciodată haita, nu mi-a convenit să mă plasez în vreuna. Gruparea pe criteriul unor interese îmi produce chiar un disconfort. Știu prea bine că, în trecut, exis-tența grupurilor literare au diversificat și dinamizat cultura. Au generat inclusiv curente, dacă ar fi să mă opresc numai la aceste aspecte…Posibil ca fenomenul să se întâmple și acum, în zilele noastre, nu trebuie refuzată ideea. Numai că argumentele și criteriile trebuie să rămână într-o proiecție estetică, nu așa cum se expun ele astăzi. Ideea de grup, în care indivizi se asociază în spiritul unui ideal, mă emoționează, tot așa cum îmi repugnă grupările de interese. Pot părea cam feminine mărturisirile, voit morale, dar sunt convins că nu te mint, nici pe tine, nici pe mine însumi. Uneori, anumite mărturisiri merită să fie făcute, chiar dacă nu sunt crezute… Sunt un exercițiu, un antrenament pentru altele care pot să fie esențiale, decisive în viața unui om…
Chiar și printr-un oraș de pustietăți culturale, cum este Târgu-Jiu, sunt haite... Cele mai multe cred că vin dinspre o direcție a prieteniilor alcoolice. În orice instituție de cultură intri, și aici sunt atât de puține..., nu te poți duce nici măcar la toaleta ei fără să dai peste un grup. Exact atunci urinează acolo grupul... Nu mă refer aici la o potențială marcare de teritoriu, ci la altceva, mai puțin biologic.
- Și ce le reproșezi?
- Simplu: preocupările minore, conflictele minore, filiații și adversități care nu sunt tematice. Toate ar trebui să aibă un rost! Ei orbecăiesc și, când se găsesc unii cu alții, se iau la har-ță, fără nici un motiv, fără a fi necesar... Nu știu dacă înțelegi...
- Poate că ești tu prea exigent...
- Deloc. Toate lucrurile, fenomenele, gesturile trebuie să conțină o logică, trebuie să aibă naturalețea intimă a rațiunii, a unui înțeles...
- Măi, măi... Ce pledoarie!
- Vezi că iar ți-o pun, dacă nu ești atentă...
- Care ar fi logica, „naturalețea intimă a rațiunii”?
- Îți explic imediat, pe scurt. Din punct de vedere biolo-gic, rolul relaționării de tip sexual nu este erecția, ci ejacularea. Tot cam așa este și în ceea ce ți-am spus. Deși noi păcălim rațiunea acesteia din urmă. De explicat, ți-o pot explica...