-Sâmbătă-
De la ora cinci, păsările începură iar să cânte. Dimineața își deschidea grăbită aripile peste coasta de munte pierdută printre Obcinele Bucovinei. Primele raze ale soarelui luminau deja tăpșanul până la liziera pădurii de pini. Chior de somn, cu miros de fum în nas de la focul din colibă și cu gust de balmuș în gură după micul dejun luat în mod frugal, Marin începu să mulgă primele oi. Putoarea de Petrea iar nu se vedea nicăieri, și ciobanul înjură printre dinți lipsa de ajutor din partea celuilalt. “Ci dracu' faci aista, iar doarmi?” se întrebă omul. “Halal di-așa ajutor. Șî doar i-am zâs la Victor sî nu-l ieie la stânî, cî nu-i băiet serios! Da' de-acuma-i prea târzâu, ne-am potcovit cu iel pi vara asta”. După ce termină de muls prima oaie, se ridică de pe scăunel și strigă:
- Pe! Idi suda! Hai încoa' ș-ajutî la muls oili, ci mama huciului faci?
Nici un răspuns. Mormăind în barbă un “ubeu bes mamu tvoi” în limba huțulă, Marin luă următoarea oaie în primire. “Aista vedi cî baciu-i dus pânî în sat șî n-ari cini sâ-l scarmini șî-ș faci di cap. Îl mai aștept zeci minuti șî dacî nu vini o sî vadî iel cum îi masor spinarea cu bota!”. Soarele se ridicase deja de o suliță și radia o căldură greu de suportat. “Dracu' s-o ieie șî di vremi!” își continuă gândurile munteanul în timp ce începu să mulgă a treia oaie, “o înebunit șî clima asta, nimic nu mai îi cum o fost, altî datî îmblai îmbracat în cojoc sî mulgi oili dimineața, acuma îs deja în cămeșî șî nu mai pot di cald. Iar oili trebi tunsî di douî ori pi varî c-altfel îș dau duhu' di caldurî. Nici cu lâna nu faci nimic, câ-i prea scurtî. Laptili-i șî el slab, nu dau mai 'nica. Șî iarba sî tot usucî pi pașuni iar parău' îi șî iel pi jumatati secat. Iar cân' vini ploaia, apâi vini puhoi șî măturî tăt. Oh, Boje, Boje, ci-o sî s-aleagî di noi șî di viața noastrî? Iartî-ni, Doamni, pentru pacatili noastri șî nu ni pedepsî pentru greșălili noastri, cî răi șî pacatoș' sântem șî nu-ț merităm slava șî dragostea, da' Tu ești bun șî milostiv șî poț sî ni scoț' din orci necaz. Boh pamilui, Boh pamilui!”. Continuându-și rugăciunea în gând, Marin termină de muls și a treia oaie. Petrea încă nu apăruse. “Cu funia udî îl bat pânî sî cufurești pi el!” mârâi ciobanul și se îndreptă cu pași grăbiți spre colibă.
Când păși înăuntru, îl găsi pe Petrea ascultând știrile de la ora șase la micul radio cu baterii, marca “Tehnoton”. Într-o mână ținea micul fluier la care avea obiceiul să mai cânte uneori iar gura îi rămăsese căscată de uimire.
- Ci faci aici? Întrebă Marin. Nu vii sî m-ajuț' sî mulg oili? Sau nu mai înțălegi di vorbî bunî?
- Stai o țârî, răspunse celălalt, c-o dat amu' la aparat o știri bombî. Oscî americanii o masurat încalzârea climii ș-o gasât câ nu-i adivarat. Îi numa' ceva ca o vareanții naturalî la paternu' climatic standard. O zâs c-în congres o citit ieri raportu'.
- Îi o variații pi aia a mă-sii, răspunse primul. Tu ești batut în cap, nu vez' ci-i în jur, cî murim aici cu zîli cu zapușala asta? Șî ci ti-ntereseazî pi tini “paternu' climatic”, standard or nu, cân' oili-aștiaptî nimulsî-afarî? Cini vrei sî li mulgî, americanii? Hai urgent la treabî, c-altfel strâcăm prietenia!
- Dacî-i o vareanții naturalî atuncea nu tre' sî ni mai facim grij', nici oili nu mai tre' tunsî iar stamîna viitoari, cî clima o sî-ș' revinî la normal, adăugă Petrea.
Vru să mai spună ceva, dar când îl văzu pe Marin punând mâna pe macohonul din ceaunul de la mămăligă, cu intenții deloc prietenoase, sări de pe pat și-o șterse afară, la muncă.
În următoarea oră și jumătate mulseră amândoi oile, vreme în care lui Petrea nu-i mai tăcea gura, repetând la nesfârșit ce auzise la radio, despre inutilitatea alterării legilor transhumanței și a celorlalte obiceiuri sătești, modificate în ultimii ani de nevoie, datorită schimbării climei din zonă. Ciobanul preferă să pretindă că nu-l aude. Terminară treaba, duseră laptele în colibă și scoaseră oile din țarc la păscut. Deși era doar iulie, iarba trăda deja primele semne de uscăciune. Sus, soarele ardea nemilos, jupuind pielea de pe brațele deja obosite de la muls. Oile, apatice, abia se mai mișcau pe toloacă. Câinii, cu limbile scoase la maximum, le dirijau încet ca să nu se risipească. Din cauza lipsei de energie a animalelor, totul apărea ca într-un film rulat cu încetinitorul. Mânară turma spre pârâul din vale, pe jumătate secat de seceta prelungită. Cum ajunseră la albia lui, mioarele și câinii se aruncară claie peste grămadă spre apa mică și sorbiră din ea cu nesaț.
-Tari americanii iștia, zise Petrea din nou, o prins tătî pacaleala cu clima. Lumea s-o spariet digiaba, îi manimpulatî sî creadî cî vremea sî schimbî. Da americanii nu s-o lasat pacaliț'. Trebi sî știi cât mai multî lumi adivăru'.
-Tu nu vrai sî vez' ci-i în jur! răspunse Marin. Nu vez' cî murim di seti aicea. Apoi, fără să-și dea seama, continuă în huțulă: Douno, moia babca scazala șo... când văzu expresia mirată de pe chipul lui Petrea și-și aminti că acesta nu vorbea dialetul se opri și repetă ceea ce spusese, în română: Dimult, bunica mea spunea cî o datî, în august, o avut zapadî di-un metru. Era în timpu' razboiului, bunicu' era pi front iar ea era sângurî acasî. O fimeie din vecini o ajutatasî la treabî șî ramasăsî la ea pisti noapti. Cân' sî dischidî ușa la cinci dimineața sî meargî la treabî, fimeia cialaltî n-o putut, ș-o zâs la bunica cî ciniva o facut o glumî proastî ș-o proptit ușa di-afarî cu un par. Cân' s-o dus la giam sâ-l dischidî sî iasî afarî pi-acolo, zapada pânî la pervaz! O facut încet carari cu lopata, o bagat vitili șî oili în grajd ș-o razbit. În douî zâli zapada s-o topit șî vremea s-oncalzît. Vitili o mâncat fân șî n-o murit di foami. Da' la stâni, pi munț', o murit oili la gramadî di frig șî n-o avut ci sî li facî. Auz', zapadî di-un metru în august! Ș-acuma nici iarna nu țân minti, di zeci ani încoaci, sî fi vazut așa zapadî mari!
- O fost tot niști vareanții naturalii, zise Petrea. Tu nu vez' cî vor sî ni pacaleascî pi tăț?
- Tu or ești prost or ti faci! izbucni celălalt. Tu nu vez' ci-i în jur! Șî ma rog, dacî vor sî ni manipulezî, cini câștigî di pi urma manipulării ăstiia?
- Apâi sparie lumea, o sî-i obligi sî plateascî mai mulț bani pi asigurări la casî, șî o sî-i controlezî politic, o sî zâcî: bă, traim vremuri greli, vouî va trebi' un regim autoritar ca sî ieșîm din situația asta! Ș-așa sî terminî acuș șî cu democranția!
- Șî cu industria di mașâni cum ramâni, cî doar li trebi sâ-ș' vândî produsîli poluanti pi petrol șî trag tăti sforili în America sî aibî cât mai mulț' cumparatori? Aiștea n-au nici un interes sî manipulezî oaminii? Gândești-ti bini! Ripostă iar primul.
Oile terminară de băut, și, ceva mai vioaie, abia târându-și burțile pline cu apă, începură să pască iarba cu mai multă nădejde. Ciobanii auziră zgomot de pași dinspre mica potecă ce lega stâna de sat și-l văzură pe baciul Victor, înalt și ceva mai în vârstă apărând dinspre marginea pădurii. Plin de entuziasm, Petrea se duse la el și începu să-i explice despre noile descoperiri prezentate în raportul congresului american cu o zi înainte și despre cum sunt manipulați oamenii să creadă contrariul. Omul îl ascultă preț de câteva clipe, se întoarse spre Marin și-l întrebă în huțulă:
- Șo mae? Zduriusea?
- Ia ni znaiu, răspunse celălalt, aibo moje...
Se întoarseră amândoi spre Petrea, cu priviri preocupate.
- Marin, tu ramâi aici cu oili, tu Pe, vinî sus la facut caș, spuse Victor.
Porniră amândoi cu pas măsurat pe panta abruptă ce ducea spre colibă. Soarele, în mișcarea lui spre zenit, își amplifica nemilos forța săgeților termice. Transpirând din greu și mormăind în barbă, ciobanul rămas, ajutat de dulăi, mâna încet oile spre zonele cu mai multă iarbă, alternând între înjurături în huțulă pentru căldura de infern și rugăciuni cerând ajutorul lui Dumnezeu.

*
La lăsarea serii, plouă. Fu o rupere de nori care probabil depăși o sută de litri pe metrul pătrat. Din mica colibă a stânei oamenii priveau cu inima stransă la oile adăpostite sub șopron, ude deja leoarcă de la perdeaua de apă ce se strecura prin orice crăpătură. Curând, chiar de pe munte începură să curgă torente de apă, cu o asemenea intensitate încât înconjurară coliba. Vântul sufla cu tărie printre săgețile fulgerelor ce cădeau necontenit. Imediat, o rafală mai puternică smulse acoperișul șopronului și rupse gardul. Speriate, oile ieșiră din îngrăditură și o luară la fugă care încotro.
- Ursu, Haiduc, Bic! urlă baciul prin vuietul furtunii, chemând dulăii în ajutor. Idi! Blesco, bere vâuțea nazad!
După o clipă de ezitare, câinii se aruncară prin perdeaua de apă în întunericul vâscos în timp ce oamenii, înfășurați în pelerine de plastic încercau să traverseze puhoiul de apă până la genunchi ce îi desparțea de oile rămase între ruinele șopronului. După puțin, la o nouă rafală de vânt, zbură și acoperișul colibei.
Până noaptea târziu, oameni și câini munciră, la lumina chioară a două lanterne electrice, să strângă înapoi turma de oi pierdute și să repare șopronul și coliba. Din cele optzeci și cinci de oi, pierduseră șase. Două fuseseră trăsnite iar restul se înecaseră. Cele rămase în viață fură, una câte una, recuperate de câini. La miezul nopții ploaia se oprise, dar în coliba cu acoperișul stricat nu mai era nici un loc uscat. Cu resturile de gaz dintr-o sticlă reușiră cu greu să aprindă lemnele ude și să se mai încălzească puțin, dar nu mai putură dormi de grijă și de umezeala ce părea să îi penetreze până la oase. Dacă aici vijelia fusese atât de cumplită și neașteptată (buletinul meteo de la radio fusese vag, ca de obicei, și nu anunțase furtuna), oare cum trecuseră cei din vale prin ea? Casele, podurile, oamenii? Aveau să meargă a doua zi în sat, să afle.
*
-Duminică-
Odată cu răsăritul soarelui, putură vedea dezastrul. Cu ochii încercănați de oboseală și făcându-și repetat semnul ocrotitor al crucii, Marin privea la pășunea pe jumătate acoperită de crengile și pietrele cărate de torenți. Jos, unde fusese micul pârâu pe jumătate secat, o crevasă alungită, plină de trunchiuri rupte, se întindea de-a curmezișul pășunii. Liziera pădurii era acum întreruptă de arbori doborâți. Urme de foc arătau unde loviseră trăsnetele. În ruinele șopronului, păzite de câini, oile rămase în viață încă tremurau de spaimă și frig. Două din cele moarte zăceau pe câmp carbonizate de trăsnet. Celelalte patru lipsă fuseseră cărate de apă cine știe unde... Schimbarea de climă globală, dar și defrișările masive în amonte din ultimii ani, făcute de comercianți fără scrupule în colaborare cu o parte din populația autohtonă, își lăsaseră amprenta de neșters asupra văii. Pregătiră bidoanele și se apucară de treabă.
- Di la moșu' meu am moștinit stâna asta, șî mi-am petrecut verili aici în ultimii patruzăci șî cinci di ani, da' niciodatî n-am vazut așa civa. Șî nici moșu meu nu mi-o povistit c-ar fi vazut vreodatî așa civa, spuse Victor. Vini sfârșâtu' lumii, vai di capu' nostru!
- Îi doar o varianție naturalî, răspunse Petrea, o sî-ș revinî tăti la normal acuș. Vru să mai adauge ceva dar tăcu repede când văzu privirile amenințătoare ale celorlalți doi, și, cu o expresie de geniu neînțeles, se apucă și el de lucru.
În ciuda oboselii, reușiră să mulgă oile și să termine treburile cele mai urgente până la ora opt. Adrenalina pompată în sânge îi făcea incapabili să doarmă. Baciul se hotărî să-i trimită pe cei doi ciobani până în sat, să afle ce pagube a făcut furtuna și pe acolo.
Imediat Marin și Petrea porniră la drum. Ocolind trunchiuri căzute, sărind peste gropi și pietroaie aduse de apă, aveau amândoi sentimentul că traversează o zonă proaspăt bombardată. La fiecare câțiva pași poteca era complet blocată și trebuiau să execute un slalom ciudat pentru a putea înainta pe terenul denivelat. Cu greu, răzbiră, după aproape un ceas, la șosea. Sau, mai exact, la ce mai rămăsese din ea. Trunchiurile de arbori rupte erau mai rare, dar apa săpase ogașe adânci prin drumul pietruit, făcând circulația căruțelor aproape imposibilă. Iar în jur, pe dealuri și lângă albia pârâului se vedea aceeași distrugere ca în jurul stânei. Era deja ora nouă dimineața, dar șoseaua era pustie. În curând ajunseră la zona de confluență cu râul și văzură primele case ale satului. Cele de lângă apă suferiseră cel mai rău, aproape toate fuseseră inundate iar animalele luate de torenți. În locul verdelui ierbii, o culoare gri închis de mâl amestecat cu pietre își făcuse loc pe toată zona văii. Plângând, oamenii încercau să mai salveze ce se putea din avutul spălat de ape. Oare câți dintre ei muriseră în noaptea ce trecuse? Casele de pe dealuri fuseseră oarecum cruțate de urgia naturii, dar mai toate aveau geamurile sparte și acoperișurile deteriorate de rafalele de vânt. Cu inima strânsă, fără să spună vreun cuvânt, se depărțiră și fiecare se îndreptă spre casa lui. Erau norocoși, amândoi având locuințele departe de apă. Curând văzură că nimic grav nu se întâmplase la ei.
Între timp, lumea se strângea pe dealul unde se afla biserica. În afară de un arbore rupt în cimitirul de alături și de un geam al lăcașului Domnului spart de vijelie, locul arăta relativ intact. Veni și părintele Grigore, dar nu ținu slujba. În afară de o rugăciune scurtă, spusă de toată lumea odata cu el, în acea duminică nu fu nici un serviciu religios. Oamenii veniseră la biserică pentru a afla unii de alți, pentru a se organiza ca să-și repare satul după urgia naturii. Aveau să-l roage toată ziua, ca și-n zilele următoare pe Dumnezeu de iertare, dar numai în timp ce munceau să-și recupereze resturile avutului, și, în câteva cazuri triste, pe când căutau să găsească măcar trupurile neînsuflețite celor dragi luați de ape. Satul era acum izolat de lumea din jur, ca o creangă separată, cu o secure uriașă, de arborele mapamondului. Telefoanele celulare nu mai erau operaționale, releele ce le transmiteau semnalele fuseseră probabil distruse de furtună, iar linia de telefon fix era moartă. Cei de-aici nu puteau nici măcar să le spună rudelor și prietenilor din alte colțuri de țară ce se întâmplase. Podurile rupte de ape făceau imposibilă sosirea oricăror mașini în zonă. Obișnuiți de generații să conteze doar pe ei înșiși în momentele grele, oamenii se organizară repede și se apucară de treabă în timp ce se întrebau ce ravagii făcuse vijelia prin satele din aval, inclusiv în orășelul aflat ceva mai departe pe firul râului.
Marin venise și el la biserică, împreună cu soția și fiul său. Acolo se întâlni cu nevasta lui Victor, care îl asigură ca nimic serios nu a fost distrus nici la ei acasă. Însă când vorbi cu alți săteni, auzi povești care-i înghețară sângele în vine. Pe toata valea satului, douazeci și una de case fuseseră inundate, o parte din ele distruse. Patru oameni muriseră luați de ape iar încă unul fusese ucis de trăsnet. Toți, într-o singură noapte. Și pe toți, ciobanul îi cunoscuse bine, trei bărbați și două femei, oameni pe care n-avea să-i mai vadă niciodată. Una din cele două moarte fusese verișoară de-a doua cu Maria, nevastă-sa, care plângea alături.
Și peste tot, printre lacrimi, sătenii vorbeau de schimbarea perversă de climă indusă de toată omenirea înmulțită peste măsură, îmbinată cu propria lor lăcomie care-i făcuse să defrișeze, pentru bani, multe din hectarele de pădure ce acopereau munții din jur. Viitorul se prevestea sumbru. Marin își luă familia și se pregăti să se-ntoarcă acasă pentru a mai repara din stricăciunile făcute de vijelie, urmând ca după amiază să plece înapoi la stână. Tocmai când erau toți trei gata să iasă din curtea bisericii, auziră un dangăt. Se întoarseră și-l văzură în clopotniță pe Petrea, trăgând de sfoara groasă a clopotului. După câteva clipe, tânărul scoase capul pe geam și strigă:
- Nu îi nici o schimbari di climî, îs toati doar varianțiuni naturalii ale unui patern climatic! Americanii o demonstrat asta! Nu vă lasaț manimpulaț' di cei cari vor sî va pacaleascî! Foarti curând o sî revinî toati la normal!
Lumea se strânse repede în jurul clădirii, ca la urs, în timp ce de sus se auzeau aceleași fraze, repetate mereu și mereu.
-Ce l-o fi apucat șî pe ăsta? zise părintele Grigore și urcă grăbit scările clopotniței, gata să-l scoată pe nebun de acolo. Trei bărbați voinici îl urmară. Imediat, de deasupra se auziră câteva strigăte și un zgomot de bușitură, apoi se lăsă liniștea.
Il aduseră pe brațe pe tânăr și-l puseră pe iarbă, abia conștient. Arăta palid, ca un mort. Fața, lividă și lipsită de expresie, părea de pe altă lume. Unul dintre bărbați spuse:
- Dispri ci variații naturali vorbești, tu nu vez ci prăpăd i-n jur?
La care, Petrea, ridicându-e în șezut, răspunse, cu o voce calmă, străină, din care până și acentul bucovinean dispăruse:
- Așa ceva nu se există!
Apoi căzu pe spate cu privirea fixă, fără nici o vlagă.
În ziua de duminică, după vijelie, cerul era iar senin și canicula de infern tropical începu să-și facă din nou simțită prezența. Mergând încet către casă, Marin se gândea la viitorul întunecat ce-i aștepta pe toți, la noua lume, mult mai aspră, în care trebuiau să trăiască de-acum încolo. Greul abia începuse. Privi în sus, la cerul neprietenos, și doar două vorbe huțule îi ieșiră din piept:
- Boh pamilui!

(6 septembrie 2007)