agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2510 .



ÎNCURCÃTURA
proză [ ]
O poveste vânătorească
Colecţia: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ovidiu Cobalcescu ]

2007-09-12  |     | 



ÎNCURCÃTURA

Vânătorească




Oprisem de câteva minute și privind ceața cedând în fața razelor de soare, așteptam. Ajunsese, primul și mă gândeam că e mai bine așa. Am coborât geamul și curând simțeam mirosul reavăn, pentru mine îmbătător, impregnându-se în hainele de vânătoare.
Aș fi aprins o țigară, dar Tibi, bracul meu cel bun și credincios, de parcă m-ar fi auzit gândind, ridică doar capul pufnind de câteva ori dezaprobator și se întinse aproape indecent. Bancheta din spate a Daciei nu îl mai încăpea, de câtă plăcere lenevoasă trăia el acolo
Am renunțat, i-am mângâiat capul și l-am tras de urechile lungi, adunându-i-le peste ochi iar el scutură capul energic, pufnind de plăcere.
Amândoi iubeam clipele astea de liniște, înainte de adunare, înainte ca mirosul armelor de vânătoare să devină pregnant.


Cu o săptămână în urmă, telefonul fix, o relicvă la care nu mă înduram să renunț, cu tot abonamentul lui usturător și plătit de pomană, răsunase strident, ca o mașină de pompieri de dinainte de război.
- Mache, ce faci nene? am auzit vocea veselă, ușor peltică și cam sâsâită a lui Bogdan. Dormeai?
- Nu dormeam, făceam ceva de mâncare.
- Ce? Mă interogă el, gurmandul și îl și auzeam parcă salivând.
- D-asta m-ai sunat? am râs eu destul de disprețuitor. Pește cu orez!
- Da! Minunat! Sunt cu Sorin și voiam să o ștergem la o bere. Dacă vrei, trecem pe la tine, halim o bucată de pește și bem un păhărel, că aducem noi un vinișor fain rece și alb, să meargă și de final! Ce zici?!
Ce să mai zic. Când îi intra ceva în cap, Bogdan nu renunța până-n pânzele albe și-l mai târa și pe frate-su după el.
Iar până la urmă, după nenorocitul ăla de faliment, prietenii nu-mi prisoseau
- Haideți, v-aștept, am conchis eu repede. Că de mă mai ții mult de vorbă, mâncăm o laie! Și aia arsă!
- Gata! Cam într-un sfert de oră suntem la tine... Leagă animalu’! mai strigă el în receptor și închise.
Am lăsat receptorul, râzând amuzat. Dark, rotweillerul din curte și cu Bogdan, aveau o mică problemă de antipatie reciprocă.

Mâncasem binișor și savuram deja vinișorul, ceva cam prea sec pentru gustul meu, dar foarte băubil, când Bogdan, privind în jurul curții oftă și întrebă dintr-o dată:
- Mai știi ceva de ea?
Sorin, doar pufni a nemulțumire și pocni palmele a mirare, mormăind nemulțumit:
- Măi frate...
Și el trecuse prin câteva divorțuri, de altfel și Bogdan, dar diferența dintre ei, era considerabilă.
- Trebuia!? am răspuns eu a eschivă.
Bogdan râse și golind paharul îl trânti pe masă.
- Nu! Dar te văd cam suferinduț și chestia asta mă irită la culme! Gata nene, a fost frumos și nu mai e! Gata!
- Băi Bogdane, tu ești total idiot, măi frate-miu! constată Sorin dezaprobator.
- Da, și? îl înfruntă Bogdan râzând. Ia plângi tu la mormintele tale nea Sorine, că ăsta, mă arătă el cu degetul, e bărbat adevărat! accentuă el plin de credință.
Sorin mă privi, ciocni paharul cu mine și renunță apoi la ideea de a continua, dând dezaprobator din cap.
- Nasol e că fufa a tăiat-o și cu lovelele, că ‘mnealui, galanton și idiot, a făcut doar firme pe numele lor, al ei și al fameliei lui dumneai. În afară de aia din Belgia, sublinie el cu un deget în aer. Da uite că și aia a dat colțu’ acuma! ridică el din umeri cu un aer de resemnare. Iar fufa, prinzând momentul slab... Þușt! Cu porcoiul de lovele cu tot! Pricepi frate-miu? Hai să mai bem un păhărel, că de-acuma trebuie să privim numai înainte, concluzionă el, reumplând paharele goale. Mă duc după gheață, făcu el și dispăru spre bucătăria mea.
- Nașpa! Chiar așa a fost? N-o vedeam așa... Zău, făcu Sorin pe gânduri.
- Nici eu, am râs și eu, cam amar și destul de fals. Dar, are familia ei în spate, iar ăia...
- Da, băga-mi-aș! Plini de nevoi, dar cu coada sus! S-or fi săturat măcar? râse el amar spre mine.
- O laie, făcu Bogdan trântind găletușa de gheață pe masă și punând direct cu mâna cuburi în paharele cu vin. I-a ras și Mache de nu s-au văzut! Că umblă ăia cu scrisorele pe la toate ușile. Ieri erau pe la Florin... Olteanu, lămuri el privirile noastre mirate. Așa le-am spus și eu, că era cu hahalera aia de tat-su! C-or să-ți ciufulească bărzoiul și că Florin e procuror militar! Adică fără jurisdicție, că tu... De! Civil. Hai noroc!
Am băut în tăcere.
- Alb, rece și bun! concluzionă Bogdan pentru noi toți. Yeah! își drese el glasul de răceala vinului.
- Bun! făcu și Sorin, golind apoi paharul.
- Da’ cam puțin, am râs eu, întinzând paharul gol spre Bogdan.
- Ce faci vinerea viitoare? mă luă Bogdan la fix. Oricum nu faci nimic, concluzionă tot el, așa că mergi cu noi la vânătoare.
Deja clătinam capul a negație, dar Bogdan continuă.
- Ia termină băi cu aiurelile. Am nevoie de tine, de fapt de o pușcă ca a ta! Am invitați cu lovele și am mare nevoie și de ei și de banii lor. Noi trei facem back-up, adică tot noi le împușcăm arătările, dar din spate, discret și fără ca ei să se prindă.
- Băi Bogdane, io n-am nici bani de cartușe... am început eu convins că asta o să-l dezamorseze.
- Îți dau eu împrumut o cutie de 12, dar am nevoie de carabina aia a ta. Iar cu aia, dacă o să tragi acolo un foc-două, măi lunetistule, ridică el din umeri de parcă spunea: Gata, s-a rezolvat!
- Și eu te rog să vii. Chiar avem mare nevoie de tine, mă luă Sorin pe coarda sensibilă. Vin și câțiva politicieni! Câțiva străini. Știi modelul! Vrem să facem și noi ceva bani, că pe alții vânătoarea îi umple de bani.

Am băut apoi în tăcere pentru o vreme. Decizia mea era deja luată, dar îmi plăcea tensiunea pe care o simțeam în Bogdan. Când am simțit că mai are doar o secundă și izbucnește prin supapele-i sâsâite, am ridicam doar palma, oprindu-l:
- Gata! Bine, vin și eu. Luăm și câinii?!



Tibi ridicase capul de pe bancheta pe care lenevea și asculta atent spre pădure. Am întins mâna în spate, liniștindu-l. Printre tufișurile de la poală, țopăia un iepure. L-am privit îndelung, îndepărtându-se, în timp ce linișteam freamătul mușchilor câinelui.
Dinspre sat se auzeau deja motoare, așa că am coborât. Tibi doar m-a privit și s-a întins leneș înapoi. Știam amândoi că mai e destulă vreme până va începe vânătoarea.

Salutări, regăsiri și cunoștințe noi, apoi ultima verificare a armelor și cartușelor. Un freamăt ușor, câte un lătrat plin de veselie. Roua se ridica din ce în ce mai repede.
Rezemat de portbagajul deschis, fumam privind agitația din jur. Tibi catadicsise și el să coboare, udase bine roțile, să nu aibă mai apoi probleme de teritoriu cu colegii lui de haită, după care se trântise cu un aer destul de blazat la picioarele mele. Doar arar ridica capul și amușina spre pădure. Cred că simțise că astăzi vom umbla după vânatul mare, așa că doar lătră spre un iepure imprudent, ce ridicase capul undeva destul de departe, de sub o tufă de cătină.
Bogdan se apropiase și întinzându-mi un bidon pe care îl știam eu bine, mă „împărtășii” cu o gură de palincă de Marghita.
- Iar întârzie labagii ăia! Oftă el amărât, privind soarele ridicându-se pe linia orizontului.
- Or fi rătăcit drumul... mi-am reluat eu fumatul.
- P...a mă-sii! Ia uite la ăla cum pune cartușiera, făcu el iritat și se îndepărtă agitat spre grupul de străini.
Nea Ionică, paznicul de vânătoare, mă salută bucuros și aruncă în iarbă bicicleta veche, lângă mașina mea.
- Hai noroc boierașule! Toate bune?
- Cât se poate Nea Ionică, doar atât! i-am strâns eu mâna zâmbindu-i bucuros și l-am îmbiat la o „împărtășanie”.
Și-a aprins o țigară dintr-ale mele și s-a așezat apoi lângă mine, după ce și-a pus pușca în portbagajul meu, lângă celelalte.
- De!... Să mai fi trăit Nea’Aurică! Să vadă el iar oaspeți, la vânătoare, în pădurile lui! îl evocă el pe bunicul meu. Ce s-ar mai fii bucurat! Dumnezeu să-l odihnească!
- Da. Să-l odihnească, am zis și eu și turnând câteva picături de palincă în iarba grasă.
Apoi i-am mai întins odată bidonul. Într-un fel, eu eram de fapt gazda, dar abia atunci mi-am reamintit asta.
A băut scurt și tușind apoi ușor mi l-a înapoiat.
- Ai grijă boierule, că pe la fântână la Moisescu am văz’t urme de urs. Și mistreții-s la scăldătoare, mă prevenii el.
- Aha, am făcut eu și involuntar mi-am amintit că acolo împușcasem, lângă bunicul Aurel, primul meu mistreț.
Un jeep, ce părea enorm în luminile curate ale dimineții, se apropia parcă pășind agale peste șanțurile făcute de roțile de căruță. A oprit relativ aproape de mine și l-am văzut pe Bogdan zorindu-se în întâmpinare.
Noi am rămas pe marginea portbagajului.
Îl cunoșteam pe cel ce a coborât din dreapta. Ne-am salutat scurt, din cap și curând l-am văzut într-un echipament complet nou, scump și inutil și parcă și ceva mai înarmat decât Rambo în Rambo16.
Doar am strâmbat din nas spre Nea Ionică, văzându-i arma automată și am râs când ca drept răspuns, l-am auzit înjurând. L-am bătut pe umeri și ne-am ridicat. Trebuia să ne pregătim și noi.




Gonacii și câinii plecaseră cam de o oră când Bogdan a dat comanda și am pornit și noi spre locurile de pândă, în lanț de trăgători. Mergeam destul de lent, dar coasta era rea și curând, jumătate dintre noi respiram ca locomotivele.
În dreapta mea, senatorul asuda la greu sub prea multele-i veșminte, iar în stânga mea, Nea Ionică mustăcea amuzat nevoie mare.
Ne apropiam de poienița de lângă fântâna clădită de un străbun al satului, care denumise locul. La Moisescu.
După un urcuș greu, poienița asta venea ca o mană cerească și curând ne-am ocupat locurile în pândă. Ne oprisem imediat după tufișuri, în iarbă.
Senatorul, asudat și aburind, scotea din veșminte, cu pușca aruncată cam neglijent în iarbă. Păstram tăcerea și încercam să-l localizez pe Bogdan, dar iarba înaltă în care mă lungisem ascundea orice nu era mai înalt de jumătate de metru. I-am văzut capul ridicându-se undeva mult în dreapta. Mă căuta și el. Când m-a văzut, mi-a arătat ceva cu mână, dar mult în stânga mea. Am privit și am priceput că acolo era Sorin. Am ridicat mâna, semn că suntem la un gând și făcându-i semn lui Nea Ionică să împartă locul dintre el și senator, m-am retras târâș.

Eram pe terenul meu, așa că aveam eu un plan. M-am grăbit, privind ceasul și gândind că foarte curând vom auzi câinii, sau chiar goana vânatului.
Am urcat rapid stânca pe care sătenii o botezaseră Vrăjitoarea. Eram undeva în spatele și în stânga liniei de pândă.
Am scos carabina din husa ei și am privit pe rând linia de vânători. Eu aș fi făcut un L cu o latură foarte lungă și cu cei cu arme simple de vânătoare pe cealaltă, dar probabil Bogdan nu voise să riște nici atât.
Gândind că prin fața lor va năvăli puhoiul împins de gonaci i-am privit pe rând, prin lunetă. Bogdan sugea impasibil un pai, Nea Ionică mesteca ceva, probabil îi venise foamea...
Dincolo de poiană, lăstărișul subțire se pierdea în pădurea grea din spate. Doar un pâlc de rugi de mure, înconjurând un pinten de stâncă, ieșit acolo ca prin minune, forma o zonă mai întunecată. Mi-am zis că dumnealui, ursul pomenit de Nea Ionică, ar trebui să cunoască locul, când... am auzit freamătul.
M-am concentrat și am început să ascult.
Era ca o viitură, ca un foșnet de crengi, ce crește amenințător sub furtună. Lătratul și strigătele gonacilor, ce sclipeau arar, ca niște valuri, păreau să împingă viitura și foarte curând troznetul crengilor rupte a cedat sceptrul tropăitul animalelor care, pentru chiar viața lor, alergau înspăimântate și la limitele instinctului de conservare.
Câțiva mistreți, două ciute și un cerb goneau vijelios năvălind în poiană.
Am fixat reticulul lunetei pe spata cerbului, l-am avansat doar câțiva milimetrii calculând din instinct și l-am însoțit în goana lui cu acel fel de privire. Era floare la ureche!
Împușcăturile porniră în lanț și mi-l imaginam pe senator trăgând ca la nuntă, cu arma aia a lui automată. Câteva pete de sânge încrețiră pielea cerbului, pe abdomen, dar asta nu-i domoli fuga, iar eu, înțelegând ce se întâmplă, am înjurat în gând.
Abia când am văzut cerbul cotind destul de în scurt spre stânga, cu o ultimă tentativă de a scăpa din capcană, am tras.
Cu o fracțiune de secundă înainte, în același loc de pe pielea lui, am văzut, câteva alice mari, rupându-i mușchii. Am văzut floarea mare și roșie deschizându-și petalele spre inima lui și când din spatele ei am văzut irizarea arteziană a stropilor de sânge, am coborât luneta direct asupra senatorului.
Animalul, țopăia fericit, strigând mai ceva ca un apucat.
Am zâmbit, nu lui, ci fulgerului argintiu cu pete maro ce se oprea de-acuma cu greu din goana după cerb. Deștept câine mai aveam! Auzise pușca pe care o aștepta și văzuse moartea instantanee a cerbului.
Am lăsat pușca și scoțând fluierul am suflat, chemându-mi câinele așa, neauzit pentru noi oamenii. M-am răsucit pe spate, am înfipt ochii în cerul curat și am oftat, așteptându-mi prietenul.

Am coborât după stâncă târziu, când ceilalți adunaseră vânatul în careu. Lenevisem acolo, cu Tibi ce-mi lingea recunoscător mâinile. Pentru câinii de vânătoare, singura recompensă ce le merge la inimă, este chiar vânătoarea.
Cazanul fierbea de mult, un godac se rumenea pe un proțap ceva mai mare decât ar fi trebuit, iar sticlele și ploștile se plimbau printre vânători și hăitași. Câinii se zbenguiau în pârâul din apropiere, așa că Tibi mă părăsi cu un lătrat vesel.
Bogdan se apropie, îmi întinse bidonul acela și scuipând în iarbă mormăi abia auzit:
- Ești mare neică! Io abia l-am zgâriat.
- N-aveai nici unghiul bun, l-am liniștit eu, înapoindu-i bidonul și pentru că mă privea mirat, am adăugat. Am văzut!
Dădu doar din cap, ușor amuzat.
- Auzi, l-am oprit eu. Idiotul ăsta cu ce trage? , am făcut eu din cap spre senator.
- P...a mă-sii! Habar n-am! De ce...?
- Uită-te la cerb! Spre spate...
- Aha, făcu el și se îndreptă spre grupul de străini, care admirau vânatul pus în careu.
M-am apropiat încet de senator.
- Știu pe cineva care azi va purta crenguța de brad la pălărie, se dădu el mare la mine.
- Și eu, m-am străduit eu să zâmbesc amabil.
- Dar unde ai dispărut, că erai în stânga mea? se miră el sincer.
- O pârdalnică de diaree, am ridicat eu din umeri râzând. Am pierdut tot spectacolul.
Amuzat nevoie mare, mă îmbie cu o sticlă de whisky. Am tras un gât mai lung și i-am privit arma din iarbă.
- Faină scula, am mormăit eu gândind că nici Bruce Willis în Die Hard 22 n-ar fi strâmbat din nas la scula aia.
- Muniție specială, am constat eu și scoțând un cartuș din magazia enormă, l-am prins din zbor. Suvenir, am făcut eu și l-am văzut aprobând încântat.

Ceremonia, când cei ce au împușcat vânatul primesc de la șeful vânătorii pe platoul unei pălării creanga de brad, pe care o poartă apoi restul vânătorii la pălărie, trecuse de mult. Era deja spre seară și în jurul focului, se mânca, se bea și se glumea, dar cel mai mult se spuneau poveștile inevitabile.
Câinii sătui, mai primeau câte un os aruncat cu măiestrie, dar prins și cu mare ușurință.
Ciuguleam cam fără chef din sticla senatorului care ne agasase deja cu tot felul de povestioare, citite probabil pe vremea copilăriei din colecția lui Sadoveanu sau a altui mare vânător și scriitor.
Bogdan, care mă rugase să am grijă de idiot, se apropie de noi, trase și el un gât din sticla format mare și se așeză lângă mine.
Senatorul tocmai spunea o poveste de la un safari în Africa, așa că Bogdan mă întrebă discret:
- Tot mai înjuri?
L-am privit zâmbind și fără să zic nimic, i-am aruncat cartușul de la senator. Îl prinse cu ușurință și-l studie, îndelung, apoi, parcă cu scârbă, mi-l aruncă înapoi.
- Numai un idiot inconștient trage în cerb cu cartușe pentru păsări, am mormăit eu și i-am întins sticla de whisky.
- Corect, făcu el sorbind. Îi strânse dopul și, parcă scârbit, o aruncă la mijlocul cercului din jurul marelui povestitor, apoi se întoarse spre mine cu un aer șugubăț: Dar probabil că tocmai cartușele alea de-i trebuiau astăzi, sunt mult prea scumpe pentru bietul contribuabil român, nu?

Am izbucnit în râs amândoi de-odată și am început să râdem așa, din ce în ce mai tare, până ne-au dat lacrimile.
Senatorul ne privea destul de mirat de succesul poveștii lui, iar noi hohotirăm în continuare ca apucații, până când molipsirăm toată adunarea.
În jurul nostru, mirați, cânii mai aruncau câte un lătrat întrebător.
Dar cine să le poată explica lor, o asemenea situație?



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!